După 40 de zile (2021)
Regia: Andrei Gruzsniczki
Cu: Mircea Andreescu, Valer Dellakeza, Gabriel Spahiu, Valeriu Bârzu
”Rutina ucide viața.” (Emil/Mircea Andreescu)
După 40 de zile, cel de-al patrulea lungmetraj regizat de Andrei Gruzsniczki, a fost inclus inclus în competiția Festivalului de la Beijing și prezentat în avanpremieră națională la TIFF, îi are în distribuție pe Mircea Andreescu, Valer Dellakeza, Gabriel Spahiu, Marian Negrescu, Simona Urs, Ştefan Mirea, Valeriu Bâzu şi Eugen Titu. Montajul este realizat de Ioachim Stroe, muzica – de Cristian Lolea, imaginea – de Laurenţiu Răducanu, sunet Ioan Filip și Vlad Voinescu, scenografia – de Andreea Popa, Anastasia Ionescu şi Bogdan Bostănaru, machiajul şi coafura – de Sandra Pătrăuceanu, iar costumele – de Mia Conea. Producători sunt Andreea Dumitrescu, Oana Bujgoi Giurgiu (co-producător) şi Anamaria Antoci (co-producător). Pelicula a fost filmată în primăvara anului 2019 şi finalizată la finalul anului 2020.
Având în centru prietenia dintre doi bătrâni care trăiesc într-o comună aproape ruptă de lume, Emil și Titi, filmul explorează tensiunile dintre săteni după moartea soției lui Emil, care nu crede în spirite și nu respectă ritualul înmormântării. După parastasul de 40 de zile Titi începe să se simtă din ce în ce mai rău, fiind deja într-un scaun cu rotile și îl presează pe Emil legat de necredința sa. Smaranda începe să îl bântuie și atunci ies la iveală probleme mai vechi dintre cei doi soți, care fuseseră multă vreme tăinuite. Emil se simte responsabil pentru viața lui Titi și vrea să îl ajute chiar împotriva voinței acestuia, cheamă un medic să îl consulte și își vinde câteva personale pentru ca el să poată beneficia de câteva analize speciale. Se pare însă că niciun efort nu ajută, bâtrânul fiind tot mai aproape de final.
Deși pare că analizează tratează tema religiei și a superstițiilor, prietenia, singurătatea, problema satelor părăsite sunt mize multe mai importante ale filmului, care conferă consistență, stârnesc empatia și interesul spectatorului. Ritmul este foarte lent, fiind întrerupt cu regularitate de cântecele interpretate de un bătrân din sat la vioară și care devin aproape un laitmotiv al trecerii timpului, el fiind cel care deschide și închide povestea din film.
Într-o epocă a homo selfius și a supradozei de spectacol, viețile celor doi par desprinse din alte vremuri. Pentru cei mai mulți dintre noi, un astfel de trai este aproape de neconceput. Micile momente ale dimineții, într-o liniște mormântală, când cei doi își beau cafeaua cu șerbet, după obiceiul Smarandei, serile în care Emil ascultă în tihnă, stând în patul țărănesc, radioul, zilele în care tăcerea e spartă doar sunetul cuțitului cu care toacă legumele pentru supă sau sunetul motoretei cu care se deplasează Emil sunt puncte cheie menite să atragă configureze harta unei lumi care e pe cale de dispariție.
Întrebat cum a luat naștere acest film, Andrei Gruzsniczki, care a fost prezent și la avanpremiera de la Cinema Elvira Popescu, alături de Mircea Andreescu și Valeriu Bârzu mărturisea într-un interviu pentru news.ro:
”S-au adunat la un moment dat mai multe fire, pe care le-am pus cap la cap în cursul unui workshop de scenaristică din 2015. Pe de o parte, era interesul meu pentru cei de vârsta a treia, oameni care nu prea mai au loc în viaţa socială a României. Chiar dacă încearcă să ţină pasul cu cei mai tineri şi sunt încă energici, ei nu au foarte mult spaţiu de activitate. Pe de altă parte, eram captivat de acest filon rural, venit cumva şi pe filiera lui Eliade, după ce am citit mai multe articole despre „parastasul în viu”, obicei respectat şi azi în sudul ţării. Obicei care are în spate până la urmă tot un mecanism social – lipsa unor rude care să împlinească obiceiurile şi să netezească drumurile după moarte îi obligă pe oameni să facă datinile încă din timpul vieţii, chiar dacă ritualul nu este agreat de biserică. Punându-le cap la cap cu câteva gânduri mai vechi, după o săptămână de lucru, s-a cristalizat scenariul acestui film.”
Asistăm la moartea pe viu a lumii de la sat. De altfel, în film este explorată o astfel de scenă, poate cea mai puternică, în care Titi își face parastasul fiind încă în viață. Pe cât de amuzantă poate părea la prima vedere, scena este de fapt de un tragism sfâșietor. Pe de o parte, acesta vrea să se asigure că ritualurile vor fi respectate întocmai, bocitoare, colivă, pomana de haine (casa îi este aproape golită de săteni, care se grăbesc să ia tot găsesc, pături, haine, obiecte de uz casnic, o deposedare brutală și dureroasă), pe de alta, parcă vrea să se asigure că sătenii mai știu de existența lui, căci boala l-a ținut departe de toate ani buni.
Dincolo de inserturile religioase, explorarea miturilor și a supranaturalului, prezența preotului, pomenile, ritualurile, imaginile din cimitir, mitul moroilor, După 40 de zile lansează câteva întrebări esențiale: merită păstrate anumite tradiții, sunt miturile menite să ofere confort psihic, oare viața la sat este sortită pieirii, ce se întâmplă cu bătrânii singuri, ei în grija cui rămân, care sunt lucrurile cu adevărat importante, cum puteam avea grijă de prietenii noștri și cum putem ajunge la consens atunci cînd opiniile noastre sunt divergente. Filmul nu este nici pe departe un horror, așa cum poate părea la prima vedere, iar regizorul Andrei Gruzsniczki trage un semnal de alarmă semnalând în subsidiar o serie probleme sensibile din România contemporană.
