Carti Carti de fictiune Recomandat

Iubirea secretă, de Paola Calvetti

“Iubirea secretă”, de Paola Calvetti
Editura Nemira, Colecţia Nemira Damen Tango, Bucureşti, 2009
Traducere din limba italiană de Claudia Dumitriu

Moto: „La ce e bună iubirea, dacă nu o împărtăşeşti cu celălalt?” (Ea)

Despre Paola Calvetti am citit câteva cuvinte pe site-ul Nemira.ro, pentru că, înainte de această carte, nu auzisem nimic despre ea, atragându-mă numai titlul romanului şi descrierea lui, aflată pe coperta din spate. Cariera sa profesională a stat sub semnul ziaristicii şi a relaţiilor publice: timp de patru ani, a condus biroul de presă al Teatro alla Scala, iar în prezent este Director de imagine al Touring Club Italiano. Primul său roman este chiar Iubirea secretă (L’amore segreto), iar recent a apărut la aceeaşi editură Nemira şi ultimul său roman, Librăria iubirii. De altfel, a început să scrie mult, un roman la doi ani şi toate se pare că se învârt în jurul aceluiaşi subiect: dragostea (titlurile sunt elocvente: L’addio, Ne con te ne senza di te, Perche tu mi hai sorriso).

Iubirea secretă este tipică pentru colecţia Damen Tango, un roman uşor, romantic şi plin de învăţăminte romantice, cu siguranţă nu este o capodoperă, dar care poate cuceri cu uşurinţă o persoană sensibilă şi, mai ales, aflată în căutarea unor răspunsuri cu privire la iubirile vieţii sale. Orice iubire poate fi privită peste timp, aşa cum face şi eroina acestei cărţi, chiar dacă este forţată de împrejurări: cartea este istorisită la persoana întâi, într-o mărturisire făcută celei mai bune prietene cu privire la o întâlnire ciudată, greu de susţinut şi de înţeles, între o persoană de peste şaptezeci de ani şi fiica iubitului ei adulterin de la vârsta de patruzeci de ani. O mărturisire ce se întinde pe parcursul unui week-end, impregnate cu scrisorile ei păstrate într-o cutie îmbătrânită de timp, dar care priveşte o poveste de dragoste autentică şi atemporală.

Pentru a vă ilustra această carte, pentru a vă pune în faţa unei iubiri extradordinare, am selectat din această carte o mulţime de citate, cuvintele mele fiind aproape fără sens. Nu este o iubire obişnuită, suntem deja la vârsta a doua (sic!), cele două personaje principale sunt într-o perioadă plină a vieţii, nu mai sunt adolescenţi, sunt amândoi căsătoriţi şi au cariere profesionale reuşite. Ea este cea care îndrăzneşte, ea este cea care insistă ca prietenia şi colegialitatea lor să se transforme într-o relaţia adulerină şi, în cele din urmă, în dragoste. Chiar dacă aspectul fizic nu este neglijat după un început timid, relaţia lor este una de sentiment şi preponderent epistolară: „Iubirea noastră era făcută din conversaţii. O iubire extraconjugală, extrapărintească. Extra tot. Mulţi ar fi considerat-o o greşeală gravă. Însă eu eram mândră de ea, chiar dacă nu aş fi recunoscut niciodată în faţa lui. (…) Iubirea e întotdeauna sinonimă cu catastrofa, draga mea. Iubeşti pentru toată viaţa mai ales pe cel care nu răspunde la sentimentele tale cu aceeaşi intensitate. Foloseşti timpul ca să atenuezi dorinţa, care, în schimb, se înteţeşte. Aşa cum se întâmplă cu celulele unei tumori. Până când te omoară.”

Costanza, eroina noastră, este exasperată de lipsa lui de comunicare. Iubirea lor este tăcută doar dintr-un sens. De altfel, în (aproape) fiecare iubire există un introvertit şi un extrovertit, o persoană care tace şi o persoană care îşi strigă din toata inima propriile sentimente, sperând că celălalt va face la fel. Asta nu înseamnă că celălalt nu iubeşte cu aceeaşi intensitate, dar nu îi stă în fire să îşi mărturisească trăirile, sensibilitatea sau gândurile. Costanza a aşteptat însă aceste gânduri prea mult:  „Cine nu vorbeşte nu riscă. Nu se expune judecăţii celuilalt şi cultivă cu îndemânare capacitatea de a-i face pe ceilalţi să decidă. Oare persoanele care nu spun multe vorbe sunt foarte inteligente sau sunt pur şi simplu zgârcite cu ele însele? Cred că voi muri fără să aflu răspunsul.”

 

Paola Calvetti

El prea tăcut, ce poate face ea? (Situaţia putea fi, de altfel, similară şi în cazul opus). Sentimentele lui nu le aflăm decât în final, iar până atunci rămânem în compania scrisorilor pe care ea i le-a trimis (nu ştim cum au ajuns acestea, cum le-a ascuns de soţie şi de fiică), în care ea şi-a mărturisit întreaga dragoste, dar şi toate temerile privind viitorul acesteia în condiţiile în care, de prea puţine ori, răspunsul său era similar. Cât putea rezista, când era nu dorea să se oprească la o relaţie clandestină şi unilaterală, când dorea o iubire autentică, profundă, fără temeri şi fără regrete inutile: Nu sunt înzestrată pentru a fi amantă. Şi nici măcar prietenă. Am nevoie să aparţin cuiva. Şi vreau pe cineva care să-mi aparţină. Nu împart nimic. Tu ai găsit un spaţiu în care să mă aşezi. Eu îl depăşesc. O familie, o am. Şi nu ştii cât de mult o iubesc. Cât sunt de extraordinari în imperfecţiunea lor. Şi cât de mult îmi împlinesc nevoia mea de structură. Un loc pe care să-l umpli cu gesturi, cuvinte, duioşii, seninătate. Încerc să-i învăţ să suporte fragilitatea. Aş vrea să reuşesc să nu am atâta nevoie de a fi iubită. Pentru că în mine iubirea creează dependenţă, vulnerabilitate, exigenţe. Femeile care au un amant administrează un timp care e departe de noi. Nu mă simt bine.”

Momentele lor sunt scurte şi pline de intensitate. Fără teamă, fără siguranţă, doar cu fericirea de a fi unul cu celălalt. Ei gestionează bine chiar şi momentele în care soţul/soţia îi sună şi le răspund cu banalitate, fără a-l răni pe cel aflat în apropiere. Dragostea lor se afla la momentul de apogeu, la momentul în care unul dintre ei trebuia să ia ultima decizie: continuarea sau finalul: „Nimeni nu ştia de noi. În clandestinitate, lucruri normale ca mâncarea, plimbarea, vizita la un muzeu sau la o catedrală, a dormi îmbrăţişaţi erau perfecţiunea. Soţia îi telefona chiar şi în timpul nopţii. Îi răspundea blând, politicos, întreba despre fete, împletea cu ea dialoguri reduse şi banale, de fiecare zi. Când nu mai iubeşti pe cineva pe care-l respecţi, devii, de obicei, mai amabil. El era aşa întotdeauna. Îngăduitoare, mă prefăceam că-i prefer camera, chiar dacă în zori trebuia să-mi mut lucrurile ca un hoţ de apartamente. Eram fericită. Nimeni nu ne acorda atenţie şi puteam să mă ocup de ochii lui încă somnoroşi şi de părul nepieptănat.”

 

Coperta editiei italiene

Până la urmă, decizia finală trebuia să vină şi a venit: ea nu mai rezista sentimentelor proprii şi incertitudinii pe care el, fără voie, o alegea relaţiei lor. Deşi o dorea în continuare, deşi o iubea cu toată fiinţa lui, era o persoană introvertită, ce alegea tăcerea destăinuirii sentimentelor, ce alegea depărtarea unei apropieri prea mari, ce a ales să se lase în voia ele fără a lua el însuşi iniţiativa în această relaţie. Un moment pe care l-a regretat fiecare în felul lui: „Iar acum, exerciţiul pentru care m-am antrenat luni de zile – să te evit, să nu te mai sun, să nu te văd, să mă ascund de ochii tăi ca tu să nu citeşti într-ai mei cât de mult îmi lipseşti, câtă nevoie am de iubirea ta. Nici măcar nu mai plâng. Totul e închis înăuntru împreună cu o tristeţe care pare a nu mai avea sfârşit. Oare asta e iubirea? Spuneţi-mi voi, vă rog. „A fi adulţi înseamnă a fi singuri”, consideră Rostand. Dar eu nu vreau să fiu adultă. Vreau să fiu iubită. Spui că vrei să-mi fii prieten, dar oare ştii să fii? Balzac scria că „ceea ce face prieteniile indisolubile şi le dublează farmecul este un sentiment care lipseşte iubirii – certitudinea”. Eu nu am nici măcar asta. Vreau să mă vindec şi să oblig singurătăţile noastre să nu se mai ajute. Mă acuzi că nu ştiu să stau singură. Fără tine, nu pot să stau. Tu, care locuieşti în izolare aşa cum înoată un peşte în apa sa de lumină, nu accepţi revolta mea. Nu vrei ca eu să trăiesc pasiunea deoarece cu pasiunea mea eu o trezesc pe a ta, care zace ascunsă şi ghemuită în sufletul tău şi nu vrea să ţi se arate. Vreau să nu mai fiu în ziua în care îţi vei da seama de acest lucru. Vreau să nu te mai văd, să nu te mai salut, dacă te întâlnesc, vreau să merg împotriva raţiunii tale. Trebuie să-mi stăpânesc instinctele. Nu mai pot să ascult muzică şi nici să citesc cărţi deoarece fiecare notă, fiecare frază nu e decât o pură şi dureroasă evocare. Iar canţonetele nu-mi plac.”

După ani, momentul întâlnirii cu fiica lui reprezintă pentru Costenza clipa mărturisirii adevărului. Relaţia dintre ei a reprezentat totul, el a fost iubirea vieţii sale şi acum, peste ani, regretă că a ales să se despartă din proprie iniţiativă de el, fără a-i da răgazul să se justifice şi să îşi mărturisească sentimentele. Primele clipe fără el sunt groaznice, însă are tăria sufletească să reziste: „Îmi lipseşti. Cu disperare. Uneori, nostalgia este ca o buruiană care se agaţă tocmai de locul unde se spune că există inima, până la sufocare. Au trecut luni de zile, dar seara nu reuşesc încă să dorm. Recurg la pilule care îmi împresoară somnul fără tine. În primele săptămâni, nu am ascultat muzică, notele îmi făceau rău, acolo, la stânga, în acel punct al corpului unde parcă a căzut o piatră a unei disperări de nestăpânit.”

Era clar însă, şi ultimile pagini ni le dezvăluie, că el a dorit să rămână distant, rece, incapabil să se dezvăluie. Abia cu puţine momente înaintea morţii, după ultima întâlnire peste timp dintre ei doi, a avut curajul să scrie o primă şi ultimă scrisoare, în care îşi cere scuze pentru nesiguranţă, pentru distanţa gândurilor, pentru iubirea pe care nu i-a întors-o. Era însă prea târziu, dragostea trebuie trăită atâta timp cât această există: „Putem să ne prelungim întâlnirea îngrămădind clipe, cafele, urmăriri. Fără un scop precis. Avem nevoie unul de celălalt. Numai când coincide, necesitatea se transformă într-o fericire timidă. Suntem victimele unei irezistibile atracţii dominate de iraţionalitate, de fiecare dată când încercăm s-o închidem într-o definiţie, ea se simte într-o colivie şi noi creăm dezordine. Nu sunt adaptată să trăiesc o poveste ascunsă, motivul neliniştii mele acesta este. (…) Nu îmi place să mă ascund. Poate doar de ochii care mă înspăimântă. Iubirea secretă este iubirea care nu există. Să te întâlnesc şi să nu te pot iubi este ca şi cum nu aş mai fi. Să-mi refuz fiinţa lumii. O fac de prea multe luni, găsindu-mi fiinţa fizică în familie, în muncă, cu prietenii. Mă gândesc la noi ca la un cuplu. Mă întreb cum ar fi un viitor împreună. Chiar şi o etapă: trei ani, cinci, zece. Subiectul e încurcat. Mai bine să-l amânăm. Şi să mergem la ortoped. Iubirea continuă să-mi apară ca singura terapie născocită în ultimele milenii pentru a-i vindeca pe oameni de orice supărare. Prima dintre ele, supărarea de a exista. Iar eu te iubesc, confuză.”

Am ales să scriu puţine despre această carte, am propriile motive, lăsându-vă în schimb în compania cuvintelor din roman, sunt mult mai sugestive decât ceea ce vroiam eu să spun. Iubirea adevărată, chiar cea secretă, trebuie întreţinută, trebuie susţinută de ambii parteneri, trebuie dezvăluită celuilalt şi nu trebuie ratată, aşa cum a făcut-o personajul masculin din carte. Uneori, este prea târziu pentru asemenea lucruri şi regretul va însoţi întreaga viaţă (şi, de cele mai multe ori, nu vei afla niciodată ce a simţit cu adevărat persoana iubită).  Nu pot încheia decât cu moto-ul acestei postări: „La ce e bună iubirea, dacă nu o împărtăşeşti cu celălalt?”

Articole similare

Prin blogosfera literară (13 – 19 noiembrie 2017)

Dan Romascanu

Trei poezii din ”Sînge albastru”, de Angela Marinescu

Jovi Ene

Trenuri cu prioritate, de Bohumil Hrabal

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult