Carti Memorii jurnale

Freneziile unui exilat: „După război la Paris. Cronica anilor regăsiți”, de Serge Moscovici

După război la Paris. Cronica anilor regăsiți”, de Serge Moscovici
Editura Polirom, Iași, 2021
Text, prefață și note: Alexandra Laignel-Lavastine

”Trebuie să trăiești după cum îți dictează inima.”

În 1997 apare volumul Cronica anilor risipiți, în care Serge Moscovici își rememorează tinerețea petrecută în România. Deși a început apoi să lucreze la o continuare, nu a mai reușit să o ducă la bun sfârșit. Însemnările și ciornele sale au fost reunite, la cererea sa, în volum de Alexandra Laignel-Lavastine, care oferă publicului o primă reconstituire a anilor de formare personală și intelectuală ai psihologului născut în 1925, la Brăila. Volumul planificat de Moscovici trebuia să înceapă în ianuarie 1948, în ziua sosirii sale la Paris și să relateze istoria șederii în capitala Franței a tinerilor supraviețuitori evrei din Est. Deși boala a frânat procesul de scriere, multitudinea de notițe stă mărturie a efortului pe care l-a depus pentru a încerca finalizarea lucrării. Alexandra Laignel-Lavastine mărturisește că două procedee au stat la baza alcătuirii volumului publicat de Editura Polirom: rigoarea și prudența, căci nu a dorit să intervină în materiale, să riște interpretări său să devieze pe contrasens. Traseul pe care îl parcurge ”Mosco” dezvăluie publicului cititor un scriitor, un moralist, un memorialist și un veritabil martor al vremii în care a trăit.

După ce străbate Europa devastată de război, tânărul Moscovici va reuși să evite izolarea și să se apropie de alți doi evrei săraci și dezrădăcinați ca și el, cu care va lega o prietenie pe viață: Isac Chiva, născut la Iași, cel care va deveni mâna dreaptă a lui Claude Lévi-Strauss, iar celălalt Paul Celan, originar din Cernăuți, considerat în scurtă vreme unul dintre marii poeți ai secolului XX. Împreună, trei evrei români fără o existență plauzibilă, vor des­coperi mediul boem al Cartierului Latin, traiul în hotelurile ieftine și viața de noapte a Parisului, cu cluburile de jazz și cabaretele sale, dar și prietenia și emulația intelectuală. Iar „Mosco“ își va împlini visul de a deveni om „de carte“, pe care și-l propusese încă de la 17 ani, absolvind cursurile Institutului de Psihologie și ulterior lucrând la Sorbona, CNRS și EHESS, acolo unde a abordat și aprofundat problemele definitorii pentru gândirea sa: simțul comun, enigma mulțimilor, puterea minorităților, condiția de paria.

Recunoscut ca unul dintre fondatorii psihologiei sociale europene și principal teoretician al  ecologiei politice, devine în 1979 director al Laboratorului European de Psihologie Socială. Ofițer al Legiunii de Onoare și doctor honoris causa al London School of Economics, al Instituto Superior de Ciências do Trabalho e da Empresa din Lisabona, al Universidad Nacional Autónoma de México, precum și al universităților din Bologna, Brazilia, Bruxelles, Buenos Aires, Évora, Geneva, Glasgow, Iași, Jönköping, Pécs, Roma, Sevilla și Sussex. A decedat în 2014, la Paris, și este înmormântat în cimitirul Montparnasse.

Volumul După război la Paris reunește reflecții despre reprezentanții unei generații care ”se răscula împotriva părinților”, despre singurătate și descurajare, despre o existență plină de lipsuri, dar care, în ciuda acestora, nu era lipsită de poezie. În cele unsprezece capitole și un epilog există și sondaj al identității evreiești, analiza raporturilor cu membrii congregației și intelectualii de stânga, fascinați de stalinism, dar și considerații despre cei de dreapta, pe care Moscovici și prietenii săi încercau să îi evite, multe pasaje despre rasism și antisemitism, mărturii despre pogromul din 1941, când, la numai 15 ani, se vede condamnat la muncă silnică. Mărturisește încă din primele pagini că nu a avut niciodată un itinerar, ci ”drumuri, câteva idei fixe și un radar destul de rudimentar, care mă face să simt înaintea altora pulsul lumii ce mă înconjoară”.

După sosirea la Paris are o tentativă de a întoarce spatele trecutului, ceea ce îl determină să vadă în Moscova un fel de Pământ al Făgăduinței, mai ales că avea avantajul de a ști limba, învățată în copilărie. Visul acesta îi este însă spulberat destul de repede și observă că multe lucruri din partid nu erau tocmai cum sperase. Realismul întunecat și asaltul pentru putere de după război aveau să constituie unele dintre cele mai mari dezamăgiri. Scriitorul Ilia Ehrenburg îi lămurește într-o discuție din 1945 despre starea reală a lucrurilor, ceea ce constituie un ajutor nesperat la momentul respectiv, inclusiv implicarea în activități politice sau literare care nu i se potriveau și îi ocupau mult prea mult timp. În ciuda dorinței sale fervente de a se integra, părea că Franța nu îl aștepta cu brațele deschise, prima noapte o petrece într-un azil de bătrâni de pe strada Lamarck, și ajunge destul de curând să lucreze într-un atelier de confecții care îi aparținea lui Moș Krauze.

”Astăzi, oamenii consideră că un astfel de început este aproape amuzant, viața la hotel, în camere mobilate jalnic, atelierele din Marais, frigul mai rău decât foamea, sărăcia, proletariatul cantinelor, statutul de metec, cum se spunea pe atunci […]

Sosirea la Paris rămâne totuși evenimentul fondator din existența mea. Un exil se termina, altul începea. Însă exilul este o artă care se învață.” (pg. 68)

Pe Chiva, el însuși supraviețuitor al pogromului, îl cunoaște în cantina de pe strada Claude-Bernard, care era frecventată de evrei de tot felul: staliniști dogmatici, sefarzi, sioniști socialiști, fiecare sângera într-un anumit fel și spera că Revoluția va schimba cursul lucrurilor și vor lega o prietenie pe viață. Apoi apare în viața sa și Paul Celan, care îl scutură din letargie și fără de care s-ar fi scufundat, după cum povestește în capitolele dedicate întâlnirii cu cei doi. Alături de Chiva descoperă psihologia și gustul pentru ea, o disciplină care devenise la momentul respectiv un soi de gaură neagră, prăbușindu-se în platitudine o bună bucată de timp.

Anul 1949 vine cu o singură speranță, licența, însă și cu o cădere nervoasă de proporții. Avându-i alături doar pe Chiva și Celan, îndurând lipsuri peste lipsuri, persecuții, amintirile dureroase al pogromului, frigul mai rău decât foamea, munca obligatorie, disprețul, ajunge aproape la capătul răbdării, iar licența la care visa, cu mențiunea ”satisfăcător”, îl aduce în pragul sinuciderii.

”Viața mea nu se prindea. Pe de altă parte, simțeam că sunt deja prins în ghearele viitorului, dar mi-l imaginam deși nu credeam în el deși îl plănuisem. Nemaiștiind cum să alung acel supliciu al vieții care mă trăgea după sine, asemenea răului de mare. când în sus, când în jos, mă gândeam la sinucidere.” (pg. 167)

Exista însă un colac de salvare, cercetarea, mai ales după ce Daniel Lagache acceptă să îi coordoneze teza și îi spune că deja îl vede în haine de cercetător. De asemenea, întâlnirea din 1951 cu Alexandre Koyré, a cărui simplitate l-a emoționat profund, este decisivă pentru formația sa. Fără lecțiile acestuia, mărturisește, nu ar fi aflat niciodată tainele unei cercetări veritabile și disciplinate.

”Cercetarea a devenit coloana mea vertebrală. Lucrez, deci exist, aceasta ar putea fi deviza mea. Altminteri, cine sunt eu atunci când nu citesc, când nu scriu și nu gândesc? Niciodată nu am avut cu adevărat alte activități decât acestea trei.” (pg. 176)

Climatul ideologic de după război, instabilitatea care domnea la tot pasul, persecuțiile, turnătorii staliniști, continuă ucenicia condiției de apatrid a lui Serge Moscovici și a prietenilor săi. Avea impresia continuă că asistă la un linșaj al adevărului, iar comunismul se pare că îi ajunsese din urmă, un coșmar în adevăratul sens al cuvântului. ”Nu ne simțeam defel în largul nostru în fața acestor oameni care deveneau comuniști pentru că erau evrei și care încetau să fie evrei pentru că deveniseră comuniști.”

Declarându-se un mare timid și un analfabet al inimii, Pigmalion mai degrabă decât casanova, Serge Moscovici recunoaște totuși că pasiunea sa pentru femei s-a declanșat destul de repede. Aprecia în mod deosebit prezența, mirosul și blândețea lor. Cu Nicole Eizner are una dintre primele relații serioase la Paris, dar neprevăzutul apare în 1953, când o cunoaște pe Marie, prima întrevedere petrecându-se la Institutul de Psihologie, unde era tânăr profesor, iar ea, tânără studentă (21 de ani). Încântătoare, inteligentă și plină de viață, l-a cucerit imediat prin temperamentul vulcanic și personalitatea foarte puternică. Îi cere mână la doar câteva luni după această întâlnire.

”Există un singur lucru veridic în înșelătoarea mea reputațiae de Don Juan: n-am putut niciodată să rezist plăcerii de a trăi în imaginația unei femei, evitând în același timp cuceririle calculate sau mărturisite.”

În loc de final:

”Și uite am ajuns la capătul lungii unei călătorii. Fără doar și poate că am rătăcit prea mult în lumea aceasta, dar, dacă stau bine să mă gândesc, aventura a meritat. Înțeleg în cele din urmă – prea târziu – că într-o existență nu există alte repere decât nașterea, moartea și dragostea.” 

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.

Articole similare

Fragment în avanpremieră: ”Alaska: singur în sălbăticie”, de Dave Metz

Jovi Ene

Opera poetică (I), de Paul Celan

Dan Gulea

Eveniment: Lansare „Tour de France”, de Julian Barnes

Carmen Florea

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult