Carti Memorii jurnale Recomandat

I Was a Slave in Russia. An American Tells his Story, de John Noble

Book Reader Images”I Was a Slave in Russia. An American Tells his Story”, de John Noble

The Devin-Adair Company, New York, 1960

Mărturia lui John Noble[1] este importantă pentru că bate în mai multe direcţii: 1) dezvăluie natura criminală a regimului de ocupaţie sovietică directă în ţările cucerite până în 1945, 2) arată că nimeni nu se putea considera ferit de uraganul rosu, indiferent dacă era american, teoretic aliaţii Uniunii Sovietice în momentul arestării lui Noble, 3) dezvăluie un tărâm al lui Hades la fel de întunecat precum Kolîma care a avut parte de o atenţie mai mare, având în vedere calitatea mărturiilor lui Şalamov şi Guinzburg: regiunea concentraţionară Vorkuta.

Provenind dintr-o familie germană adventistă, de ziua a şaptea, care plecase în Statele Unite ale Americii, unde Noble s-a şi nascut de altfel, deţinând cetăţenia americană, ea s-a întors în Germania înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, tatăl său preluând la Dresda o mică fabrică ce producea aparate de fotografiat. Membrii familiei au fost forţaţi doar să treacă din trei în trei zile la sediul Gestapo, în rest fiind lăsaţi în pace. Calvarul avea să înceapă după « eliberare», căci Dresda a ajuns în zona de ocupaţie sovietică.

Noble asista la transformarea radicală ce a avea loc odată cu acest eveniment. „În Germania de Est, toate fabricile de producere a echipamentelor optice au fost demontate şi transportate în URSS”, doar administraţia nazistă s-a transforat în una bolşevică. Atât tatăl său, cât şi el (avea doar 21 de ani) au fost arestaţi după ce s-au întors din zona occidentală de control unde au dorit să comande lentile (dar nu au avut cui, toată lumea cu înaltă specializare tehnică fugind şi mai la vest, de teama bolşevicilor). La punctul de control britanic, militarii i-au întrebat pe cei doi dacă vor să se sinucidă, întorcându-se. În puşcăria Munchenerplatz din Dresda, preluată rapid de la administraţia nazistă, John Noble a asistat la întregul proces de epurare a populaţiei din Dresda, la torturiile la care erau supuşi suspecţii pentru a li se smulge mărturiile, la succintele procese şi, mai ales, la executarea sentinţelor la moarte. Ajungând în administraţia închisorii pentru a ţine registrele avand in vedere provizoratul NKVD, primea zilnic o lista cu 20-30 de nume de oameni care erau condamnaţi la moarte. A redactat dosarele a 21.000 de prizonieri aflaţi în închisoare, ceea ce s-a dovedit a-l fi salvat de la moarte, dar şi a-l fi condamnat la un lung stagiu la Vorkuta, având în vedere că deja ştia prea multe.

Înainte de a fi duşi la locul execuţiei, într-una din aripile bombardate ale puşcăriei, deţinuţii erau puşi să se dezbrace de haine, rămânând doar în lenjeria intima. Sovieticii aveau nevoie de hainele viitorilor morţi! Gardienii, aceiaşi soldaţi care jefuiseră şi violaseră timp de trei săptămâni capitala Saxonei, se mândreau apoi de umanismul cu care puneau în aplicare sentinţele. Deţinutul era condus către locul execuţiei, dar era împuşcat din spate, pe neaşteptate. Zecile de cadavre erau incinerate pentru a face să dispară orice urmă, una din lectiile învăţate de NKVD de la SS şi Gestapo. „Naziştii ucideau cu ferocitate, din convingere, în timp ce comuniştii se distrau, ucideau doar pentru că trebuia să umple o statistică, nu aveau nimic personal cu deţinutul.”

Din Dresda a fost transferat în lagărul Muhleberg aflat la 40 de mile nord, lângă Elba. Descrie practicile homosexuale, dar şi prostituţia din fostul lagar nazist, preluat şi folosit de NKVD. Jumătate de an deţinuţii au fost hrăniţi din rezerverele alimentare abandonate de învinsa Wehrmacht, iar când acestea s-au terminat, raţiile s-au înjumătăţit, începând să-şi facă simţită foametea. „Uniunea Sovietica este o ţară a lipsurilor şi foametei. Este puternică doar în capacitatea de a bagă groază în restul lumii şi în a ajunge într-o poziţie dominantă bluffând”. A fost condamnat la 15 ani de Gulag, fiind transferat la Berlin unde observă cum avioanele aliate asigurau podul aerian care avea să salveze partea occidentală a Berlinului. Războiul rece începuse. De la Berlin a fost înghesuit într-un tipic vagon Stolopîn cu direcţia Uniunea Sovietică. Din Moscova convoiul a fost direcţionat către nord, prin Vologda. În acest moment îl cuprinde disperarea pentru că deţinuţii de drept comun au început să-şi impună prin forţă supremaţia „ Cel mai groaznic lucru pe care un om îl poate cunoaste este atunci când nimănui nu-i pasă de tine şi nimeni nu ar fi putut interveni. Era ca şi cum sovieticii reuşiseră să facă timpul să se oprească, paralizând chiar istoria.” [2]

La Vorkuta sau Vorkutlag, se găseau la sfârşitul anilor 40 nu mai puţin de 150.000 de deţinuţi care extrăgeau cărbune din şi prin mai multe mine aflându-se dincolo de Cercul Polar, iniţial zonă explorată începând cu 1932, însă abia în 1936 s-a creat ansamblul de lagăre aflat sub controlul NKVD unde au fost direcţionate valurile de arestaţi ba polonezi, după 1939 sau baltici dupa 1940, foşti militari sovietici capturaţi de finlandezi şi eliberaţi în 1940 sau germani, după 1943.[3] Aici ficare deţinut primea un număr. Al lui a fost 1-E-241, fiind repartizat în lagărul numărul 3 care deservea 3 mine şi avea o populaţie carcerală de 4.500 de deţinuţi politici dominaţi de 250 de deţinuţi de drept comun care, evident, nu munceau şi se ocupau cu chinuirea politicilor prin furturi, agresiuni etc. Şi Noble relatează jocul de cărţi între delincvenţi care avea drept miză uciderea unui deţinut politic dinainte desemnat. Cel care pierdea la cărţi trebuia să-l ucidă. Înghesuiala din barăci era teribilă, fiind raiul homosexualilor georgieni. „Era o junglă umană suprapopulată, urât mirositoare. Se scuipa direct pe podea. Toată lumea înjura.” Noble s-a gândit la evadare, dar un polonez care trăise la Chicago îl deconsiliază: „Unde ai putea să pleci chiar dacă ai reuşi să evadezi?”

Multe din informaţiile furnizate de autor par a fi mai degrabă din auzite, căci ne este greu să credeam că un nomad din zona ar fi primit uriaşa sumă de 10.000 de ruble pentru fiecare deţinut evadat prins şi predat autorităţilor. Noble a auzit de un deţinut, fost colonel al Armatei Roşii, care ar fi organizat o evadare armată, capturând armele unui pluton MVD şi încercând să ajungă spre frontiera cu Finlanda. Evident, evadaţii au fost lichidaţi. Faptul că era singurul american din lagarul respectiv nu l-a ajutat prea mult. După mai mult timp petrecut în lagar John Noble şi-a dat seama că era vital să înveţe rusa. „Nu cunoşteam limba şi lucram toată ziua fără să am un prieten lângă mine. Eram sigur că sclavii din alte timpuri şi locuri erau trataţi mai bine”.[4] După ce o deprinde, cât de cât, conştientizează că de fapt tonul răstit al limbii nu era ceva deosebit, o notă agresivă la adresa sa, ci pur şi simplu aşa vorbeau ruşii: urlând. „Ruşii sunt departe de a fi fermi. Sunt maeştrii ai bluff-ului dar daca le rezişti agresiv, invariabil dau înapoi.[5]Având o constituţie impunătoare, a fost repartizat la o muncă teribil de grea: împreună cu un alt deţinut, trebuia să împingă vagoneţii din mină umpluţi cu ardezie către o rampă, fapt ce a dus la rapida lui epuizare fizică, reţeta unei morţi rapide în Gulag ”Viaţa mea la Vorkuta a fost punctul cel mai apropiat de marginea morţii. O combinaţie de continuă şi înceată înfometare, epuizare prin muncă, un frig ucigaş şi o monotonie care distrugea şi oameni mai sănătoşi decât eram eu. Nu m-am aşteptat să supravieţuiesc iernii 1950-51[6]

81BUUv52IzL

După numai trei săptămâni de muncă şi-a rupt o coastă. Şi încă avusese noroc că nu fusese trimis direct în mină unde condiţiile de extragere a cărbunelui erau primitive, galeriile erau săpate superficial, traversele de susţinere a pereţilor erau rare iar prăbuşirea lor frecventă. Nu era zi în care să nu moară măcar un deţinut. Dacă nu se prăbuşeau pereţii se formau acumulări de gaze care duceau la explozii căci chiar dacă fumatul era strict interzis în mine, deţinuţii nu respectau acest consemn. În plus, vremea era teribilă, cu temperaturi de puteau ajunge la -60 Celsius, care ar fi trebuit să determine conducerea să respecte stipulaţiile generale ale sistemului care decretau încetarea lucrului afară când temperatura depăşea -50 Celsius. Ele nu erau respectate pentru că şi conducerea ansamblului Vorkuta avea un plan de îndeplinit, tone de cărbune de livrat către Leningrad, iar neîndeplinirea planului putea duce ca însăşi conducerea să ajungă printre deţinuţi, un risc pe care nimeni nu şi-l asuma. De aceea toate raportările erau mincinoase, daca mina 16 producea 600 de tone de cărbune erau raportate eşaloanelor superioare 1000. „În februarie şi ianuarie la prânz munceam la lumina stelelor.” Împreună cu un doctor maghiar reuşeşte să prindă doi câini rătăciţi prin zona minei pe care-i mănâncă fără remuşcări.

Fiind un personaj exotic pentru lumea pestriţă a lagărului, singurul american, a reuşit să ajungă la spălătorie, singurul loc cald, unde a intrat în contact şi cu personalul liber, membrii de partid, soţiile lor care veneau o dată pe săptămână să se spele. Noble îşi aduce aminte cum nu aveau nici o jenă să se dezbrace în prezenţa lui, fie poate pentru că nu-l considerau fiinţă umană normală (doar un sclav), fie pentru că-şi dădeau seama că nu mai era decât o umbră a bărbatului de odinioara. De altfel, Noble mărturiseşte că era mulţumit de lipsa apetitului sexual, înlăturat de regimul de înfometare şi epuizare fizică. Însă alţi doi deţinuţi nu au rezistat tentaţiei şi au făcut două găuri în tavan. Săptămâna lor voyeuristică i-a costat însa trei luni de izolatoriu. În complexul format din lagăr şi mină lucrau şi 10 femei libere care câştigau în jurul a 400 de ruble, la care se adăugau şi banii din practicarea prostituţiei (populaţia masculină se ridica la 4.500). Tariful standard era de 25 de ruble: „Doar două erau mai atractive, restul erau rusoaice solide precum camioanele”.

La aflarea ştirii că Stalin a murit (în martie 1953), deţinuţii îngenunchează: „Fie ca diavolul să-i ia sufletul.” După moartea zeului, toţi deţinuţii din Vorkuta, precum şi din întregul sistem al Gulagului, şi-au făcut speranţe. Se aştepta o schimbare radicală. Arestarea şi execuţia lui Beria a transmis o altă undă de şoc în lagăre care a atins şi MVD (fostul NKGB), personalul său fiind neliniştit. Un estonian din baraca lui Noble îşi apostrofa colegii de detenţie „ Sunteţi nişte laşi, Kremlinul nu se poate controla pe el, dar o jumătate de milion de detinuţi din Vorkuta ţopăie ori de câte ori strănută el.” Apoi se afla şi de rebeliunea din Germania de est, chiar din Pravda. În iunie 1953, minele 17 şi 18 au intrat în grevă, iar apoi contagiunea a atins şi minele 9,10,25. Printre revendicări: înlăturarea sârmei ghimpate, eliberarea tuturor prizonierilor politice care au ispăşit o pedeapsă de 10 ani etc. Când mulţimea de 2000 de deţinuţi s-a adunat în faţa închisorii unde erau reţinuţi 30 de colegi, trupele MVD au deschis focul asupra mulţimii, ucigând doi oameni, ranind câteva zeci. Înfuriaţi, deţinuţii au preluat controlul lagărelor. Deţinuţii de drept comun s-au topit prin barăci, înfricoşaţi de multimea şi coerenţa celor 4.500 de politici. Au înălţat şi un steag (având culorile roşu şi negru). În întreaga Vorkuta s-ar fi aflat în grevă între 85.000-100.000 de deţinuţi. Autorităţile au încercat să negocieze (permiţând eliminarea grilajelor de la geamurile barăcilor, eliminarea numerelor de pe haine, dreptul de a trimite corespondenţa o dată pe lună etc.) Fiecare lagăr era înconjurat de sute de militari ai Armatei Roşii. Până la urmă, reprezentantul Kremilinului a ordonat reprimarea sângeroasă, la o altă mină s-a deschis focul cu mitraliere, ucigând-se în doua minute 110 de deţinuţi, 500 raniti, ulterior unul după altul lagărele cedând, reluând munca, liderii fiind izolaţi şi arestaţi, internaţi în celule izolatoarelor, o mie fiind transferaţi catre Extremul-Orient. După reprimarea rebeliunii, s-au înmulţit actele de sabotaj (se lucra şi cu dinamită ceea ce însemna că se putea şi sustrage).

John Noble
John Noble

Noble a reuşit să trimită o carte poştală prin intermediul unui coleg de suferinţă care, în mod ciudat (dar nici sistemul de teoare nu era compact, avea fisuri), a ajuns la o mătuşă de-a sa din Germania Federală, prin care aducea la cunoştinţă încifrat că este în viaţă. Aceasta a transmis-o mai departe părinţilor săi (tatăl său, după şapte ani de Gulag, fusese eliberat), care trăiau în Detroit şi care nu au stat cu mâna în sân, ci au contactat Departamentul de Stat. Insă cum bine redă şi Tim Tzouliadis în cartea sa, cererile americanilor fie erau ignorate, fie primeau răspuns negativ, minciuni evidente. Norocul autorului a constat în faptul că Alvin Bentley, congresman de Michigan, a devenit interesat de cazul său, acesta insistând chiar la Eisenhower, preşedintele de atunci ale SUA sa pună pe tapet problema direct, la cel mai înalt nivel pentru a-l elibera pe Noble. În decembrie 1954, preşedintele american a transmis o notă lui Bohlen, ambasadorul SUA la Moscova, în care îi cerea să intervină direct la Kremlin. Abia în urma acestor persistente intervenţii la cel mai înalt nivel, John Noble a fost „găsit” şi eliberat. Înainte de a lua trenul de la Moscova către Berlin a fost plimbat prin capitala sovietică. Dacă tot a petrecut nouă ani în Gulag se cuvenea să vadă şi capitala ţării care crease şi hrănise Gulagul! „Nu am fost impresionat în mod deosebit. Câteva din străzi arătau puţin ca cele din oraşele vestice, dar dacă mergeai la o sută de metri mai departe ajungeai să faci o călătorie în secolul XVIII-lea. Aceiaşi oameni care m-au chinuit nouă ani şi jumătate mă tratau acum de parcă aş fi fost un şcolar în vacanţa de vară.”[7] Este cumva explicabil dacă Noble nu a fost entuziasmat de vizitarea ghidată a Moscovei!

La 8 ianuarie 1955, Noble a ajuns în Berlinul de Est unde a fost preluat de consulul SUA la Berlin, însoţit de doi ofiţeri de legătură. Abia în acest moment autorul care se ţinuse tare, şi-a pierdut controlul, „după nouă ani şi jumătate de degradare, înfometare, frig artic şi muncă grea. Rezistenţa mea a cedat şi am plâns de fericire”. Ajungând în Berlinul de vest, „am trecut o graniţă care separă două lumi. Lăsam în urma mea lumea fricii, terorii, fără Dumnezeu şi a sclaviei. Mă întorceam în vest într-o lume cu oameni ocupaţi să-şi dezvolte vieţile în conformitate cu abilităţile lor, o lume a libertăţii şi a unor standarde morale aproape necunoscute popoarelor supuse tiraniei comuniste.”

Chiar dacă scrierea sa nu are o mare calitate literară, departe de profunzimea psihologică a lui Şalamov sau Guinzbourg, marturia sa merită reţinută. John Noble a murit în noiembrie 2007, bucurându-se de o viaţă lungă ce i-a compensat ordialul petrecut în Gulagul comunist, după cum am observat-o şi în alte cazuri. Parcă Cineva a intervenit într-un fel de lege divină a compensaţiei. Şi-a petrecut restul vieţii ţinând conferinţe şi prelegeri despre sistemul represiv în cadrul bisericilor evanghelice, cercurilor conservatoare sau organizaţiilor non-guvernamentale. După unificarea Germaniei, s-a întors la Dresda, reuşind să intre în posesia fabricii tatălui său, naţionalizată de regimul comunist şi pentru câţiva ani chiar a reuşit să producă din nou aparate de fotografiat panoramice, însă a fost forţat de un conflict cu o bancă să pună capăt acestei activităţi, revenind la scris, publicând în germană cartea „Interzis şi disparut”[8]. Întreaga experienţă l-a condus către credinţă ca pe atâţia alţii. „Dacă există un tip de armură, una singură care poate rezista fără ezitare asaltului spălării de creier, mizeriei, teroarei de fi sclav şi lagărelor de deţinuţi, aş spune că acea armură este cu siguranţă cunoaşterea lui Dumnezeu. Fără această credinţă tare ca piatra, bărbaţii şi femeile, intrând în sclavia roşie, devin ceea ce spun comuniştii că sunt oamenii: animale.[9]


[1] I Was a Slave in Russia. An American Tells his Story, The Devin-Adair Company, New York, 1960.

[2] Pag. 83.

[3] Jacques Rossi, Le Manuel du Goulag. Dictionnaire historique, preface de Nicolas Werth, Le Cherche Midi Editeur, 1997, pag. 291.

[4] Pag. 104.

[5] Pag. 114.

[6] Pag. 94.

[7] Pag. 172.

[8] “John N. Noble: Survived, Denounced Soviet Captivity”, de Adam Bernstein, in The Washington Post, 17 nov. 2007, Verbannt und Verleugnet (Banished and Vanished).

[9] Pag. 54.

Articole similare

Șapte minibiografii sentimentale: ”Nepovestitele iubiri”, de Tatiana Niculescu

Jovi Ene

Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina, de G. Topîrceanu

Codrut

Un eveniment: Şalamov în limba română! (II)

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult