Carti Memorii jurnale

„Jurnal la sfârșitul lumii”, de Vasile Ernu, sau cartea pe care o merităm

„Jurnal la sfârșitul lumii”, de Vasile Ernu
Editura Cartier, Chișinău, 2019

Jonglez printre rafturile cu cărți în căutarea unui titlu care mi-ar limpezi mințile în aceste vremuri ale constantei deșertăciuni. Toate încercările mele de a înțelege în ce s-a transformat această realitate se ciocnesc de pietrele ascuțite ale unui prezent ambiguu și echivoc. Închid rețelele sociale, îmi pun o ceașcă de ceai fierbinte și un Danzón nr. 2 al orchestrei din Paris, dirijate de Arturo Márquez. Azi trebuie să-l cunosc pe Vasile Ernu, or nu mă lasă conștiința mea de basarabean să nu-mi citesc conaționalii, darmite în aceste timpuri tulburi.

Vasile Ernu era un autor pe care-l tot mutam, dar ale cărui cărți le-am achiziționat pe la târguri sau când editura Cartier oferea reduceri. Nu știu dacă o făceam într-un soi de impuls compulsiv -obsesiv sau din pură curiozitate, dar iată că am aproape toate titlurile sale puse pe o listă a așteptării. Mâna mea s-a întins involuntar spre „Jurnal la sfârșitul lumii”, un soi de Talmud eseistic, dacă e să judecăm volumul destul de amplu al scriiturii, dar și conținutul acestuia.

Pentru început, în cazul în care nu știți cine e Vasile Ernu, deși mă îndoiesc că ar mai exista astfel de cititori, acesta este scriitor român de origine din Basarabia, eseist, comentator politic, editor. Dar dincolo de această enumerare uscată este un analist de înaltă expertiză, fapt demonstrat cu prisosință în acest „Jurnal la sfârșitul lumii”. Scris într-o cheie critică, volumul conține o sumă de tablete editoriale zilnice, din categoria celor pe care, dacă le citești azi sau peste zece an,i sunt la fel de valabile și pertinente, cel puțin în spațiul românesc.

De la marketingul moaștelor și până la dezbaterea toaletelor publice ca insigne ale bunăstării sau sărăciei unei țări, „Jurnal la sfârșitul lumii” este o schiță continuă a unor evenimente uzuale sau neobișnuite pe care Vasile Ernu le disecă atent, meticulos și acid, exact pe gustul unui public pretențios:

“… Bucureștiul ca Bucureștiul, dar să vezi Chișinăul!!! Aici oamenii se nasc cu un singur scop în viață: să facă remont. Au concedii cu un singur scop: remont. Mor în speranța că pe lumea de dincolo se face remont. Până și pentru peștișorul de aur au o singură dorință: remont.”.

Trebuie să recunosc că unele pasaje sunt bune de pus pe perete sau de gravat în memoria colectivului nostru, or noi suntem prinși în lupa unui autor care nu ne iartă greșelile, dar ne arată de ce mergem în urma carului mondial și de ce spațiul românesc, în secolul XXI, încă mai este victima luptei pentru monopolul corupției (atenție!, Vasile Ernu amintește de un fenomen social pe care noi îl trecem cu vederea, și anume faptul că lupta centrală nu este pentru mită, ci pentru acapararea și deținerea spațiului de corupție și de influență):

“Și, așa cum am mai explicat, reamintesc pentru dregători: să nu uităm. Cocktailul Molotov este compus nu din ingrediente precum sticla, benzina, fitilul și focul. Cu totul altceva face ca el să producă acel efect explozibil. De ce e nevoie? Nu trebuie decât să ai o putere care-și ignoră și disprețuiește cetățenii, care-i umilește cu zâmbetul pe buze, care își face legi pentru a se proteja și pentru a controla orice formă de resurse / bani și care produce multă sărăcie și inegalitate. Când cuvintele și acțiunile politice încep să nu aibă nici un efect real, când clasa politică se rupe total de doleanțele și nevoile cetățeanului și când cetățeanul înțelege că de fapt nimeni nu îl mai reprezintă, atunci “cocktailurile Molotov” încep să explodeze. Iar cel care aprinde fitilul este chiar puterea…”.

Paradoxurile, atavismul și realitățile cadrului social, economic, educațional, politic al spațiului românesc sunt doar câteva dintre elementele specifice acestei lecturi. E ca un duș rece pe care trebuie să-l accepți dacă nu vrei să devii un alienat social, care repetă doar mantre enunțate de ideologii politici ai vremii, care vin și se schimbă, doar în volum, nu și în cantitate.

De foarte mult timp n-am mai citit astfel de eseuri… Deși le văd mai mult ca pe notițe de pe colțuri de caiet, fragmente de idei și sentimente acute, pe care un intelectual grăbit a decis să le lase posterității. Și nu orice fel de intelectual, ci unul din ultima generație a educației comuniste, din prima generație a celor care au trecut Prutul într-o unire spirituală și culturală.

P.S. Să fiți pregătiți, Vasile Ernu nu e un autor comod care o să vă menajeze sentimentele naționale. Așa că lăsați sensibilitatea de o parte și citiți „Jurnal la sfârșitul lumii” cu capul rece, așa cum se cuvine.

Puteți cumpăra cartea: Editura Cartier/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Surse fotografii: Cartier.md, http://www.carteadelaora5.ro/)

Articole similare

54/24, de Bogdan Teodorescu

Mihaela

Pentru o vreme: Lumea ca literatură. Amintiri, de Ioan Groșan

Dan Gulea

Tatăl Nostru carele ești Algoritmul, sfințească-se numele Tău!

Tudor Mirică

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult