Carti Carti de fictiune Recomandat

Mort de surd, de David Lodge

Mort de surd, de David Lodge
Editura Polirom, Iasi, 2009
Traducere din limba engleza si note de Roxana Marin

Inca din 2001, cand l-am citit pentru prima data pe David Lodge tradus in romaneste, cu volumul sau « Schimb de dame », am capatat o dependenta pe care mi-o asum cu simt de raspundere 🙂 . Si m-am dedicat si prozelitismului in favoarea acestui autor, corupandu-mi toti prietenii in promovarea cartilor sale. Si de atunci incoace, am urmarit cu sufletul la gura fiecare noua aparitie pe piata a romanelor lui David Lodge, multumind in gand Editurii Polirom. Cu exceptia primei carti « Schimb de dame » si a ultimei « Mort de surd » – pe care le-am imprumutat pentru ca sa le citesc, pe celelalte le-am cumparat si le am in biblioteca (alte vremuri… alti bani…).

Pe scurt, cine este David Lodge !

Autor britanic, nascut in 1935, cu studii la University College din Londra, cu un masterat si un doctorat in teoria literaturii, a predat intre 1950 si 1987 la Universitatea din Birmingham, dupa care ne-a facut tuturor un mare bine si s-a dedicat exclusiv scrisului : romane, piese de teatru, scenarii, lucrari de teorie literara. Romanele sale de succes (unele distinse cu prestigioase premii literare), traduse in limba romana, sunt in ordinea aparitiei :

Muzeul britanic s-a daramat ! (The British Museum is Falling Down!) -1965 / Polirom 2003
Racane, nu ti-e bine! (Ginger, You’re Barmy) – 1962 / Polirom 2004
Afara din adapost (Out of the Shelter) – 1970 / Polirom 2005
Schimb de dame (Changing Places – A Tale of Two Campuses) –  1975 / Polirom – 2001 si 2003 (Hawthorne Prize),
Cat sa-ntindem coarda ? (How Far Can You Go ?) – 1980 / Polirom 2004
Ce mica-i lumea ! (Small World: An Academic Romance) -1984 / Polirom 202 si 2003 (nominalizare la Book Prize),
Meserie ! (Nice Work) – 1988 / Polirom 2002 si 2003 (nominalizare la Book Prize),
Vesti din paradis (Paradise News) – 1991 / Polirom 2003
Terapia (Therapy) – 1995 / Polirom 2002 si 2003
Crudul adevar (Home Truths) – 1999 / Polirom 2006
Ganduri ascunse (Thinks) – 2001 / Polirom 2003
Autorul, la rampa! (Author, Author !) – 2004 / Polirom 2006
Mort de surd (Deaf Sentence) – 2008 / Polirom 2009

Pe scurt, de ce imi place David Lodge !

Scurt si simplu: pentru ca este un “cronicar fermecator al desertaciunii omenesti” (Times Literary Supplement), al slabiciunilor naturii umane, cu un umor inconfundabil, tipic britanic, dar si cu o empatie extraordinara pentru personajele sale prinse in capcana conventiilor sociale!

Inapoi la oile noastre, sau mai bine spus, la berbecul nostru – mort de surd ! 🙂

Titlul original al romanului este « Deaf Sentence », in Editura Polirom a aparut sub titlul « Mort de surd », iar Roxana Marin ne da urmatoarea explicatie privind aceasta alegere : « Sentence poate fi tradus, in limba romana, ca sentinta sau propozitie. Titlul romanului este Deaf Sentence, Condamnare la surzenie, unde deaf este foarte apropiat ca sonoritate de cuvantul englezec death, moarte, iar expresia in sine aminteste de death sentence, pedeapsa cu moartea. Jocul de cuvinte a fost tradus in romaneste prin expresia Mort de surd. »

David Lodge

Desmond Bates, profesor universitar cu specialitatea lingvistica, pensionat anticipat in urma unor masuri economico/administrative si a birocratiei care isi face loc din ce in ce mai mult in lumea academica, se confrunta cu doua probleme privind acomodarea la noul sau statut social. Prima este chiar starea sa de pensionar, caci ne spune (relatarea este la persoana a treia, de-a lungul romanului scriitorul alterneaza persoana intaia – vezi jurnalul eroului sau, cu persoana a treia, de care i se face « pofta » din cand in cand lui Desmond 🙂 )  ca :  « La inceput a fost placut, se simtea ca intr-un concediu prelungit. Insa dupa vreo optsprezece luni, libertatea pe care o simtea datorita lipsei de de indatoriri a inceput sa cam paleasca. Ii lipsea calendarul academic, care vreme de atatia ani ii ordonase existenta. (…) Ii lipsea ritmul academic asa cum unui taran i-ar lipsi anotimpurile. (…) Ce sa fac azi? De cand iesise la pensie, se confrunta cu problema asta in fiecare dimineata, din clipa in care deschidea ochii. » Mai putea face cercetare lingvistica caci « limba este cea care ne face oameni, deosebindu-ne de animale, pe de o parte si de masini, pe de alta parte, cea datorita careia suntem fiinte constiente de sine, capabile sa faca arta, sa inteleaga stiintele, sa construiasca civilizatii. E cheia care ne deschide calea spre intelegerea tuturor lucrurilor », dar deocamdata nu-I suradea aceasta!

A doua problema majora cu care se confrunta Desmond Bates, hotaratoare in decizia sa de a se pensiona, este pierderea auzului, acuta si din ce in ce mai grava – si de aici jocul de cuvinte intre deaf si death – cuvinte intre care, datorita deficientei de auz consonantic, nu mai poate face distinctie in vorbire, ci numai in context. Din pacate, experienta profesorului din roman (surzenia si relatia acestuia cu tatal sau), se bazeaza in mare parte pe experienta de viata a autorului, atins el insusi de pierderea acuitatii simtului auzului. Editorii romancierului, printre care si Tom Rosenthal, prieten al sau de peste 30 de ani, sunt de parere ca romanul « este o relatare a eforturilor unui individ de a accepta surzenia si moartea, imbatranirea si mortalitatea, comedia si tragedia vietilor umane ». Sa accepti, pana la urma, viata, cu bine si cu rau si niciodata sa nu-ti perzi simtul umorului.

Dar Desmond Bates este un intelectual fin si cerebral si dotat de la natura cu multa intelegere si umor in fata piedicilor pe care i le ridica invaliditatea sa si statutul de pensionar. El se autoanalizeaza  si determina faptul ca « Surzenia e comica, la fel cum orbirea e considerata tragica ». Cauta sprijin in istorie, in literatura, in muzica : « Sa-l luam bunaoara, pe Oedip: sa presupunem ca in loc sa-si scoata ochii, si-ar fi gaurit timpanele. Ar fi avut chiar mai mult sens, caci, in definitiv, prin intermediul auzului aflase oribilul adevar despre trecutul sau, doar ca n-ar fi avut acelasi efect cathartic. Mila poate tot ar fi starnit, dar oroare in niciun caz. Sau sa-l luam pe Samson al lui Milton: – O, orb, orb, orb, in plina valvataie-a zilei / Bezna fara speranta, Adio, lumina !. Ce tipat sfasietor de deznadejde. Cumva, O surd, surd, surd… nu mai are acelsi patos. Ia sa vedem, cum ar veni mai departe ? O surd, surd, surd, in plina larma a zilei, / Surd pentru totdeauna, adio harmalaie. Nu merge. Cu siguranta, nu incape nicio indoiala ca e mult mai grav sa fii orb decat surd. Daca ar fi sa aleg, recunosc ca as prefera sa fiu surd. Dar cele doua handicapuri nu sunt net diferite numai din punct de vedere senzorial. Si din perspectiva culturala, simbolica, sunt la poluri opuse. Tragic versus comic. Poeticul fata in fata cu prozaicul. Sublimul inaltandu-se maiestuos in fata ridicolului. Una dintre cele mai rele injuraturi in limba engleza e Fi-ti-ar ochii ai dracului! (Mult mai grava decat Futu-ti !, plus ca te simti de mii de ori mai bine cand o spui – cu proxima ocazie, va recomand calduros s-o urati dobitocului de la volanul microbuzului care mai-mai sa dea peste dumneavoastra). Fi-ti-ar urechile ale dracului ! n-are niciun zvac de damnare. ».

Pe de alta parte, Desmond cunoaste exemplele unor mari oameni de arta atinsi de suferinta pierderii auzului si desi poate  inca nu constientizeaza – si el – ca si acestia, reuseste mai bine acum sa se autocunoasca si sa perceapa mai atent si mai cerebral lumea inconjuratoare.

« Are surzenia vreun avantaj ? Ofera cumva vreun soi de har compensatoriu ? Ascute mai tare un alt simt ? Nu prea cred, cel putin nu in cazul meu. Poate in cazul lui Goya sa fie adevarat. Am citit intr-o carte despre el ca, daca n-ar fi surzit, probabil ca n-ar mai fi ajuns un pictor atat de mare. (…) Toate marile lui lucrari apartin acestei perioade a surzeniei. Capriciile, Dezastrele razboiului, Proverbele, Picturile negre. Toate lucrarile intunecate, de cosmar. Criticul care a scris cartea e de parere ca surzenia a ridicat un fel de val de pe ochii lui Goya : cand atentia nu i-a mai fost distrasa de suvoiul verbal al celor din jur, a vazut clar ce ascunde comportamentul acestora : violenta, rautate, cinism, nebunie, ca un spectacol stupid intr-un azil de nebuni. (…) Din punct de vedere practic, surzenia n-ar avea de ce sa fie un handicap pentru un pictor. (…) Nu la fel stau lucrurile si cu muzicienii. (…) Beethoven este exemplul cel mai graitor in acest sens. » Si Desmond se documenteaza asupra cazului marelui compozitor si ajunge sa citeasca scrisoarea acestuia cunoscuta sub numele « Testamentul de la Heiligenstadt, « un document impresionant, un suvoi de emotii reprimate, un tipat sfasietor ». Insa, dupa singur recunoaste Desmond « Eu nu sunt nici geniu, nici artist. (…) Si ce o sa fac cand n-o sa mai am nici viata sociala, sau sexuala ? Nu cred ca vreau sa ma gandesc la asta acum ».

Nu vrea sa se gandeasca la asta acum ! Desmond Bates reuseste sa isi organizeze viata la nivelul posibilitatilor oferite de conditiile actuale. Se conformeaza reinfloririi fizice si carieristice, in ciuda varstei, a celei de-a doua sotii Fred (Winifred de fapt), e multumit emotional si sexual in relatia cu aceasta (in ciuda acceselor din ce in ce mai dese de scadere a potentei, in paralel cu cresterea cecitatii). Considera ca isi merita pe deplin fericirea acestei casnicii, dupa trauma suferintii bolii si pierderii primei sotii. « Simplul fapt ca supravietuisem acestei suferinte insemna ca imi platisem politele, cum zic americanii, si ca de acum inainte viata o sa fie tot timpul la deal, deloc la  vale. Dar bineinteles ca nu asa se petrec lucrurile in viata, chiar deloc. »

Deaf Sentence

Desmond isi suporta cu stoicism sarcinile domestice care ii revin din ce in ce mai des, « se agata cu o incapatanare sumbra de caruselul socio-cultural simuland un interes si un entuziasm pe care nu le simtea deloc », dar desi e frustranta deficienta sa, e multumit ca « televiziunea e salvarea surzilor ». Isi viziteaza regulat tatal, in pragul varstei de 90 de ani, care locuieste la Londra, in vechea lui casa,  din ce in ce mai asaltata de rezultatul lipsei de ingrijire si recunoaste « M-apasa greu povara raspunderii fata de tata, pentru ca n-am cu cine s-o impart ». Vegheaza asupra vietii, preocuparilor si familiilor celor 5 copii (2 ai sai si 3 ai lui Fred – din casniciile lor anterioare).

Rezista cu stoicism, cu intelepciunea varstei, dar si cu ajutorul norocului,  asediului psihologico-santajisto-sexual al zdruncinatei patologic Alex Loom (aceasta chiar ajunge sa ii strecoare profesorului, in buzunarul paltonului, o pereche de chiloti albi de-ai sai), doctoranda in cadrul Universitatii, venita din America si lucrand la o teza bizara privind continutul lingvistic si stilistic al biletelor lasate de catre sinucigasi. In lupta cu seductia lui Alex, Tentatia este zdrobita de integritatea eroului, (oare ?) sau poate Desmond rezista si din conservatorism si din cauza puternicei legaturi sentimental-linistititoare pe care o are cu nevasta lui, dar eu cred ca si din cauza invaliditatii sale, care ii da o alta masura a relationarii interumane, o alta perspectiva asupra vietii si un alt soi de auto-management emotional.

Si daca a venit vorba de managementul vietii sale, toata istoria existentei, utilizarii si folosirii aparatului auditiv care ii faciliteaza perceptia sunetelor din jurul sau, istorisita de catre Desmond Bates cu un extraordinar umor si simt al autoironiei, este savuroasa de-a lungul intregului roman, deopotriva cu experienta interesanta a cursurilor pentru cititul de pe buze. O lupta zilnica de rezistenta in fata vietii nemiloase, care cu o mana iti da si cu doua iti ia si trebuie sa ai forta si putere sa ii smulgi inapoi macar o picatura din ceeace iti fura pe negandite. O lupta pe care numai un om trecut prin viata – nu vreau sa spun batran – caci Desmond nu-mi face nicio clipa impresia unui om batran – poate si pentru ca este in antiteza cu tatal sau, cu adevar batran la cei aprope 90 de ani si atins de aripa nu numai a unei surzenii mai blande decat a fiului, dar si a unei demente incipiente si numai un om cu o bogata formatie intelectuala o poate purta. Caci numai bogatia intelectului te ajuta sa-ti gasesti suportul moral al invingerii tuturor greutatilor in viata. La cursul pentru citirea de pe buze, Desmond afla ca in tara sunt peste 9 milioane de oameni surzi sau cu deficiente de auz, dar mai afla si ca « oxidantii din vinul rosu ajuta la conservarea celuleor senzoriale din ureche interna ». O mostra de rezistenta si de umor !!! 🙂

Si aici ajung la una dintre temele predilecte care apar in romanele lui David Lodge. Tema credintei si cu precadere, aceea a religiei catolice. Multi dintre eroi cartilor lui Lodge  gandesc si se lasa condusi in viata de dogmele si preceptele educatiei catolice, isi inabusa pornirile si cerintele firesti si uneori sunt striviti sub povara neputintei de a se sustrage acestora. Scriitorul priveste cu simt critic, plin de umor si ironie, amestecul unor anacronisme religioase in viata sociala si intima contemporana.

In « Mort de surd » insa, Desmond Baker este « anglican prin botez », dar n-a avut parte de o educatie religioasa.

Cum spuneam, in calitatea sa de intelectual, Desmond gandeste si are indoieli si ranchiune legate de credinta si religie. « Sunt oarecum invidios pe credinciosi, dar in acelasi timp ma scot si din sarite. Cercetarile arata ca probabilitatea de a fi fericite e mult mai mare la persoanele credincioase decat la persoanele ale caror principii si valori sunt total laice – si e usor sa-mi dau seama de ce. In viata fiecarui om exista tristete, suferinta si dezamagire, dar e mult mai usor sa treci peste ele daca ai credinta ca dupa viata asta mai vine una, in care toate imperfectiunile acesteia vor fi indreptate ; iar chestia asta face ca insasi moartea sa fie vazuta intr-o perspectiva mult mai putin deprimanta. De-asta ii invidiez pe credinciosi. Bineinteles ca nu exista nicio baza solida pentru lucrurile in care cred ei, dar nu le-o poti spune fara sa fii considerat crud, agresiv si lipsit de respect, fara sa para, de fapt, ca le ataci dreptul de a fi fericiti. » Winifred in schimb, pe baza educatiei religioase catolice primite in familie “se duce la biserica in fiecare duminica dimineata…. Si se intoarce… cu o expresie de satisfactie virtuoasa intiparita pe chip…Nu cred ca religiozitatea lui Fred are o baza intelectuala puternica…Si cine sunt eu sa ii spun ca se inseala, eu, care raman acasa cu indoielile mele si cu surzenia mea si cu prostiile de senzatie din ziarele de duminica?”

Nici privirea atenta si critica asupra socialului nu lipseste din romanul lui David Lodge. De la consumerismul desantat in preajma sarbatorilor de iarna, cand Craciunul, Box Day (ziua deschiderii cadourilor de Craciun) si Anul Nou declanseaza o avalansa de cumparaturi, pregatiri de mese copioase, reuniuni de familie si decoratiuni de sezon ale caminelor, la situatia asistentei sociale si a caminelor pentru batrani, dar si la asistenta medicala si spitalele Angliei.

Cu mult umor, profesorul Bates spune : « Urasc Craciunul. Doamne, ce-l mai urasc (…) Mosi Craciuni din plastic, reni din plastic, cadouri cu un design oribil si utilitate indoielnica, cele mai multe dintre ele fiind fabricate in China cea necrestina. (…) In suburbii, fanii iluminatului craciunesc se intrec in a-si impodobi casele si gradinile cu cele mai complicate instalatii  de luminite colorate si clipitoare… ».

David Lodge

Batranetea avansata a tatalui sau  si forma incipienta de dementa, il determina pe Desmond sa atace problema alegerii unui stabiliment de sanatate in care sa se asigure de un bun tratament si conditii civilizate, insa problema batranetii este un complicata si cu multe implicatii psihologice, pentruca « batranii functioneaza pe baza unei harti mentale a casei lor, care le spune unde si cand trebuie sa faca anumite lucruri. Cum ii scoti din casa lor si ii duci intr-un loc strain, ii debusolezi si nu mai stiu ce au de facut. ».

Cat priveste problema spitalelor – si in Anglia, ca si in Romania, ca si pretutindeni probabil, in lume, exista focare de infectii, virusi si microbi atacand suplimentar organismele deja slabite ale celor internati. Din pacate.

Exista un moment in roman, in care are loc o revigorare profesionala a lui Desmond. Este solicitat de catre Consiliul Britanic sa tina o serie de conferinte in Polonia, pe tema « analizei discursului », adresate angajatilor Consiliului Britanic local si doctoranzilor de la departamentul de engleza. Si  asa dupa ne spune singur « voiam sa fiu undeva unde sa ma bucur din nou de respectul celor din jur, unde oamenii sa-mi puna intrebari, sa ma amuz si sa fiu rasfatat de toata pompa acordata unui savant. M-am agatat de sansa asta ca un cowboy paralizat caruia i s-a oferit ocazia sa sara iar in sa sa-si mai faca de cap o ultima data ! » Si intradevar,  pe parcursul catorva saptamani, Desmond Bates are experienta interesanta a Poloniei si a celor mai importante orase universitare – Varsovia, Lodz si Cracovia. In ultima zi a turneului, in urma sfatului primit inainte de plecarea de la fiul sau Richard, isi rezerva cateva ore pentru a vizita – in apropierea Cracoviei, fostul lagar nazist de la Auschwitz, ceea ce se dovedeste o experienta complexa si cutremuratoare pentru sensibilitatea profesorului. Are o remarca  adevarata si bizara, spunand ca  « UNESCO a declarat Auschwitz-ul monument protejat al patrimoniului mondial, insa Polonia nu vrea sa-l considere ca facand parte din national, desi atatia polonezi au murit aici. ». Cutreierand  prêt de cateva ore Auschwitz-ul si apoi Birkenau-ul, « simtind groaza crescandu-ti in piept in timp ce te apropii », privind « dincolo de poarta sinele care par sa continue la nesfarsit, pana la ceruri – unde si ajungeau foarte curand cei mai multi calatori », Desmond Bates simte si ne comunica prin intermediul jurnalului sau ca «  e imposibil sa gandesti sau sa simti ce trebuie atunci cand te uiti la aceste lucruri – daca n-ai fost acolo, pur si simplu n-ai cum : nimic din ce ai trait tu nu poate semana cu ce s-a intamplat acolo. Fireste ca te coplesesc mila, tristetea, mania, dar, indiferent de intensitatea sentimentelor care te inunda, esti constient ca nu sunt decat niste lacrimi insignifiante in fata acestui ocean de jale nesfarsita. Poate ar fi fost bine sa plang, ma gandesc ca asa mi-as fi simtit inima mai usoara – da, ca si Richard, nu plang usor. In final, tot ce poti sa faci este sa te lasi in voia propriei micimi in fata a ceea ce s-a petrecut aici si sa bucuri ca n-ai fost prins in acest vartej malefic – ca victima sau calau, deopotriva. Printr-o intamplare a propriei mele ignorante, trecerea prin acest taram a avut asupra mea un impact care n-are cum sa se mai stearga vreodata. » O atitudine interesanta pentru David Lodge, o implicare morala pe care ne-o impartaseste prin intermediul eroului sau.

Ei, si aici vine faptul ca  impartasindu-mi impresiile de lectura unei cunostinte, avid cititor de limba engleza si cunoscator al literaturii engleze contemporane, l-a acuzat pe Lodge de militantism ieftin, la comanda, in sprijinul propagandei Holocaustului. Inca o cunostinta pe care o sterg de pe lista. N-ar fi utila o controversa !

Eu nu am avut aceasta impresie citind pasajele respective, am considera ca se inscriu perfect in traiectoria experimentului de viata al lui Desmond Bates, ca l-au apropiat mai mult de intelegere, de sensuri si l-a pregatit pentru experienta finala care poate avea loc intre un parinte si un copil, inversarea rolurilor de la  momentul nasterii copilului si poposirii in bratele parintelui, la momentul final al inchiderii ochilor parintelui in bratele fiului. Caci batranul domn Bates are un atac cerebral, in urma caruia, in scurt timp, paraseste linistit si impacat scena vietii. Palparea atat de apropiata a declinului spre care se indreapta si Desmond, refamiliarizarea cu toate pregatirile si ceremoniile de despartire : « Slujba a fost un succes – suna ciudat, stiu, dar o inmormantare este un spectacol, pana la urma », il fac sa accepte implacabilitatea : « Mie, unul, mi se pare ca suntem condamnati la moarte din clipa in care ne nastem – probabil ca vreun filozof smecher a zis asta inaintea mea -, dar e totusi o idee perversa si inutila. Cel mai bine e sa incercam sa ne traim viata cat putem de bine si sa nu irosim timpul care ne-a fost dat. » Si dupa cum se observa din aceste cuvinte, bunul simt si umorul acestui personaj, care poate fi cu usurinta un prieten sau un cunoscut de-al fiecaruia dintre noi, un fost profesor sau vreo ruda, sunt mobilizatoare, stenice si profund umane.

In asteptarea urmatorului roman pe care mi-l vor darui deopotriva David Lodge si Editura Polirom, am selectat aceste interesante interviuri cu scriitorul.
Interviu cu David Lodge

Despre piesa sa de teatru- TRANSFUGE

Interviu – Cariera lui David Lodge in superba sa camera de lucru

Articole similare

Interviu Dan Sociu: „Orice efect prea repetat e defect”

Dan Gulea

End of Watch (2012)

Delia Marc

Exerciții lucide de admirație cumpătată: „Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)“, de Teodor Baconschi

Victor Alartes

1 comment

madalina 12 septembrie 2011 at 15:30

stie cineva de unde pot sa fac rost de ecranizarea unor carti ale lui david lodge? am gasit la un moment dat scris pe undeva ca unele dintre romanele sale au fost ecranizate dar nu le-am gasit nicaieri. si eu sunt o “devoratoare” a cartilor lui. nu am rata niciuna. am citit de curand “a man of parts/barbatul facut din bucati”, o biografie simpatica despre h.g. wells, carte pe care am citit-o pe nerasuflate, ca dealtfel toate cartile lui lodge

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult