Carti Memorii jurnale Recomandat

Evadarea unui om norocos: Donbas. Povestea adevărată a unui evadat din Uniunea Sovietică, de Jacques Săndulescu

jacques-sandulescu---donbas_c1”Donbas. Povestea adevărată a unui evadat din Uniunea Sovietică”, de Jacques Săndulescu

Editura Nemira, București, 2016
Traducerea din limba engleza de Mihaela Albu si Michael Petrescu

După mărturiile Olgăi Pheiffer Cunescu[1] şi a lui Jean Schafhül[2],o altă carte vine să întregească tabloul deportării minorităţii etnice de origine germană din România (chiar dacă cetăţeni români cu acte în regulă) în Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de al doilea război mondial, proces început în ianuarie 1945 şi care a afectat cel puţin 75.000 de oameni (30.000 de saşi transilvăneni, 5.000 de şvabi sătmăreni, 33.000 şvabi bănăţeni şi câteva mii din Vechiul Regat şi Bucureşti). Relatarea experienţei în Donbas[3], regiune dominată de industria extractivă minieră, a lui Pfaff Hermann alias Jacques Săndulescu[4], înhăţat în ianuarie 1945 pe când avea doar  16 ani dovedeşte încă o dată faptul că factorul fizic era esenţial pentru supravieţuirea în lagărele sovietice. Dacă aveai norocul să fii solid şi tânăr, dar şi descurcăreţ, puteai să te integrezi şi să supravieţuieşti.

Cum a fost cazul lui Pfaff Hermann, care la începutul experienţei sale sovietice nu a dus-o foarte rău pentru că devenise, fără s-o ştie, un adevărat muncitor de şoc/stahanovist pe care şi-l disputau toţi maiştrii şi şefii de mină. Ba chiar şi rusoaicele care munceau în minele ucrainiene. Una dintre ele, Katia, reuşeşte să-l facă să-şi piardă virginitatea! Spre lauda lui, tânărul Hermann, în ciuda oferetelor pe care le-a avut de a se sovietiza (adică a se căsători cu o cetăţeancă onorabilă din zona) a refuzat, dorind să revină acasă, la Braşov şi Râşnov.  Experienţa însă nu a fost deloc uşoară, căci oricum ai lua-o numai plăcut nu este să munceşti într-o mină, mai ales într-una sovietică, în care accidentele de muncă erau frecvente. Ca în toate celelalte mărturii şi în aceasta se observă cu uşurinţă că regimul alimentar era unul inuman şi criminal, în parte şi pentru că întreaga Uniune Sovietică, după 1945, cunoştea foametea (în fapt o revenire la ea) având în vedere consecinţele devastărilor produse de război.

Hermann reuşea să-şi îmbogăţească/suplimenteze regimul alimentar fiind muncitor stahanovist plăcut şi de colegii săi de muncă sovietici. Principala lui preocupare era că în cazul tuturor deţinuţilor, procurarea hranei care era „de obicei mult mai bună vara şi toamna decât iarna, ceea ce nu ne dădea prea multe şanse de supravieţuire.” În timpul celei de a două ierni, a împărţit cu colegul său de muncă şi o captură preţioasă: grăsunul câine al comnadantului lagărului care a fost rapid omorât, tranşat, jupuit şi mâncat (aceeaşi experinţă o relata şi americanul John Noble într-un lagăr din uriaşa regiune carboniferă nordică a Vorkutei precum şi Varlam Şalamov în celebrele sale povestiri din Kolîma).

Colegii lui de muncă, civilii sovietici, au fost mai degrabă omenoşi şi nu au ezitat să îl invite la ei acasă, unde l-au hrănit, el legând adevărate relaţii de prieteni cu superiorii săi (cu căpitanul care comanda lagărul sau cu ingininerul responsabil cu una din nenumăratele mine din zonă). În stilul său simplu, el mărturiseşte că „O mulţime de prizonieri simţeau doar ură când vorbeau despre orice avea legătură cu Rusia. Dar nu aveau dreptate. Ruşii erau oameni că oricare alţii. Erau şi buni, şi răi printre ei.” A lucrat şi alături de soldaţi ai Armatei Roşii care fuseseră luaţi prizonieri de germani în timpul războiului şi care supravieţuiseră durei captivităţi naziste doar pentru a fi trimişi în Gulag de Stalin, unii ajungând şi în minele din Donbas: „Mulţi trăiau o mare durere, ceea ce era de înţeles. Prea puţini erau încă plini de viaţă, fericiţi că se terminase războiul. Altora nu le păsa nici de una, nici de alta.” Prăbuşirea lor era de înţeles, supravieţuind unui război atât de necruţător, ei se aşteptau să-şi revadă familiile nu să se scufunde în Gulag dar se presupunea că sunt infestaţi cu virusul imperialist.

„Deşi foştii soldaţi erau ruşi şi erau mai bine hrăniţi şi mai bine trataţi decât prizonierii, ei încă sufereau din cauza constrângerii şi a durităţii celor opt ore de muncă pe zi de la Mină 28. Se vedea pe feţele şi trupurile lor. Numai localnicii, băştinaşii din Donbas, păreau să fie capabili să reziste ritmului şi condiţiilor de muncă brutale. Suferinţa îşi punea amprenta şi pe ei, dar toţi erau obişnuiţi cu astfel de privaţiuni, fiindcă şi taţii, şi bunicii lor trăiseră în acelaşi fel. Singurele mijloace de trăi pentru aceşti oameni erau cele din minele de cărbuni. Un bărbat în vârstă de treizeci şi cinci de ani arăta ca de cincizeci şi cinci.”

În afară condiţiilor grele de muncă, exista şi bestialitatea clasică a Gulagului, reprezentată de un gardian care din exces de zel, a tras în el, rănindu-l serios, apoi bătându-l cu bestialitate, fiind salvat doar de intervenţia căpitanului care, destul de atipic pentru sistemul represiv sovietic, a luat apărarea deţinutului, pedespindu-l pe gardian (adică în mod tradiţional rusesc, dându-i o bătaie soră cu moartea) şi aranjând transferul acestuia în altă parte. Dar probabil tot acest tratament preferenţial se explică prin faptul că minele aveau mare nevoie de muncitori harnici, dedicaţi având în vedere că toată această elită locală depindea de realizarea şi depăşirea producţiei de cărbune. Fără aceasta, situaţia ei privilegiată era ameninţată/periclitată riscând şă ajungă şi ea în Gulag. În plus, mulţi dintre deţinuţii germani din România erau orăşeni care nu erau deloc deprinşi cu munca fizică (lăsăm la o parte soarta  femeilor care aveau o şansă doar dacă erau drăguţe şi acceptau să devină amantele nomenklaturii lagărelor şi minelor, o formă de prostituţie salvatoare), în rândul acestora şi rată mortalităţii fiind extrem de ridicată.

Jacques Săndulescu
Jacques Săndulescu

La fel ca în toate lagărele din Gulag şi în cel unde a stat Hermann practica în apropierea venirii teribilei ierni ruseşti (şi ne aflăm nu în Siberia, ci în partea de est a Ucrainei) acelaşi obicei: fiecare deţinut era obligat ca la întoarcerea din mină să aducă o bucată (cât mai mare) de cărbune pentru sobele din barăci. Una din corvezile la care erau puşi deţinuţii mai puternici era aceea de săpa gropi pentru cei morţi, iar în timpul iernii când şi numărul morţilor creştea vertiginos, această nu era deloc o treaba uşoară, solul fiind îngheţat bocnă. Munca din minele sovietice era extrem de riscantă; după doi ani de lagăr Pfaff Hermann a fost îngropat de viu într-o galerie a minei unde lucra, fiind salvat după patru ore timp cât a fost imobilizat de stâncile care se prăvăliseră. A fost trimis de urgenţă la spital, find internat cu mari probleme la cele două picioare rănite de bolovanii. Putem spune că a avut mare noroc că nu a paralizat. Spitalul era salvator şi în Donbas, nu numai la Vorkuta sau Kolîma.

Chiar dacă el a nutrit tot timpul dorinta de a evada, posibilitatea reală ca doctorul ce îl îngrijea să-i amputeze picioarele, l-a forţat să acţioneze. Evadarea în Gulag nu era neapărat imposibilă, paza era deseori laxă,  însă distanţele mari, lipsa hranei, vremea foarte dură zădărniceau de regula cele mai multe ori de tentative. Altă era situaţia când deţinutul avusese marele noroc să fie alocat vreuni lagăr din partea europeană a Uniunii Sovietice si aceasta mai ales după 1945, având în vedere uriaşul efort de reconstrucţie necesar. Chiar daca tânăr, dar de acum experimentatul Hermann şi-a dat seama că singura şansă de a evada în plină iarna era să se strecoare într-una din nenumăratale garnituri care transportau cărbunele ucrainian spre vest, inclusiv în noile teritorii ocupate de Armata Roşie.

Cu cutitul la os (la propriu) s-a aventurat, reuşind să ajungă ascuns în trenuri, ajutat din când în când cu hrana şi sfaturi de lucrători feroviari inimoşi, care puteau să-l denunţ cu uşurinţă, până în Germania de est, ocupată de sovietici. Cu mult noroc a fost tratat de un medic neamţ care i-a aranjat trecea în partea occidentală. Ajungând în partea vestică a  Germaniei i-a uimit pe călătorii care aşteptau într-o gară prin murdăria şi hainele zdrenţăroase pe care le purta, fiind trimis într-un centru al Crucii Roşii, mort de foame: „Nu-mi puteam opri nevoia de a mânca din ce în ce mai repede, înainte că cineva să mi-o ia din faţă. Odată ce mâncarea este în stomac, în mod sigur nimeni nu ţi-o mai poate lua”.

La Hanovra, care era în zona engleză, a fost cercetat cu neîncredere de militarii britanici care  nu erau deloc siguri că evadarea lui era reală, bănuindu-l proabil că ar fi spion sovietic. Interpreţi au fost doi militari români care fuseră luaţi prizonieri de nemţi şi aşteptau să fie repatriaţi în România. Chiar dacă slăbit şi cu picioarele infectate şi umflate de la puroi, respins de un spital american care l-a trimis într-o tabăra de refugiaţi (nu avea acte), a leşinat pe drumul către lagăr  de lângă Bremen. Fiind descoperit în timp a fost salvat. Medicul german i-a spus „nu pot înţelege cum ai supravieţuit. Constituţia ta sfideză legile medicale.” În acest loc a primit vestea de la părinţi că sora lui, cu doi ani mai mare, fusese ridicata la câteva săptămâni după el şi murise în acea prima iarnă foarte dură (1945/46)  la 50 de kilometri de lagarul unde era el.

În 1949, după doi ani, a reusit să emigreze în Canada, devenind boxer de categorie grea, cunoscând succesul. În 1955 a fost recrutat în Armata Americană, relocat în Europa, şi a continuat să corespondeze cu tatăl său pe care însă nu l-a mai revăzut niciodată (de frica autorităţilor comuniste române nu a revenit în ţară până la jumatatea anilor 1960), dar a avut o viaţă foarte fericită (jucând chiar şi în câteva filme, având un bar faimos de jazz.) Averea familiei fusese confiscată, iar cei doi părinţi distruşi, putând păstra doar doua camere din casa lor mare, în celelalte camere fiind instalaţi chiriaşi ai statului comunist, una din metodele comuniste de a distruge burghezia românească.

Începând cu anii `60 şi timida destindere a reuşit să revină în România regulat pentru a-şi revedea mama, după 22 de ani. Ba mai mult, în 1999, a vizitat regiunea Donbas unde totul era schimbat, însă s-a reîntâlnit cu câteva  localnice care îl ajutaseră în acele vremuri grele, întorcându-le bunătatea, având în vedere pensiile de 10 dolari pe care le asigura statul ucrainean. Destinul lui Hermann este cu adevărat o expresie perfectă a celebrei poveşti americane cu obligatoriul final fericit, ceea ce nu a fost cazul pentru milioane de alţi oameni care au pierit fără urme în bezna Gulagului sovietic.

Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro.


[1] O călătorie gratuită. Români în gulagul sovietic, Colecţia Fapte Idei Documente, Editura Vremea, Bucureşti, 2003.

[2] Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS, de Jean Schafhül, Editura Vremea, Bucureşti, 2015.

[3] Donbas, povestea adevarata a unui evadat din Uniunea Sovietica, Editura Nemira, traducerea din limba engleza de Mihaela Albu si Michael Petrescu, Bucuresti, 2016

[4] Am ales să folosim numele lui real şi nu cel romano-americanizat adoptat pentru a se integra mai uşor în societatea americană ce după 1945 nu deborda de entuziasm auzind nume cu rezonnate germane)

Articole similare

Interviu Mirel Bănică: ”Pelerinajele nu doar reprezintă România actuală; ele sunt România!”

Codrut

O plimbare în pădure, de Bill Bryson

Jovi Ene

Drumul din Kolîma. Calatorie pe urmele Gulagului, de Nicolas Werth

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult