“Câmpul de luptă”, de Jerome Colin
Editura Vellant, Colecția Endorfiction, București, 2020
Traducere de Alunița Voiculescu
Familia, frontul deziluziilor noastre, minunatul câmp de luptă unde inamicii sunt oamenii pe care-i iubim mai mult decât orice.
„S-a ridicat fără să strângă după el. Și-a târșâit picioarele până la baie. A trântit ușa. În noaptea aceea, băiețelul nostru fusese devorat de cel mai cumplit monstru: adolescența. Începuse războiul. Noi nu eram pregătiți.”
Știți cum sunt cărțile acelea mici, pe care criticii le pot roade pe-o măsea din pricina a tot felul de stângăcii, a abordărilor de suprafață ori a accentelor prea dramatice? Cele care forțează perspectivele dinadins, care speculează elemente ficționale sau reale în favoarea scopului urmărit? Sunt precum copiii, sunt într-un balans continuu între râs și seriozitate, între joacă și dramă, nici mature, nici naive. Și întocmai precum copiii, uneori aceste cărți își pun mâinile în șolduri și din toată puterea plămânilor lor mici rostesc câteva adevăruri monumentale. Peste zâmbetele superioare și chiar a râsului indulgent, se lasă tăcerea și fiecare gândește, cum zici tu?, stai, mai spune odată; exact așa e, așa arată și adevărul meu. Întocmai așa și Jerome Colin în Câmpul de luptă, mai in joacă, mai în serios, ne servește câteva realități cu care conviețuim în familie. Și ne provoacă să ne contemplăm strategia folosită în lupta pe care o dăm zi de zi, acasă, pe canapeaua preferată a partenerului de cuplu și care e, bineînțeles, și canapeaua noastră.
Dacă citatul următor vă atinge într-un punct sensibil, o să faceți lectura aceasta zburând prin carte, într-o singură zi.
“Necazul cu copiii e că se fac mari. Într-o bună dimineață, din senin, încep să poarte numai treninguri, să-ți răspundă cu onomatopee, să asculte muzică proastă, să trântească ușile și să nu mai folosească decât cuvinte din cel mult șase litere. Mănâncă, dorm, fac duș, transpiră, put, risipesc o avere pe creme împotriva coșurilor, își schimbă dispoziția la fiecare șase minute, le crește nasul. Se târăsc de pe canapea pe pat fără a uita să menționeze, în trecere, că nu te ridici absolut deloc la înălțimea rolului de tată. Îți fac viața imposibilă. Te disprețuiesc. Te urăsc. Un copil care crește e tare crud.”
Stând pe linia care desparte o carte comercială de una pe care vrei s-o lauzi cu toată inima, ”Câmpul de luptă” ne invită pe linia unui front foarte familiar, pe care, mai devreme sau mai târziu, mai toți ajungem să-l cunoaștem. Din postura de soți și de părinți, lumea se vede, undeva în jurul vârstei de patruzeci de ani, mult diferită față de cea în care intram la început, când eram tineri. La fel se întâmplă și în cuplul din carte. Inițial, tinerețea soților, cu iubirea lor pătimașă, aparent nemuritoare, atinge o stare de grație care pare perpetuă din punctul de vedere al bărbatului care narează povestea la persoana întâi. Apoi vin bebelușii care le răpesc pentru totdeauna starea paradisiacă a cuplului singur și îi introduc într-un altfel de rai, unul care îi deposedează de ei înșiși, dar și pe fiecare de celălalt. De fapt îi deposedează de toate și le dă în schimb o nouă dragoste cum nu știau că există, dragostea părintească. În plus, primesc și un despot, pe cel mai irezistibil, fermecător, cel absolut inocent, pe el, bebelușul care le schimbă viața pentru totdeauna. În ce fel? Toți care avem, știm.
“Simțeam nevoia să retrăiesc viața de dinainte de copii. Voiam s-o regăsesc pe femeia de care mă îndrăgostisem, cea care își lăsa chiloții pe jos, care era de acord să stăm toată ziua în pat și să ne uităm la filme, care mă mângâia pe fund de fiecare dată când trecea prin spatele meu. Totul dispăruse. Cât timp mai rămâne pentru iubire atunci când trebuie să vă treziți în zori, să pregătiți micul dejun, să ștergeți un funduleț, să strângeți niște vomă, să dați de mâncare, să schimbați un scutec, să îmbrăcați copilul, să-l liniștiți ca să nu mai plângă, să-l puneți în mașină înainte ca ziua să fi început propriu-zis? Să îl prindeți în diabolicul acela de scaun auto. Să-l duceți la creșă și să-l lăsați acolo, munciți de vinovăție, dar grăbiți pentru a nu întârzia la muncă. Pe urmă să suportați pretențiile neîntemeiate și autoritatea abuzivă a unui patron timp de opt ore. Să pierdeți timpul în ambuteiaje. Să luați copilul. Să aflați că și-a lovit un prieten la creșă. Să vă întoarceți acasă. Să-l puneți în țarcul de joacă. Să plătiți câteva facturi. Să dați de mâncare. Să ștergeți fundulețul. Să băgați o mașină la spălat. Să pregătiți biberonul . Să spuneți o poveste. …….. să mergeți la culcare. În momentul în care capul vi se scurge pe mult-așteptata pernă, să vă gândiți că este, fără îndoială, cel mai frumos moment din lume. Să vă întrebați consortul sau consoarta dacă a avut o zi bună. Să picați de somn înainte să-i auziți răspunsul. Și să vă treziți din trei în trei ore. Cât timp mai rămâne pentru iubire într-o astfel de viață? “
Nu am cunoștință de vreun cuplu pe care să nu-l fi modificat condiția de părinte. Oricât de deplină e bucuria de a avea copii, ea nu ne scutește de regretul după pierderea independenței. Cuplul intră într-un alt stadiu de evoluție unde anumite poziții se fortifică pe când altele devin mai degrabă amintiri. Așa cum un om nu poate fi și călare și pe jos, la fel un cuplu nu poate fi și liber, pierdut nedefinit în așternuturi, și responsabil, cu treburile și obligațiile părintești la zi. Pe deplin matur și categoric definitiv descălecat, soțul își cântărește poziția în familie, poziția față de visele și aspirațiile din tinerețe, poziția față de soția lui înstrăinată și cea față de copiii deveniți adolescenți sau pe cale să devină. Bărbatul rememorează perioade din istoria cuplului, își analizează gândul care-l împinge să-și ia lumea în cap și gândul de a se confrunta cu fiul pe care nu-l mai recunoaște și cu care nu se mai înțelege. Își privește cu jind soția, un fel de continent strain la care nu mai ajunge.
Încet înțelege că se află pe un front, are de recucerit o femeie și de strunit un tânăr. Casa devine un teritoriu în care fiecare posedă o oază personală, o cazemată bine păzită în care nu se pășește decăt cu permisiune. Camerele copiilor, dezordonate, pline cu ambalaje goale și haine aruncate pe jos, sunt vizuinile unor ființe cu care bărbatul nu mai îmarte un limbaj comun. Retras în baie, simte din plin criza vârstei mijlocii. Se simte îmbătrânit, se simte înșelat în așteptări. Mersul pe ascuns la un psiholog nu-l ajută. Și așa decide că este vremea să facă ceva.
Și Jerome Colin alege să facă ceva, ceva inedit și curajos. Alege să intercaleze între scenele razboiul casnic, un alt război, cel al actelor de terorism, actele reale, precum cel de la Bataclan, cel de la Bruxelles, din stația de metrou Maelbeek. Departe de a fi doar scene de fundal, ele afectează planurile personajului principal în feluri neașteptate. Această oglindă paralelă pune față în față două conflicte complet inegale. Universul intim al familiei cu problemele lui pare insignifiant și caraghios față de grozăvia actelor criminale. Deși aparent fără nici o legătură, mișcările violente ale istoriei mari au un impact major asupra micului câmp de luptă din familie, cu consecințe de nimeni bănuite.
“Mâine? Ce știu eu despre ziua de mâine? Avem aici întregul azi care ne trebuie.” Erri de Luca
Romanul pune în discuție familia și legăturile dintre membrii ei. Ce este o căsnicie, ce este un cuplu, și ce este un părinte. Ce este un adolescent și ce așteptări are părintele de el. Nu în ultimul rând, ce cere societatea de la acest nucleu pe care s-a bazat întotdeauna și ce fel de peisaj a creat civilizația modernă pentu acest exemplar desuet, această vietate tot mai rară, familia cu copii, nedivizată, capabilă să facă față condițiilor tot mai vitrege oferite de habitatul ei natural.
Dacă evenimentele din jurul ei pot destabiliza o familie, în mod surprinzător, Jerome Colin ne demonstrează că societatea ne poate arăta ceea ce noi, din interior, nu mai putem vedea cu claritate, poate chiar din cauza distanței prea reduse față de subiect. Indiferent cum sunt copiii noștri, buni sau răi, ei vor fi foarte aproape de noi întotdeauna, aproape precum o parte din noi, precum ochii din cap, precum inima din piept. Dar putem noi vedea aceste părți fără ajutor? Nu, ne trebuie un context diferit, un alt element, un alt mod de a privi. Respectiv, o oglindă, un aparat cu raze x, o altă persoană cu alți ochi. Avem nevoie de ceilalți, avem nevoie de context pentru a ne raporta corect la scara realității.
Cea mai mare lecție pe care o oferă această lectură este însă puterea pe care o are schimbarea perspectivei. Schimbarea presupune să părăsim locul confortabil, locul din care lumea se vede familiară și unde raționmentele noastre ne conving că vedem lumea corect. Poate e greu să facem această schimbare conștient și de bună voie, și de cele mai multe ori nici nu o facem în felul acesta. Însă viața ne-o poate lua înainte, dislocându-ne forțat din poziția pe care nu dorim să o părăsim. Un asemenea lucru i se întâmplă personajului nostru din carte. E un val al societății turbulente care îl ridică brutal din locul cunoscut. Îi schimbă perspectiva, și abia atunci, de la distanță și pe alt fundal își vede inima din piept, ochii din cap, își vede familia, pe sine și toate firele întinse între ei. Proporțile de schimbă. Ceea ce era mic pare mare și invers.
Rămânând cu textul într-un registru facil, accesibil, cu elemente care ne fac să zâmbim, cartea reușește două lucruri deloc de negijat. Ne oferă o lectură alertă, incitantă, deloc plictisitoare și în același timp, chiar dacă nu se scufundă în adâncuri și nu adoptă deloc tonul intelectualului care face analize, ne deschide totuși, onest și franc, o ușă spre propria căsnicie, spre proprii copii, spre proprii adolescenți. Ne raportăm corect față de ei? Mai suntem capabili să ne seducem partenerii? Dar să fim seduși de ei?
Așa cum indivizii sunt unici, și căsniciile au propriul AND, sunt distincte și născute de componenții ei. La fel însă cum oamenii pot semăna unul cu altul, așa și noi cu familia noastră ne putem găsi asemănători cu familia din carte sau măcar cu unul dintre membrii ei. Ați fi în stare să dați foc canapelei din sufragerie în semn de revoltă împotriva privitului la televizor, a muțeniei dintre ocupanții ei? Dar să vă închideți în baie câteva zile, stabilindu-vă acolo cartierul general? Dacă da, poate vă regăsiți în carte mai mult decît credeți.
Cartea m-a împins spre alte două lecturi pe care le-am și făcut deja. Pentru că în Câmpul de luptă căsnicia este eroina principală, am găsit potrivit să aleg Scene dintr-o căsnicie de Ingmar Bergman, o carte cu alt timbru, care face o analiză mai profundă a perechii femeie-bărbat așezată în mijlocul acestei instituții, familia.
Iar nefericitul eveniment de la Bataclan mi-a adus aminte de o cărțulie mica scrisă de un bărbat care și-a pierdut soția în masacrul din acea noapte teribilă. Acolo am găsit o cu totul alt fel de raportare la căsnicie și la cuplu. Dar toate astea pe data viitoare.
Puteți cumpăra cartea: Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: https://www.rtbf.be, Amazon.fr)