Carti Carti de istorie Recomandat

O istorie a Bizanțului, de Timothy E. Gregory

O istorie a BizantuluiO istorie a Bizanțului, de Timothy E. Gregory

Editura Polirom, Colecţia Historia, Iaşi, 2013

Traducere de Cornelia Dumitru

Rezumarea istoriei Bizanţului este o misiune imposibilă, având în vedere persistenţa remarcabilă a acestuia, însă câteva repere sunt binevenite. Vom încerca doar să punctăm anumite elemente care merită remarcate şi care sunt expuse în volumul scris de istoricul american Timothy Gregory, care se doreşte şi reuşeste să fie o radiografie clară, bine construită şi disciplinată a unei lumi şi lungi perioade istorice.[1] Oraşul Constantinopol a fost fondat în 330 la iniţiativa celebrului împărat roman Constantin cel Mare şi marchează graniţa dintre vechiul Imperiu Roman şi ceea ce se va transforma treptat în Imperiul Bizantin. Persistenţa lui până în 1453, mai bine de 11 secole reprezintă una din cele mai remarcabile continuităţi cunoscute în istoria universală. În mod greşit, se crede că bizantinii ar fi avut o conştiinţă naţională greacă, pentru că ei au păstrat amintirea, instituţii şi moştenirea romană chiar în momentele în care limba latină a încetat să mai fie folosită la Constantinopol, atât în interiorul curţii imperiale, cât şi în administraţie, limba greacă prevalând. Cu toate acestea, bizantinii si-au spus până la finalul eroic al istoriei lor (căderea umbrei Imperiului Roman de Răsarit în 1453) romeios.

Dacă arabii musulmani au fost opriţi în expansiunea lor occidentală în urma bătăliei de la Poitiers (sau batalia de la Tours) din 732 de francii lui Carol Martel[2], în schimb în Orient, cei care au rezistat unei expansiuni aparent nelimitate a puterii arabe au fost tocmai bizantinii, cu preţul unor uriaşe sforţări care s-au întins pe parcursul unor secole bune, dar şi cu preţul pierderii unor vechi posesiuni romane precum Siria sau Egiptul (sediul uneia din cele patru episcopii importante ale Creştinătăţii timpurii, Alexandria). Interesantă şi utilă este inserţia casetelor tematice care fie pot fi citite, fie pot fi sărite, urmărind firul naraţiunii istorice care nu poate fi altfel decât cronologic. Despre aurul bizantin aflăm că “moneda bizantină de aur, numită soldius sau nomisma, a fost descrisă adesea drept dolarul Evului Mediu. Şi-a păstrat valoarea aproximativ şapte sute de ani şi a fost folosită ca referinţă standard pentru schimburi în Imperiul Bizantin, dar şi mult dincolo de graniţele lui. În mod normal, califatul arab nu a bătut monede de aur.”

Un episod interesant din lunga istorie a Bizanţului dovedeşte că anumite forme şi dinamici ale puterii nu au apărut de ieri, alaltăieri. În timpul domniei împăratlui Isaac Comnenul, întemeietorul dinastiei Comnenilor, acesta şi-a disputat puterea chiar cu Patriarhul de Constantinopol care dorea să-i fie acordată şi mai multă putere Bisericii (şi implicit lui), ceea ce nu avea cum să fie acceptat de împarat „În cele din urmă, împăratul şi patriarhul s-au înţeles formal în privinţa unei diviziuni egale a puterii, însă amândoi erau încăpăţânaţi şi hotărâţi şi amândoi au încălcat des acordul. În sfârşit, în 1058, când patriarhul Cerularie se găsea în afara Constantinopolului, a fost arestat; un conciliu s-a întrunit în grabă, condamându-l şi destituindu-l din funcţie. Cerularie a murit la scurt timp după aceea, însă succesul lui Isaac nu a avut viaţa lungă, pentru că Biserica şi mulţi oameni din Constantinopol erau scandalizaţi de tratamentul aplicat patriarhului, iar aristocraţia civilă a folosit nemulţumirea ca să alimenteze opoziţia faţă de împărat. Bolnav şi dezamagit, Isaac Comnen a abdicat în 1059 şi s-a retras la mănăstirea Studion (Stoudios)[3]

Timothy E. Gregory
Timothy E. Gregory

Cum i-au văzut bizantinii pe verişorii lor îndepărtaţi atunci când aceştia au demarat unul dintre cele mai interesante fenomene ale Evului Mediu european: cruciadele? Antagonismele erau istorice, iar Schisma din 1054 era relativ recentă atunci când primii cruciaţi au ajuns în teritorii care aparţinuseră Imperiul Roman de Răsărit şi moştenitorului său istoric legitim, puterea de la Constantinopol. «Cruciadele reprezentau ceva nou pentru bizantini. Nu că bizantinii nu ar fi acceptat o legătură între religie şi război : cu siguranţă îşi considerau armata ca fiind braţul puternic al Dumnezeului creştin şi înţeleseseră că musulmanii purtau război în numele lui Allah. Mai mult, existaseră perioade în care împăraţii bizantini folosiseră sentimentul religios ca pe o motivaţie a acţiunii militare.(…) Fervoarea pe care au început să o simtă apusenii pentru recuperarea Locurilor Sfinte era destul de străină bizantinilor, cum străine erau şi cetele de ţărani, copii, aventurieri care au ajuns în imperiu ca urmare a acestei mişcări.»[4]

Cea mai cunoscută relatare bizantină a sosirii hoardelor cruciate a oferit-o Ana Comnena, fiica împăratului în exerciţiu, Alexios Comnenul. «Ana se uita de sus la franci, pe care în general îi considera inferiori din punct de vedere moral şi spiritual, însa pe de altă parte era uimită de mărimea uriaşă a armatelor lor şi de marea forţă şi rezistenţă în bătalii.» Interesant este că, pentru Ana Comnena, melanjul de neamuri intitulate generic franci (venind într-o mare măsură din Franţa actuala, dar nu numai, căci fenomenul cruciat a atins întregul Occident din acea perioadă) este desemnat cu numele de celţi! „Alexios a avut o domnie lungă şi încununată de succese militare”, oferind o nouă dinamică şi prelungind existenţa Imperiului Bizantin.

Cea de a doua cruciadă, la care au participat chiar regele francez Ludovic al VII-lea şi împăratul german Conrad al III-lea nu a afectat în mod direct Bizanţul, chiar dacă neînţelegerea de fond a persistat „din punctul de vedere al bizantinilor, scopul cruciaţilor nu era în niciun caz recuperarea Ţării Sfinte, ci cucerirea Imperiului Bizantin.” În plus, bizantinii „nu înţeleseseră niciodată idealul cruciat şi, pentru ei, interesele creştinătăţii erau identice cu cele ale statului bizantin. Percepţiile diferite şi rolul împăratului în a doua cruciadă aveau să aibă o influenţa tot mai mare în sporirea sentimentului antibizantin în Apus.[5] Criza a izbucnit odată cu cea de-a patra cruciadă care a fost deviata în 1204 de către veneţieni către Constantinopol şi nu Palestina. Dacă în multe alte dăţi bizantinii reuşiseră să-i respingă pe asediatori, fie că erau bulgari, ruşi, arabi, de data aceasta oraşul a căzut lacomiei şi furei latine „În ciuda condiţiilor nefavorabile din imperiu în momentul celei de a patra cruciade, Constantinopolul era în continuare unul dintre cele mai bogate oraşe din lume. Pe lângă manuscrise, relicve religioase şi monumente, de-a lungul secolelor, împăraţii bizantini împodobiseră Constantinopolul cu multe capodopere de artă care supravieţuiseră din Antichitate, deşi, bineînţeles, populaţia creştină a oraşului avea sentimente confuze faţă de unele sculpturi vechi care reprezentau zei şi zeiţe păgâne sau teme mitologice. Totuşi, este limpede că cel puţin bizantinii educaţi erau conştienţi de frumuseţea şi însemnătatea  acestei bogate tradiţii culturale”[6] O parte din acest tezaur artistic a fost transferat în Veneţia, supravieţuind, iar ceea ce se putea topi, a fost transformat în monede de cruciaţii latini. În ciuda cuceririi imperiului, funcţiile de conducere bizantine nu au disparut, împărat fiind desemnat un cruciat, în timp ce veneţienii au numit patriarhul latin al Bisericii Ortodoxe. Marea majoritate a populaţiei a rămas în continuare grecofonă şi ortodoxă. În plus, această situaţie bizară nu a durat prea mult, căci mai multe state moştenitoare ale tradiţiilor bizantine au luptat să recucerească Constantinopulul.

La 15 iulie 1261, Imperiul Latin a încetat să mai existe, oraşul fiind recucerit de bizantinii condusi de Mihail al VIII-lea, despotul Imperiului Niceea. Din nefericire, „începând din 1261 imperiul nu a mai acordat o prea mare atenţie Asiei Mici, astfel că treptat întreaga zonă care altădată reprezenta o sursă de putere importantă pentru Constantinopol a intrat sub dominaţia diverselor principate turce”, printre care se regăsea şi cel întemeiat de Osman (1288-1326), de unde deriva şi una din denumirile date turcilor osmanlîi, spre a-i deosebi iniţial de alte ramuri ale turcilor. Războaiele civile dese au pus bomboana pe coliva şi chiar dacă o formă restrânsă de „imperiu” a supravieţuit până în 1453, sfârşitul era inevitabil.  Primul sultan care a avut ambiţia de a cuceri Constantinopolul a fost chiar Baiazid, destul de cunoscut românilor (mai ales prin intermediul Scrisorii III a lui M. Eminescu), care a început o blocadă a oraşului înca din 1396, reluată după înfrângerea dezastroasa a Cruciadei de la Nicopole (la care, se pare, ar fi participat şi Mircea cel Bătrân), însa soarta oraşului şi implicit a lui Baiazid avea să fie schimbată de invazia conducătorului mongol Timur Lenk (sau Tamerlan) care a măturat un spaţiu geografic imens (se cunoaşte fantastica mobilitate a cavalariei mongole) din India, Afganistan, nordul Rusiei, Georgia, Armenia şi Asia Mica. În bătălia de la Ankara din 1402, una dintre cele mai mari ale Evului Mediu din punct de vedere al efectivelor angajate de cele două tabere, mongolii i-au înfrânt de o manieră categorică pe otomani şi aliaţii lor creştini (obligaţi prin tratatele de vasalitate, conform cutumelor Evului Mediu) să participe la luptele suzeranului. Baiazid a fost luat prizonier, murind anul următor, iar imperiul său a intrat într-o benefică, din punct de vedere bizantin, perioadă de dezorganizare, caracterizată de competiţia dintre fiii lui pentru a accede la putere.

Copeta editiei britanice
Copeta editiei britanice

Încercarea de a aplana disputa dintre cele două biserici s-a concretizat prin semnarea în 1439 a unei declaraţii de unire între cele două părţi (Biserica Ortodoxă şi cea Catolică) la Florenţa, unde s-a desfăşurat conciliul, catolicii fluturându-le disperaţilor bizantini un potenţial sprijin militar. Problemele au aparut imediat după acest gest, pentru că împotrivirea din partea prelaţilor şi populatiei ortodoxe au fost majore. În schimbul unirii, papa a fost de acord să organizeze o altă cruciadă menită a despresura Constantinopulul, un alt eşec creştin de proprtii (Murad a învins forţele combinate creştine la Varna în 1444, bătalie la care a participat şi Iancu de Hunedoara). Moartea lui Murad l-a adus la cârma Imperiului Otoman pe tânărul, dar dinamicul Mehmed al II-lea care a intrat în istoria mare tocmai prin cucerirea Constantinopolului. Asediatorii otomani au strâns în jurul Constantinopolului aproximativ 80.000 de războinici în timp ce bizantinii nu le puteau opune decat 4.773. Chiar dacă zidurile exterioare se aflau într-o condiţie relativ bună, ele nu mai puteau face faţă unui bombardament de artilerie masiv şi constant. În mod relevant şi ironic, ciclul Imperiului Roman de la Răsărit a început cu domnia unui împarat Constantin (cel Mare) şi s-a încheiat atunci când Constantin al XI-lea şi-a rupt însemnele imperiale, sărind să apere una din breşele din apărarea bizantină în apropeierea Porţii Sfântului Roman, ultima dată când a fost văzut. Mehmed al II-lea a poruncit căutarea cadavrului său, însă acesta nu a fost găsit, dând apă la moară unei foarte frumoase legende (la acest capitol creştinii sunt foarte inspiraţi şi prolifici!) care spune că „împăratul de marmură nu este mort, ci aşteaptă undeva în afara timpului să se întoarcă şi să refacă Imperiul Bizantin”[7] Oraşul a fost jefuit, bisericile prădate, cărţile arse, supravieţuitorii (mulţi s-au sinucis) bizantini, aproximativ 50.000 de oameni, duşi în robie.

Însa „modelul bizantin şi tradiţiile culturale bizantine au continuat, fiind vizibile până astăzi.” În mod paradoxal, sub otomani, puterea şi rolul Bisericii Ortodoxe, millet rum, au crescut, aceasta fiind principala instituţie care putea să-i protejeze pe creştinii ortodocşi şi din punct de vedere politic, nu numai religios, de aceea Biserica Ortodoxă a început să fie asociată de către popoarele creştine din Balcani cu gloria de altă dată a Imperiului Bizantin. „Printre cele mai importante instituţii care au asigurat supravieţuirea tradiţiei bizantine se număra mănăstirile. Ele au devenit şi mai importante după căderea Constantinopolului, în parte pentru că mănăstirile se numărau printre puţinele instituţii bizantine care au supravieţuit intacte şi, în calitate de waqf (organizaţie religioasă), în general beneficiau de protecţie totală din partea legii otomane.”[8]

Zonele unde s-au păstrat aceste concentrări de mănăstiri au fost cele de la Muntele Athos si Muntele Meteora. Amintirea bizantinilor la nivel general este mai degrabă una negativă, persistând termenul de bizantinism care desemneaza o realitate clară a Imperiului Bizantin, dar poate cea mai întunecată: intrigile politice în care erau experţi şi care de multe ori aveau un deznodământ nefericit şi foarte sângeros pentru clasa politică şi pentru impăraţi (domnii efemere, orbiri, asasinări) şi pe care se dă vina atunci când occidentalii superiori caută explicaţii pentru înapoierea esticilor schismatici (alături de ortodoxie, unul din motivele predilecte).

Autorul accentuează o concluzie de o mare fineţe interpretativă, demnă de un adevărat istoric care încearcă să înţeleagă şi nu să judece „Bizanţul este cealaltă Europă, cealaltă faţă a civilizaţiei vestice, care ajută Occidentul să vadă mai bine ceea ce este şi ceea ce nu este el însuşi, arătând cum s-ar fi putut desfăşura lucrurile pentru Europa Occidentală dacă circumstanţele ar fi fost altele şi oferind lecţii valoroase despre modalităţile în care tradiţia europeană poate fi privită şi analizată în diferite direcţii.(…) Semnificaţia Bizanţului nu stă în primul rând în ceea ce a conservat, ci în ceea ce a creat şi, cel mai important, în bogăţia de idei şi principii (adesea contradictorii) pe care le-a îmbrăţişat: o societate remarcabil de religioasă şi totuşi surprinzator de laică, aflată aproape întotdeauna în război, dar totuşi cu o înclinaţie limpede pentru negociere şi diplomaţie; o lume care respecta educaţia, dar în care majoritatea oamenilor erau analfabeţi; eshatologică, însă în acelaşi timp extraordinar de practică.[9]

Puteți cumpăra cartea acum de la librăriile online, de aici sau de aici.


[1] O istorie a Bizanţului, Colecţia Historia, traducere Cornelia Dumitru, Editura Polirom, 2013.

[3] Op. cit., pag.260

[4] pag. 267-268

[5] pag.278

[6] pag.301

[7] Pag.352

[8] Pag.363

[9] Pag.370

Articole similare

Invitaţie la workshopul „Vreau o schimbare în viaţa mea!”

Jovi Ene

Interviu Dan Coman: ”E mult mai uşor să scrii despre nefericire”

Jovi Ene

Fragment în avanpremieră: Mica mea inimă de om singuratic, de Vlad Drăgoi

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult