”O crimă din martie 1945. Ce are asta de-a face cu mine? Povestea familiei mele”, de Sacha Batthyany
Editura Publica, Colecția Narator, București, 2016
Traducere din germană de Irina Cristescu
Pe ziaristul Sacha Batthyany îl urmărește trecutul familiei sale, mai ales că faptele de atunci nu sunt elucidate nici măcar acum, după 70 de ani: într-un orășel aflat la granița dintre Austria și Ungaria, pe nume Rechnitz, cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, 180 de evrei sunt uciși mișelește de câțiva soldați și aristocrați, aceștia din urmă aflați la un bal organizat de mătușa lui Sasha, Tante Margit. Despre cei care i-au instigat la ucidere, cât și despre complicitatea rudelor sale, s-a așternut liniștea pentru mai bine de șapte decenii:
”Iar tăcerea a ținut până astăzi. În cei șaptezeci de ani de la comiterea crimei, orășelul a devenit un simbol al felului în care Austria a înțeles să se preocupe de trecutul său nazist. Cine spune astăzi Rechnitz se gândește la refuzul de a recunoaște realitatea.” (pag. 25)
Descoperirea din întâmplare a unui articol, intitulat ”Gazda din iad”, dintr-un ziar elvețian, în care este povestit masacrul de la castelul Contesei Batthyany, îi pune mari semne de întrebare cu privire la trecutul familiei sale și la implicațiile acestuia asupra propriilor acte și fapte, multe recurente și aduse mai mereu, fără niciun rezultat, în fața unui terapeut. Timp de șapte ani, printre îndatoririle profesionale la fel de presante, caută și cercetează informații de demult, într-un mod destul de haotic, atât prin arhive sau prin discuții cu familia și supraviețuitorii (în centru aflându-se tatăl său), cât și prin călătorii în unele dintre locurile necesare reconstituirii acestei istorii. Astfel, ajunge în Ungaria și în Austria (Rechnitz face parte acum din această din urmă țară); merge la Buenos Aires pentru a întâlni o supraviețuitoare a lagărelor de concentrare nazistă, care își pierduse părinții chiar la Rechnitz, aceștia fiind împușcați de simpatizanții naziști, cu complicitatea reală a aristocraților locali, fiind apoi răspândit zvonul că aceștia s-au sinucis; călătorește, împreună cu tatăl său, la Moscova și de acolo mai departe, în zăpada siberiană, pe locul unde, în Gulag, bunicul său a supraviețuit ani întregi, întorcându-se înfometat, trist și pentru totdeauna tăcut.
De departe, cea mai autentică și cutremurătoare parte a cărții este cea în care sunt aduse în fața cititorului fragmente din două jurnale descoperite de către autor: primul este cel al bunicii acestuia, Maritta, care locuia într-un sat din Ungaria, Sarosd; cel de-al doilea este cel a unei supraviețuitoare a lagărelor de concentrare, Agnes, fiica evreilor Mandl, uciși la începutul acelui masacru, cea pe care autorul o întâlnește peste ani, la Buenos Aires, și căreia îi este teamă, având în vedere vârsta înaintată, să îi mărturisească adevărul. Sunt paginile cele mai autentice din carte tocmai pentru că vocea naratorului și problemele sale privind redescoperirea sinelui nu mai sunt auzite, lăsându-le în schimb să vorbească pe cele care au trăit cu adevărat acele vremuri cumplite.
Trecând peste aceste pagini foarte detaliate și personale, cartea este despre dorința lui Sacha Batthyany de a-și descoperi trecutul și felul în care acesta îi influențează, conștient sau nu, viața din prezent și din viitor. Pentru aceasta, trebuie să consulte atât un terapeut, dar și să-și înfrângă cumva imaginea unui trecut încețoșat, pe care are nevoie să îl lumineze. De aici, impresia generală de carte destul de haotică și dezlânată, autorul neținând nici la cronologie, nici la o schemă propriu-zisă (deși uneori povestește despre felul în care a scris volumul, închis departe de familie, într-un apartament). La final, rămân câteva întrebări, pe care am putea să ni le punem chiar și noi:
”Rudele mele nu torturaseră pe nimeni, nu împușcaseră, nu chinuiseră pe nimeni. Doar asistaseră la cum o făceau alții și nu luaseră nicio măsură, încetaseră să gândească și să existe ca niște ființe umane, cu toate că știau prea bine ce se întâmpla. Aceasta să fi fost celebra banalitate a răului, așa cum o formulaseră Hannah Arendt?, m-am întrebat, în timp ce tot mergeam teleghidat.” (pag. 219)
”Chiar dacă nu suntem gardieni, chiar dacă nu interogăm pe nimeni, chiar dacă nu ordonăm o execuție, ce facem în conflicte care nu sunt nici pe departe atât de amenințătoare precum războaiele? La birou, când vrem să facem o impresie bună? Suntem suficienți de cinstiți încât să pronunțăm adevăruri, chiar dacă sunt incomode? Am luat noi vreodată apărarea oamenilor persecutați de șefii noștri – sau am privit tăcuți la nedreptățile făcute, la fel ca cetățenii din Budapesta, care au văzut cum erau înecați evreii în Dunăre? Ne-am fi riscat pielea pentru ei, pentru că știam că li se făcea o nedreptate, sau am fi tăcut, așa cum a făcut bunica mea? Ne gândim vreodată la riscuri? O face oare cineva? În ce situații?” (pag. 226)
O carte despre un trecut dureros și felul în care acesta influențează viața celor care vin din urmă. Până la urmă, totul se poate rezuma la următoarea întrebare: cât din noi este construit din propriile fapte și cât din reflecții ale trecutului?
