Carti Eseuri

”Filosofia este utilă în primul rând pentru a-i tămădui pe oameni de filosofie”: Filosofia felină, de John Gray

Filosofia felină. Pisicile și sensul vieții”, de John Gray
Editura Trei, București, 2021
Traducere din limba engleză de Radu Șorop

Pisicilor nu le trebuie filosofie”, ne comunică apriori autorul. ”Pisicile posedă  ca drept din naștere o fericire pe care oamenii în mod obișnuit nu reușesc să o atingă”. Prin urmare, cititorul ar putea deja concluziona încă de la primele pagini că filosofia este pentru oameni calea posibilă de atingere a fericirii.

În loc să fie semn al inferiorității lor, absența gândirii abstracte în rândul pisicilor e un indiciu de cât de liberă le este mintea (… ) mare parte din istoria filosofiei constă în venerarea unor ficțiuni lingvistice. Bazându-se pe ce pot atinge, adulmeca și și vedea, pisicile nu sunt conduse de cuvinte. Filosofia stă mărturie pentru fragilitatea minții umane”.

Pisicile și mintea lor cea liberă!

Shopenhauer  a studiat animalele de companie – recte pisicile – și și-a susținut teoriile în ”Lumea ca voință și reprezentare”, teorii pe care autorul le cataloghează ca ”având un șarm aparte”, dar pe care le acceptă parțial, considerând că ”fiecare (pisică) este o individualitate singulară și are un sine mai pronunțat decât multe ființe umane”.

Oare sintagma lui Descartes ”Gândesc, deci exist” este o axiomă sau o lemă? Pentru că uneori ”oamenii pot arăta o lipsă mai mare de gândire decât orice animal”.

Conștiința de sine, ”întrebările despre sensul vieții”, sunt acestea toate ”un impediment pentru o viață mai bună”? Iată că ”prin contrast, mintea felină este una singură și nescindată. Durerea e suferită și uitată, iar bucuria vieții revine. Pisicile nu au nevoie să-și examineze existența, pentru că ele nu se îndoiesc că viața merită trăită. Conștiința de sine specifică oamenilor a dat naștere acelei neliniști perpetue pe care filosofia a încercat în van să o aline”.

Un bun cunoscător al științelor politice, al filosofiei analitice și al istoriilor ideilor, John Gray este pentru cititorul său un fel de ghid de turism prin toate aceste umaniste, uneori raționaliste manifestări ale frământărilor, căutărilor,  gândurilor și întrebărilor umanității privind sensul vieții. Sau îl putem considera drept un  chirurg care scotocește prin nefizicile organe ale omului, numite minte și suflet.

Deși pare o lectură ușoară, acest studiu (căci studiu este) al lui Gray solicită intens cititorul și în același timp într-un mod fascinant devine educativ. Relația pisică-om se transformă într-un curs didactic despre condiția umană care poate fi îmbunătățită cu experiența felină, în scopul atingerii unei vieți bune.

Și pentru a-și atinge scopul – acela de a ne aduce cu picioarele pe pământ, autorul face apel la câteva exemplare din tagma felinelor, printre care pisica lui Michel de Montaigne (1533–1592), despre care scepticul Montaigne scrie: ”Când mă joc cu pisica mea, cine știe dacă nu petrece ea mai mult cu mine, decât eu cu ea?” și motănelul Mèo – născut în anul 1968 în orașul vietnamez Hué, locul celei mai ”feroce întruchipare a confruntărilor armate” dintre vietnamezi și americani. Un Mèo aproape reîncarnarea lui Sun Tzu, autorul Artei Războiului, ”inteligent, cutezător, șiret, feroce (…) o versiune Viet-Cong a filosofului războinic chinez întrupat într-un pisoi”. Va să zică o distanță de peste 400 de ani, ani care cuprind în paralel și conjugat,  istoria oamenilor și a felinelor, împletită în ceea ce s-ar putea defini drept o antifilosofie.

Superbă povestea-fabulă a motanului Mèo, care ”și-a trăit viața aprigă și plină de bucurii și (…) a prosperat oriunde s-a întâmplat să fie”. Iar ”stăpânul”/prietenul și cronicarul său – John (Jack) Laurence – jurnalist al postului de televiziune CBS spune: ”cred că am ajuns să ne respectăm unul altuia talentele ca supraviețuitori. Nu există nici un dubiu că epuizase cu mult timp în urmă numărul limitat de vieți care îi fuseseră hărăzite, așa că fiecare nouă zi pe care o trăia era un bonus. De asemenea, părea să fie înțelept. Știa. Deveniserăm prieteni. Lunga noastră relație de furie și iubire ajunsese să simbolizeze într-un fel legătura dintre țările noastre, care stăteau până la genunchi una în sângele celeilalte, prinse într-o îmbrățișare de nezdruncinat a vieții, suferinței și morții”.

Prin urmare, cred că fiecare este convins de faptul că ”pisicile nu au fost domesticite de oameni în nici un moment”. Familiile pisicilor ”domestice” și ale celor sălbatice și-au păstrat caracteristicile comune, una dintre acestea fiind nevoia de carne în hrană. ”Chiar și când se bazează pe noi, rămân independente. Dacă ne arată afecțiune, aceasta nu trece doar prin stomac. Dacă nu ne găsesc agreabilă compania, pleacă. Dacă rămân, asta este pentru că vor să fie alături de noi. Și este un motiv pentru care atât de mulți dintre noi le prețuim”.

Istoria însă are și multe exemple de ostilitate ba chiar și de ură față de pisici. Soldate adesea cu ucideri crude și nemiloase, săvârșite în cadrul unor manifestări ”religioase” sau cu motivare științifică.

Ura față de pisici înseamnă foarte des ura față de sine a oamenilor cu vieți de calvar, redirecționată împotriva unor făpturi despre care știu că nu sunt nefericite”.

 

Pe când pisicile trăiesc urmându-și natura, oamenii trăiesc reprimându-și-o (…) Supunerea animalelor la cazne le distrage oamenilor atenția de la mizeria abjectă prin care se târăsc. Carnavalurile medievale în timpul cărora pisicile erau torturate și arse erau festivaluri ale deprimaților.”

Cartea aceasta a lui John Gray este extrem de originală. O originalitate născută din calitățile unui om de știință complex, dublat de o instrucție elevată în domeniul filosofiei și a curentelor sale istorice. La care se adaugă structura sa de umanist de excepție și de fin observator și profund înțelegător al firii omenești și a specificului psihologiilor viețuitoarelor din familia felidelor. Și este în același timp o provocare! De a ne înțelege condiția umană prin perspectiva… condiției pisicești, de exemplu! Și nu în ultimul rând, John Gray este posesorul unui simț al umorului fabulos, ceea ce conferă lucrării sale o atracție în plus a lecturii și înțelegerii.

Următoarele capitole ale volumului său și anume ”De ce pisicile nu se străduiesc să fie fericite” / ” Etica felină” / ” Dragostea umană vs. Dragostea felină” / ”Timpul, moartea și sufletul felin” /  ”Pisicile și sensul vieții”, ne pun în fața a ceea ce noi suntem, căutăm, ne dorim, în fața celor de care ne temem, precum boala sau moartea… . Ne introduc în modul de gândire, în teoriile și înțelepciunea unor mari înțelepți și filosofi ai umanității, și în încercările vieții… vedem cazul lui Seneca: ”Viața este ca o piesă de teatru; nu contează cât este de lungă, ci dacă este bine jucată. Nu are importanță unde sfârșești. Sfârșește unde voiești: ajunge să-i faci o bună încheiere”. Sau cazul lui Blaise Pascal… nefericirea proprie, găsirea unei preocupari – poate prin folosirea imaginației. Nevoia de preocupare – o chestiune esențialmente umană!

Pozițiile filosofice ale lui Baruch Spinoza (1632-1677), filosof raționalist, sau Stuart Hampshire sau filosofia taoistă – privind ”binele” și ” răul” sunt prezentate de către autor în sensul că ”oamenii seamănă altor făpturi când încearcă să-și mențină și extindă puterea în lume”, dar și viziunea asupra eticii… trecând și prin filosoful englez Thomas Hobbes (sec. XVIII) și apoi Nietzsche, apoi comparații asupra problemelor legate de ”egoismul dezinteresat”, învățaturile creștinismului, îl duc pe autor – în urma analizării și comparațiilor între simțirea și eu-ul om/pisică la concluzia ca ”Trecem prin viață (noi, oamenii) într-o stare fragmentată și deconectată, apărând și reapărând ca niște stafii, în timp ce pisicile lipsite de sine sunt mereu ele însele”.

Un capitol special dedică autorul comparației dintre dragostea umană și cea felină, realizînd acest exercițiu cu ajutorul ”literaturii și a memoriilor care ne pot reliefa diferențele dintre cele două”. Și cu ajutorul filmului, să fim atenți! Sidonie-Gabrielle Colette (1873-1954),  romanciera Patricia Highsmith (1921-1995), romancierul japonez  Jun’ichiro Tanizaki (1886-1965), Mary Gaitskill (1954-) depun mărturii suculent-distractive, intrigant de acaparatoare… mergând până la o duioșie și lacrimă emoționată. Cred că cititorul va fi captivat în mod special de acest capitol!

La fel, probabil, va fi captivat și de paginile capitolul ”Timpul, moartea și sufletul felin”. ”Fără să-și transforme viața într-o poveste, ele nu se pot gândi la ea (la moarte) ca la o tragedie, nici să vrea să nu se fi născut vreodată. Pisicile acceptă viața ca pe un dar.” (Timpul, moartea și sufletul felin)

Dacă pisicile ar putea înțelege nevoia umană de sens, absurditatea ei le-ar face să toarcă de încântare. Pentru ele, viața pisicilor care se întâmplă să fie este un sens suficient. Oamenii, pe de altă parte, nu se pot abține să nu caute un sens undeva în afara propriei vieți. Căutarea sensului e însoțită de conștientizarea morții, care este un produs al conștiinței umane…” (Pisicile și sensul vieții)

Avem a învăța despre animale, aceasta fiind și o cale (una dintre multele căi) de a învăța despre noi. Și descoperim că nu suntem singurele ființe gânditoare (trestii gânditoare) și pentru edificare vă trimit și la volumele semnate de Frans de Waal, în special ”Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?”

Lumea în care trăim, pe care am moștenit-o și pe care o transmitem urmașilor noștri aparține tuturor speciilor… printre care noi, oamenii trebuie să fim conștienți de poziția pe care o avem, de natura noastră animală în căutarea perfecțiunii și pe drumul acestei căutări să înțelegem un fapt important, acela că „Pisicile nu au nevoie să-și examineze viața, pentru că nu se îndoiesc că viața merită trăită”.

Și un sfat al autorului: ”Oamenii sunt oameni, iar pisicile, pisici. Difernța este că, în timp ce pisicile nu au nimic de învățat de la noi, noi putem învăța de la ele cum să ușurăm povara care vine cu a fi om”.

Mie îmi place să-mi împart comorile cu prietenii. Cartea aceasta este o comoară pe are o impart cu voi, cititori/prieteni ai blogului ”filme-cărți”.

Puteți cumpăra cartea: Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: EdituraTrei.ro, The Guardian)

Articole similare

Adriano Celentano – Live Concerto Arena Di Verona

Delia Marc

„Ura este mereu prezentă printre oameni, mai mult sau mai puțin vizibilă” (interviu Goce Smilevski, FILIT 2018)

Delia Marc

Din dragoste cu cele mai bune intentii (2011)

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult