Carti Eseuri

Odată apărută cartea aceasta, nu mai putem spune că n-am știut: „O viață pe planeta noastră”, de Sir David Attenborough

„O viață pe planeta noastră. Mărturia mea și o viziune pentru viitor”, de Sir David Attenborough
Editura Publica, Co-Lecția de știință, București, 2020
Traducere de Constantin Vlad

„Noi, oamenii, singurii de pe Pământ, suntem suficient de puternici încât să creăm lumi – și apoi să le distrugem.”

Odată apărută cartea aceasta, nu mai putem spune că n-am știut. Nu mai putem ridica din umeri și mima nevinovăția. Sper din suflet ca ea să se afle pe masa celor care dețin puterea și înțelepciunea de a acționa, a celor care vor așeza omenirea pe drumul spre salvare. Și nu spun întâmplător omenirea și nu planeta. Căci trebuie stabilit un lucru. Planeta va supraviețui oricum. Dezastrul pe care l-a declanșat umanitatea o va modifica, o va transforma. Dar ea va supraviețui și se va vindeca, pentru că are un avantaj pe care noi nu-l avem. Planeta are timp, are mii și milioane de ani înainte în care se poate reface, se poate însănătoși, dar noi, noi nu, nu avem acest timp. Noi trebuie să vorbim despre salvarea noastră. Este cert că toți cei care s-au născut azi, chiar în această zi, nu vor îmbătrâni într-o lume ca a noastră, căci viitorul va fi unul diferit în toate scenariile. De ceea ce vom face noi acum, depinde dacă ei vor trăi un viitor diferit, dar viabil, sau un viitor diferit ce are o singură finalitate: extincția.

„Natura pălește. Dovezi sunt peste tot. S-a întâmplat în cursul vieții mele. Am văzut-o cu ochii mei. Va duce la distrugerea noastră.

Sir David Attenborough a scris această carte la un nivel la care poate fi parcursă și înțeleasă de oricine. Așa și trebuie, căci e un text care anunță aproape o altă religie. Trebuie scrisă o nouă biblie și trebuie respectată cu sfințenie. Deși cartea nu are un ton apocaliptic, dimpotrivă, este un text plin de sens, de argumente și raționamente științifice, ea anunță chiar o apocalipsă, nu una biblică, cu draci care ne frig la foc mic, ci una lungă și chinuitoare care ne va extermina prin foame și calamități naturale.

Prima parte a cărții este îngrijorătoare, alarmantă pe bună dreptate. Ea ne face conștienți de realități pe care cei mai mulți dintre noi le ignorăm cu totul sau le cunoaștem parțial, și mai important, compilează date din diverse surse care fac întregul limpede, dau o vedere de ansamblu pe care e greu s-o obții de unul singur. Asta te ajută să cuprinzi cu mintea scara dezastrului și iminența pericolului. Și te mai ajută să înțelegi cât de profund egoistă, nepăsătoare, ignorantă și avidă a fost în comportamentul ei omenirea față de tot și de toate. Nici nu ne vine să credem, știu sigur asta, avem despre noi impresia că suntem conștienți și grijulii, că nu vrem răul nimănui, că nu stricăm nimic.

Abuzul pe care îl facem are o față atât de comună, de familiară, încât nici măcar nu înțelegem ce se întâmplă cu alții și altele în raport cu noi. Prin alții și altele numesc specii diferite de noi, numesc ecosisteme, habitate și resurse, numesc biodiversitatea care a făcut posibilă existența noastră așa cum e acum. Dar în istoria noastră foarte recentă avem să observăm și fața noastră monstruoasă, arătată fățiș și cu violență, pentru că sunt o grămadă de acte care au fost făptuite nu inconștient și din neștiință, ci la lumina zilei, în văzul tuturor și perfect determinat. Un asemenea exemplu a fost vânătoarea de balene. Cât de insignifiant se poate vedea acest eveniment, nu? Cât de mici si neajutorați par oamenii în comparație cu acești coloși. Și cât de puțin ne interesează dacă aceste mamifere există sau nu, căci ce treabă avem noi cu ele? Majoritatea nu vedem nicio balenă în decursul vieții noastre decât în cel mai bun caz la televizor. Asta se întâmplă când nu aparții unui mediu, nu-l înțelegi, îți este străin, pentru noi mediul acvatic este aproape ca unul extraterestru.

Noi stăm la marginea apelor ori pe suprafața lor, precum niște paraziți pe pielea unui organism. Cum să înțelegem ce fac și de ce sunt necesare balenele în viața oceanelor? Cartea explică simplu. În oceane, compușii de azot, îngrășăminte provenite din descompunerea vietăților moarte și soarele sunt vitale pentru fitoplancton, acesta reprezentând la rândul lui baza lanțului trofic din apele oceanelor. Aceste substanțe se depun pe fundul mărilor și doar o parte din ele sunt angrenate spre suprafață prin mișcarea curenților marini, restul sunt puse în mișcare de către corpul masiv al balenelor care fac încontinuu deplasarea pe verticală pentru a respira.

„Acest efect, numit de experți pompa balenei, este acum recunoscut ca un proces important pentru menținerea fertilității zonei pelagice. Într-adevăr, balenele sunt considerate în prezent responsabile pentru aducerea la suprafață, în anumite părți ale oceanului, a unei cantități de nutrimente mai importantă decât cea deversată de râurile și fluviile locale.”

 

„Balenele transportă nutrimentele orizontal, mișcându-se între zonele de hrănire și cele de împerechere, dar și vertical, aducând nutrimentele din apele adânci, bogate, în apele de suprafață, via norii de fecale și urină pe care îi elimină. S-a estimat că volumul cărat de aceste animale din zonele în care sunt concentrate nutrimentele în cele sărace s-a redus la numai 5% din cât era înainte de vânătoarea lor industrială.”

În secolul XX oamenii au ucis aproape 3 000 000 de balene. Pentru o specie care se reproduce lent, asta a fost devastator. Se reproduc mai lent ca noi. „Femelele se maturizează sexual după vârsta de nouă ani. Sarcina durează mai mult de un an, iar ele nasc un singur pui o dată la trei sau cinci ani.”

Populația balenelor albastre fusese redusă la 250 000 de exemplare în anii 70, înainte de începerea pescuitului industrial. Balenele cu cocoașă mai erau aproximativ 5000 la număr când s-au făcut înregistrările cântecelor lor. „Balenele, se poate spune, au o cultură muzicală.” Asta le-a salvat, pentru că asta a avut puterea să-i impresioneze pe oameni. „Făpturile care nu fuseseră considerate mai mult decât o sursă de ulei animal deveniseră acum personalități. Cântecelelor triste au fost interpretate ca strigăte de ajutor. ……  De multe ori în istorie, oamenii au vânat animale până la dispariția speciilor, însă acest proces era acum vizibil în imaginile tremurate surprinse de activiștii campaniei, nemaifiind considerat ceva acceptabil. Apele pline de sânge ale oceanelor și măcelurile din fabrici nu mai puteau fi ascunse, iar uciderea balenelor s-a transformat dintr-o banală captură într-o infracțiune serioasă.”

Din păcate nu toate speciile au avut o asemenea expunere la ochiul nostru sensibil. Tragedia explicită ne-a impresionat și am avut reacții puternice ca răspuns. Dar un număr nesfârșit de tragedii aruncă dramele în derizoriu. Pe unele le-am ignorat complet. Am devenit imuni la știrea că o specie e pe cale de dispariție, nu plânge nimeni atunci când o vietate este oficial declarată dispărută.

Omul a continuat să pescuiască – nu balene, asta a fost interzis – orice altceva. Până la finele secolului XX, omenirea scosese 90% dintre peștii mari din toate oceanele lumii.” Predilecția pentru cea mai prețioasă captură, peștele mare, a lovit potențialul cel mai ridicat. Majoritatea peștilor din zona pelagică cresc toată viața lor iar numărul de icre crește odată cu talia peștelui. Pescuind irațional, am distrus populații și am perturbat lanțuri trofice, care, este cunoscut, sunt mult mai lungi în mediul acvatic, conținând mai multe verigi decât cele de pe uscat.

Am insistat să detaliez ce expune cartea despre un mediu pe care nici măcar nu-l locuim. Datele sunt copleșitoare. Am făcut mult rău în oceane și continuăm să facem. Este genul de abuz care trece neobservat de către marea majoritate. Cei care se ocupă cu pescuitul știu cât de greu se prinde pește azi, asta tocmai pentru că este puțin și devine și mai puțin. Cei care nu pescuiesc, însă, nu au nici o reprezentare a declinului. Oceanul ni se pare enorm și e normal să-l privim așa dacă ne raportăm la scara noastră. Asta ne împinge să credem, în mod eronat, că nu avem puterea să influențăm într-un fel ceva din echilibrul lui, cu atât mai puțin să credem că putem consuma toată resursa lui de pește, de viață. Stând pe mal, ni se pare nesfârșit și inepuizabil. Uităm cât suntem de mulți. Extragem anual 80 de milioane de tone de hrană din oceane. 30% din rezervele de pește sunt la cotele critice. S-au pierdut cam jumătate dintre coralii de apă mică. Întinderile de mangrove și iarbă de mare au pierdut peste 30% din suprafață, adică o treime dintr-un mediu pe care nu îl locuim, de fapt, caci suntem tereștrii, să nu uităm asta. Dar ce este incredibil este nivelul de poluare pe care îl suferă oceanele din pricina noastră.

„Deșeurile de plastic produse de om se găsesc pretutindeni în oceane, de la apele de suprafață și până la cele mai adânci gropi. Peste 1,8 trilioane de fragmente de plastic s-au concentrat într-o monstruoasă insulă de gunoi în nordul Pacificului,…”

 

„Plasticul a invadat lanțul trofic oceanic și peste 90% din păsările marine au fragmente de plastic în stomac.”

Dar asta nu e tot, există un rău mult mai mare, unul care ar transforma acest habitat într-o zonă pe moarte. În apele oceanelor e posibil să nu mai trăiască aproape nimic în viitor. Nu suntem departe de acel moment, dimpotrivă, ne desparte puțin. El este prognozat să se întâmple în anul 2050, dacă procesele care se derulează acum vor continua în același ritm. Planeta se va încălzi încontinuu iar nivelul de carbon din atmosferă va creste. Apele de suprafață vor absorbi carbonul în exces. Intrat în apă, bioxidul de carbon formează acid carbonic, la început, la suprafață, apoi purtat de curenți, în adânc. Dacă oceanele devin acide, viața din ele așa cum o știm, dispare, se declanșează un declin catastrofal.

Mediul terestru a suferit și el enorm, și despre el se poate scrie o cantitate la fel de mare de informații. Polii înghețați ai pământului sunt deja condamnați, sunt puține șanse ca ei să mai fie salvați, ceea ce va duce la o serie de alte dezastre climatice. Și pentru că totul este corelat, nimic nu dispare, nimic nu se schimbă, fără să ducă la dispariția unui alt element, la schimbarea unei alte verigi. Acest efect de domino nici nu poate fi calculat în toate consecințele lui. Cartea nu ia în considerare, decât în cazuri izolate, efectele economice care vor dezechilibra state puternice, echilibre sociopolitice din anumite arii geografice. De pildă, Rusia. Cum ar fi Rusia fără rezervele ei de gaz, pe care estimarea spune că le va pierde?  Câtă dominație se va evapora odată cu gazul degajat în atmosferă?

Cartea detaliază un proces foarte simplu care va însoți dezghețarea polilor. Pe lângă consecințele evidente mai există unele pe care puțini dintre noi le luăm în considerare, pur și simplu pentru că nu le știm. Încălzirea globală nu va topi doar banchizele, tot depozitul de gheață de la poli, ea va topi și permafrostul, respectiv apa înghețată din pământul din jurul cercului polar. Ce mare lucru, am putea gândi? Da, dar acest sol este în proporție de 80% apă, apă care este acum sub formă de gheață. Tot ce se află sub picioarele noastre, în tundră, este solid, tare ca piatra. Dacă apa se dezgheață, totul se va transforma în sol moale, în mlaștină sau un lac de noroi, adică într-un strat instabil, care în afară că vă genera multe alunecări de teren, modificând radical relieful, va permite si imenselor pungi de gaz metan și bioxid de carbon să iasă la suprafață printr-un proces ireversibil. Cât carbon e stocat in permafrost? Se estimează că a sechestrat natural circa 1400 de gigatone de carbon – de patru ori mai mult decât a emis omenirea în ultimele două secole și de două ori mai mult decât există acum în atmosferă. Este greu de crezut că oamenii îl vor putea capta într-un fel, astfel încât acesta se va elibera ca și cum ai deschide un robinet care nu se mai poate închide niciodată. Nimic nu generează un efect de seră mai pronunțat decât aceste două gaze. Ele, odată eliberate, vor duce la o încălzire si mai pronunțată a pământului. Acest proces este prognozat pentru anul 2040.

Ce am făcut cu solul, cu stratul fertil al pământului, cum am făcut agricultură , unde și cu ce preț, ce au făcut pesticidele și îngrășămintele, ce am considerat că e bine să facem cu pădurile planetei, cu partea ei sălbatică și virgină, ce le-am făcut mamiferelor și insectelor, ce mâncăm, pe cine mâncăm și cât mâncăm, ce resurse am avut, câte mai avem și ce facem cu ele, despre toate este vorba , despre toate se spune ceva. Toate datele despre ce am făcut și facem sunt înfricoșătoare. Realitatea este mult mai sumbră decât se vede, de fapt. Prognoza merge până în anul 2100, moment în care omenirea va avea de înfruntat probleme enorme pentru care nu are soluții. Exod, pierdere de teritoriu prin creșterea nivelului apei în oceanul planetar, pierderea de teritoriu fertil, cultivabil, implicit foamete. Diminuarea resurselor a dus întotdeauna la dezechilibru politic, la războaie și conflicte, acestea fiind aspecte la care cartea nu se oprește, dar la care nu poți să nu te gândești. Cum ar fi ca Europa să piardă sub apă cel mai mare port, Rotterdam? Ce ar însemna să muți un miliard de oameni din zonele de coastă inundate? Dar să ai temperatura medie a globului mai mare decât acum cu 4 grade, când ea a fost stabilă timp de 11000 de ani? Diferențele de temperatură și valoarea temperaturii care se găsește acum în Sahara, vor fi uzuale pentru zone extinse de pe glob. În acele locuri nu se va putea locui, nici face agricultură. Dar, populația va crește, deși va fi mai greu, noi vom fi mai mulți decât suntem acum. Câți? Estimarea spune între 9,4 și 12,7 miliarde. Ne poate hrăni, adăposti pământul pe toți?

Fiecare capitol din prima parte a cărții debutează cu câteva date esențiale care rezumă creșterea sau descreșterea unor valori definitorii. Doar privind la acestea, bunul simț îți aprinde toate beculețele de la toate sistemele de alertă.

1937  Populația planetei 2,3 miliarde

           Carbon în atmosferă 280 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 66%

1954  Populația planetei 2,7 miliarde

           Carbon în atmosferă 310 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 64%

1960  Populația planetei 3 miliarde

           Carbon în atmosferă 315 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 62%

1968  Populația planetei 3,5 miliarde

           Carbon în atmosferă 323 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 59%

1971  Populația planetei 3,7 miliarde

           Carbon în atmosferă 326 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 58%

1978  Populația planetei 4,3 miliarde

           Carbon în atmosferă 335 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 55%

1989  Populația planetei 5,1 miliarde

           Carbon în atmosferă 353 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 49%

1997  Populația planetei 5,9 miliarde

           Carbon în atmosferă 360 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 46%

2011  Populația planetei 7 miliarde

           Carbon în atmosferă 391 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 39%

2020  Populația planetei 7,8 miliarde

           Carbon în atmosferă 415 părți per milion

           Regiuni sălbatice ramase 35%

Sunt date care se întind pe o perioadă mai scurtă decât 100 de ani. Între prima și ultima valoare este o diferență enormă. Am făcut modificări care s-ar fi petrecut în mii de ani în mod natural, iar altele nu s-ar fi petrecut deloc în lipsa noastră. Am avut puterea unei calamități, a unui dezastru natural la scară planetară. Modul nostru de viață a devenit și continuă să fie unul falimentar. Perioada în care trăim noi, holocenul, ne-a oferit un mare dar, cel al stabilității, unde totul a fost predictibil, unde parametrii de care depinde viața per ansamblu au rămas neschimbați mii de ani, natura continuând să ne ofere repetiția și continuitatea de care aveam nevoie, motiv pentru care viața a fost posibilă așa cum a fost. Am schimbat acest lucru, am tulburat niște echilibre enorme pe care nu știm dacă le mai putem repara. Nu mai știm sigur multe lucruri care în trecut erau de neclintit. Nu mai știm dacă ninge iarna sau vara, nu mai știm când înfloresc pomii, nu mai știm dacă plouă, dacă mai cresc roade și ce fel de roade, animalele nu mai știu unde le e casa, unde și când să facă pui, nu mai știm dacă vom avea albine și câmpuri de flori pentru ele. Știm că toate acestea se întâmplau fără noi, fără atenția și grija noastră, ciclul vieții părea invincibil. S-a dovedit că nu e, că natura e vulnerabilă.

Între atât de multe lucruri pe care nu le mai știm, sunt și cele pe care le știm sau ar trebui să le știm, sunt cele pe care statisticile le scot la iveală și care sunt în marea lor majoritate șocante.

„Asaltul nostru asupra sistemelor de apă dulce a redus mai sever decât în alte habitate flora și fauna care trăiau în ele. La nivel global, le-am redus mărimea populațiilor animale cu peste 80%.”

 

„Actualmente tăiem peste 15 miliarde de arbori în fiecare an. Pădurile tropicale ale planetei au fost reduse la jumătate.”

 

„Numărul insectelor a scăzut global, cu un sfert în numai 30 de ani. În zonele în care în care se folosesc pesticide, procentul este chiar mai mare. Studii recente au arătat că Germania a pierdut 75% din masa de insecte zburătoare, iar Puerto Rico a rămas fără 90% din masa de insecte și păianjeni care trăiau în coronament. Multe sunt polenizatoare, verigi esențiale în numeroase lanțuri trofice.”

 

„Peste 70% din masa zburătoarelor planetei aparține în prezent păsărilor domestice. Vasta majoritate sunt găini. La nivel global, consumăm 50 de miliarde de găini pe an, 23 de miliarde de galinacee sunt vii în orice moment, multe dintre ele fiind hrănite cu soia cultivată pe terenuri defrișate.”

 

„Numai Brazilia a alocat 170 de milioane de hectare, o arie mai mare decât cea a întregului Regatului Unit, pentru pășunatul vitelor. O mare parte din acea suprafață fusese cândva junglă. Culturile de soia însumează 131 de milioane de hectare, preponderent în America de Sud. Peste 70% din soia produsă servește la hrănirea animalelor crescute pentru carne.”

Există o informație care m-a tulburat profund, am avut impresia că este o eroare, într-atât de șocantă mi s-a părut. Mă întreb ce fel de lume e aceasta și ce fel de specie suntem, de fapt. Este prima dată când am gândit că omenirea este un flagel, un virus, o bacterie scăpată de sub control care consumă totul, fără discriminare.

„Încă și mai frapant este faptul că 96% din masa tuturor mamiferelor de pe pământ este alcătuită din corpurile noastre și cele ale animalelor pe care le creștem ca să le mâncăm. Masa oamenilor reprezintă puțin peste o treime din total. Mamiferele noastre domestice – în principal vaci, porci și oi – alcătuiesc puțin peste 60%. Restul- toate mamiferele sălbatice, de la șoareci la elefanți – însumează doar 4%.”

Ce fel de lume este aceea în care exiști doar tu și hrana pe care o consumi? Ce le-am făcut celorlalți? Dacă istoria ar putea fi povestită de oricare alt mamifer de pe pământ, anii din urmă ar fi descriși ca o urgie, ca o sincopă a rațiunii în care un mărunt prădător a decimat totul prin număr, din nepăsare, cu dibăcie și fără milă. Noi însă ne raportăm la aceeași perioadă ca la un apogeu, ca la perioada în care umanitatea a atins valorile și performanțele ei cele mai înalte. O fi ceva adevărat aici, doar că în aprecierea noastră intră în calcul doar omul, nimic altceva. Am uitat 100 de ani că natura nu e un decor, o pânză pictată drept fundal de care te poți lipsi. Asta a fost marea eroare a secolului XX.

În partea a treia, citim un text vizionar în care există soluții, scenarii posibile, speranță. Dar e o speranță fragilă care cere un lucru pe care oamenii nu l-au izbutit niciodată în toată istoria lor, anume să acționeze toți ca unul. Căci nu e suficient să facă doar unii, e nevoie pur și simplu de noi toți. Pentru asta sunt necesare două iluminări, două conștientizări. Una este cea a guvernelor și a organizațiilor de talie mondială care au puterea să genereze scenariile și acțiunile care se impun, iar a doua este cea care trebuie să aibă loc în fiecare individ. Iar noi, fiecare, nu trebuie doar să înțelegem ce am făcut și ce trebuie schimbat, trebuie să ajungem să vrem, să vrem activ și imediat să facem parte din schimbare, nu doar printr-o înclinare a capului.

Sunt atât de impresionată de carte, încât mi-e imposibil să fiu concisă, o recenzie de carte poate că nu trebuie să arate așa. Textul cărții mi se pare însă revelator, important și demn de a fi cunoscut de cât mai multă lume. Despre ce propune Sir David Attenborough în ultima parte se poate scrie încă pe atât. Am să mă rezum la câteva lucruri, anume că sistemul toroidal, cel care conține parametrii minimi pentru bunăstarea umană, pune pentru prima dată pe picior de egalitate valori ca fericirea, amprenta ecologică, educația, sănătatea, cu banii. Faptul că civilizația modernă a luat drept valoare definitorie una financiară, respectiv PIB-ul, a fost o enormă eroare. În calculul și evaluarea făcute de omul modern nimic nu a cântărit mai mult decât profitul. Statele sunt evaluate după acest parametru în continuare. PIB-ul ascendent însă, paradoxal, ascunde și declin, declin ecologic, declin al fericirii, al viitorului. Toate statele declară de decenii întregi că au în țintă constantă creșterea PIB-ului. Este un slogan omniprezent. De la cea mai măruntă companie, până la cea mai mare națiune, toată lumea vizează o creștere. Mai mult, mai mult. Ce poate crește la nesfârșit? Cât de rațională este această tendință de creștere? Noi am crescut, civilizația umană a evoluat incredibil tehnologic, economic, dar a epuizat resursele pentru zeci și sute de generații viitoare. Am furat de la copii și nepoții noștri, si oricât de patetic ar suna, acest lucru este o realitate. Trebuie să renunțăm la creștere. Întocmai ca un organism ajuns la maturitate care încetează să crească, care doar își conservă statura și bunăstarea.

Ironic este că nimeni nu este de acord cu ceea ce se întâmpla. „Sondaje realizate în alte țări arată că oamenii din întreaga lume își doresc acum cu tărie ca guvernele lor să pună în prim-plan populația umană și planeta, nu profitul.”

Pentru a fi corecți până la capăt trebuie rostit și faptul că unii au fost mult mai lacomi decât alții. „O analiză recentă a estimat că aproape 50% la sută din impactul negativ al activităților omenirii asupra naturii poate să fie atribuit celor mai bogate 16 procente ale populației umane. Stilul de viață cu care s-au obișnuit cei mai avuți dintre noi este unul pe de-a-ntregul nesustenabil.” Consecințele sunt însă suportate de toți, pentru că declinul nu se împarte preferențial, decât până la un punct.  Noi toți suntem pe Titanic. Chiar dacă unii stau pe puntea superioară și le pare mai ușor, noi vom împărți același destin, ca un întreg. Vom trăi cu toții diferit sau vom dispărea cu toții, cel puțin marea majoritate dintre noi. Acest lucru s-a mai întâmplat în trecut, Pământul a mai trecut prin extincții. Noi, cei de azi, ne tragem din cei aproximativ 20 000 de oameni rămași după ultimul eveniment care a dus la o extincție globală. Ar fi însă prima dată când acest lucru ar fi determinat de specia dominantă și nu de un fenomen natural.

Energiile curate sunt alternativa la combustibilii fosili a căror ardere provoacă cel mai mare rău, încălzirea atmosferei și efectul de seră.  Foarte interesant textul despre tranziție, de reținut că nu mai există cale de întoarcere. Și că asta implică mult mai multe lucruri decât se văd cu ochiul liber. O trecere bruscă, respectiv o renunțare imediată la exploatarea petrolului ar trimite în colaps angrenaje bancare si financiare care susțin fonduri de pensii. Tranziția energetică necesită pași precauți în teritorii care sunt conectate financiar de ceea ce a fost in lume cea mai profitabilă investiție, industria petrolieră.

Energiile alternative sunt însă viitorul și sunt state care chiar la ora asta dovedesc că este perfect posibil. „Cel puțin trei națiuni – Islanda, Albania și Paraguay – își asigură deja întregul necesar de energie electrică fără a utiliza combustibili fosili.”

Resălbăticirea este marea noastră datorie față de viitor. Trebuie să ne schimbăm radical raportul cu natura, este vital să privim biodiversitatea drept singurul angrenaj care poate restabili echilibrul pierdut. Nici un sistem artificial nu poate avea subtilitatea și eficiența pe care a creat-o natura în mii și milioane de ani. E nevoie de fiecare specie, de fiecare frunză, toate sunt indispensabile. Poate că și noi suntem indispensabili, probabil că universul nu ne-a creat mai prejos de un gândac ori o algă marină și în nici un caz mai presus. Dacă nu mai avem dușmani naturali care să ne domine, nu înseamnă că ne putem însă extinde ca o mană, ca un dăunător ce nu mai poate fi combătut cu nimic. Avem rațiunea de partea noastră, mai e nevoie și să fim morali și responsabili. Până și creșterea noastră demografică are soluție, o națiune care o dovedește este Japonia. Iar discuția despre tranziția demografică cu cele patru stadii ale ei este foarte interesantă. Concluzia că bunăstarea și educația stopează creșterea demografică este extrem de justificată, aproape de bun simț.

Ca să creezi echilibru în societăți este necesar să asiguri un trai decent și satisfacerea tuturor nevoilor fundamentale pentru toți. La nevoi fundamentale, cerințe minime ale bunăstării umane, intră: „locuință bună, ocrotirea sănătății, apă curată, hrană sănătoasă, acces la energie, educație bună, un venit satisfăcător, voce politică și justiție.” Pare utopic, nu? Așa este. Cu toate acestea, spre asta trebuie să tindem. Umanitatea trebuie să se schimbe, politica celui mai puternic, a celui care este primul, a dominaților care strâng totul și fac risipă trebuie să se termine. Națiunile bogate vor avea cote, un prag limită al poluării, peste care vor plăti bani națiunilor mai sărace care nu-și consumă cota din pricină că nu sunt industrializate. Nimic numai trebuie consumat fără măsură, nici apa dulce, nici terenurile virgine. Resursele trebuie distribuite mai echitabil și folosite rațional. Altfel nu vom mai avea nimic de împărțit, vom pierde totul. Se pare că următorii zeci de ani vor fi unii ai schimbărilor majore în care rațiunea după care ne vom mișca este una în primul rând ecologică. Un nou criteriu după care trebuie aleasă clasa politică este gradul de conștientizare față de aceste probleme, pentru că altfel suntem condamnați să stagnăm în aceeași ecuație fără soluție.

Aș vrea să citească toți această carte. În parlamente, în școli, în ședințele managerilor de la prima oră, s-o citim ca odinioară poveștile ori biblia, s-o citim copiilor seara când se liniștesc și bunicilor dimineața, când sunt lucizi și atenți. Să învățăm numele capitolelor, să nu uităm ce avem de făcut. Dacă nu vom face asta, orice altceva facem este de prisos.

„M-am născut în altă epocă. Literalmente, nu căutam să fiu metaforic. Am venit pe această lume într-o perioadă căreia geologii îi zic holocen și voi pleca din ea – cum or s-o facă toți cei care trăiesc azi – în antropocen, era oamenilor.”

Am intrat într-o nouă eră. Considerați textul scris de sir David Attenborough similar cântecului balenelor, cel care a trezit în oameni un sentiment atât de profund încât a stopat exterminarea acestora. De data asta ne vom salva pe noi, dacă nu este prea târziu.

Puteți cumpăra cartea: Editura Publica/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: https://www.facebook.com/horticulturencl/photos/, Bookshop.org, Publica.ro, APnews.com)

Articole similare

50 de mari mituri ale psihologiei populare

Marcus Victor Grant

Mea Culpa, de Louis-Ferdinand Céline (II)

Codrut

Obsedantele decenii: Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac, de Lucian Boia

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult