Carti Eseuri

Eseu despre istoria timpurie a intelectualilor și a universităților: „Intelectualii în Evul Mediu”, de Jacques Le Goff

„Intelectualii în Evul Mediu”, de Jacques Le Goff
Editura Art, Colecția Meridiane, București, 2021
Traducere din limba franceză de Nicole Ghimpețeanu

Jacques Le Goff (1924 – 2014) a fost unul dintre cei mai renumiți istorici francezi și un autor prolific, specializat în Evul Mediu, în special în secolele 12 și 13. Specialitatea sa era antropologia istorică a Europei de Vest în perioada medievală. Era binecunoscut pentru că a contestat chiar conceptul de „Ev Mediu” și cronologia acestuia, evidențiind realizările acestei perioade și diversitatea ei, în special prin atragerea atenției asupra Renașterii secolului 12. Continuă să fie foarte popular în Franța și, la aproape un deceniu de la plecarea sa, cărțile lui sunt re-editate, uneori în tiraje de masă în format ‘poche’ (‘de buzunar’). Am fost foarte surprins (în bine) și bucuros să-l văd tradus în limba română (impecabil – traducerea aparține lui Nicole Ghimpețeanu) și publicat în 2021 de Editura ART într-o colecție cu un nume cu rezonanță editorială istorică – ‘Meridiane’.

Cărțile bune de istorie au darul de a rămâne actuale chiar după trecerea a decenii sau uneori secole de la scriere și publicare. ‘Intelectualii în Evul Mediu’ aduce cititorilor români un eseu publicat inițial de Le Goff în 1957 și republicat în 1984 la Editions du Seuil. Cartea se ocupă de secolele preferate ale istoricului (12 și 13), examinând apariția intelectualului ca vocație și ca profesie și a instituțiilor de învățământ în care acesta își exercita funcțiile – universitățile. Conceptele acestea și descendentele lor sunt în centrul dezbaterilor contemporane, ele determinând direcțiile principale ale gândirii și educației la nivele naționale și internaționale. Cunoașterea acestora permite și înțelegerea mai completă a surselor și evaluarea direcțiilor de evoluție și dezvoltare, din istorie și până astăzi, cu privire spre viitor. Jacques Le Goff dovedea în cărțile sale un orizont larg și interdisciplinar, o metodă flexibilă, lipsa de teama de a ieși din sau chiar contesta unele canoane prestabilite și un talent al expunerii care atrage cititori din rândurile experților dar și ale publicului mai larg. Însuși conceptul de Ev Mediu este pus în discuție, și mai ales separația acceptată de mulți istorici în Vest dintre o perioada ‘întunecată’ până prin secolul 14 și Renaștere. Le Goff pare mai degrabă adeptul abordării holistice a întregii perioade de dominație a feudalismului, cam cum învățam noi în școli prin anii 60. Prima Renaștere, pentru el, este cea care s-a petrecut în Evul Mediu în secolul 12, deloc întunecat cultural.

Cine este intelectualul?

‘Termenul îi indică pe cei a căror meserie este de a gândi și de a preda altora gândirea lor.’ (pag.18)

Definiția lui Le Goff este simplă și clară. Ea diferă de cea pe care o găsim în multe alte cărți sau dicționare, care adaugă de multe ori ‘gândirea critică’ și ‘cercetarea’ și în unele cazuri formularea de soluții pentru problemele societății. Adăugând diferenței specifice din definiție cerința de a ‘preda altora’ rezultatele procesului de gândire, Le Goff include un element important care conține și ‘formularea de soluții’ dar și exercițiul de continuitate prin educație a conținutului și a metodelor. Gândirea fără comunicare este un exercițiu complet inutil.

Cele trei capitole substanțiale ale cărții se ocupă de secolele 12 și respectiv 13 și de fenomenele care în secolele următoare aveau să transforme intelectualul în umanistul ridicat pe soclu de Renașterea consolidată. Folosesc acest termen (care nu îi aparține lui Le Goff) deoarece istoricul francez era de părere că prima Renaștere se petrecuse în secolul 12, iar principalul canal de transmisie al cunoașterii păstrate în bibliotecile care au supraviețuit mileniului a fost aportul greco-arab. Pionierii acestei Renașteri au fost traducătorii, în special în cadrul mănăstirilor, nu de puține ori femei (călugărițe). Sursele au fost aproape în exclusivitate arabe. Cunoașterea limbii elene se pierduse în Occidentul de la începutul mileniului al doilea. În multe cazuri au fost folosiți și colaboratori din lumea islamică.

‘Copil al timpului, adevărul a fost și copilul spațiului geografic. Orașele au fost plăcile turnante ale circulației oamenilor încarcați de idei și mărfuri, au fost locurile de schimb, piețele și răscrucile comerțului intelectual. În acest al XII-lea veac în care Occidentul nu avea încă de exportat decât materiile sale prime – chiar dacă se ivea un avânt al textilelor -, produsele rare, obiectele de preț au venit din Orient, din Bizanț, Damasc, Bagdad, Cordoba. Odată cu mirodeniile și cu mătasea, manuscrisele au adus Occidentului creștin cultura greco-arabă.

 

Limba arabă a fost, într-adevăr, un intermediar la început. Operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrat, Galenus îi însoțiseră în Orient pe creștinii eretici – minofiziți și nestorieni – și pe evreii persecutați de Bizanț, fiind lăsate apoi moștenire bibliotecilor și școlilor musulmane, care le primiră cu generozitate. Acum, aceste opere, pe un drum de întoarcere, acostează pe țărmul creștinătății occidentale … Două au fost principalele zone de contact care au întâmpinat manuscrisele răsăritene: Italia și, cu deosebire, Spania. Aici, nici vremelnicele așezări musulmane din Sicilia și Calibria, nici valurile acelei Reconquista creștine n-au împiedicat vreodată schimburile pașnice.’ (pag.28-29)

Prin intermediul acestei categorii de cercetători intelectuali specializați care erau traducătorii, Occidentul recuperează scrierile antichității și le transformă în bazele piramidei cunoașterii care avea să fie edificată în secolul acesta și în cele care aveau să urmeze:

‘Ei vin să umple golurile rămase de pe urma moștenirii latine în cultura apuseană: filozofia și cu precădere științele. Matematicile cu Euclid, astronomia cu Ptolemeu, medicina cu Hipocrat și Galenus, fizica, logica și etica cu Aristotel – iată imensul aport al acestor lucrători. Poate chiar mai mult decât materia, ei introduc metoda. Curiozitatea, raționamentul și întreaga Logica Nova a lui Aristotel … Acesta este impactul, stimulantul, lecția pe care elenismul antic le transmite Occidentului la capătul unui lung periplu prin Orient și Africa.’ (pag.31)

Daca Jacques Le Goff a avut un secol preferat, este evident că acesta a fost secolul 12. Atunci se delimitează gândirea și transmiterea ei ca activitate de sine stătătoare, atunci iau naștere în orașe și corporațiile (ghildele) care aveau să poziționeze această activitate ca activitate economică. Artele moștenite din antichitate evoluează spre ceea ce astăzi numim științele aplicative, fiecare cu specialiștii și meșterii săi. Apar și primele mari dispute filosofice și teologice, cum ar fi raportul dintre rațiune și credință. Folosirea logicii nu era deloc o evidență așa cum apare ea astăzi, cel puțin în comunitatea științifică. Le Goff este fascinat de fenomenul goliarzilor, un curent de intelectuali vagabonzi la periferia sistemului clerical dominant, și mai ales de personalitatea lui Pierre Abélard, rămas în istorie nu doar prin scrierile sale ci și prin viața aventuroasă și legendara poveste de dragoste pentru Héloïse, care a generat o faimoasă corespondență amoros-filosofica. Astăzi, trupurile lor se odihnesc în vecie, unul lângă celalalt la cimitirul Pere Lachaise.

‘În ultimele luni ale vieții sale, la Cluny, într-o mare seninătate, Abélard a întreprins a scrie acel ‘Dialog între un filozof (păgân), un evreu și un creștin. A vrut să arate că nici păcatul originar, nici întruparea n-au adus o ruptură absolută în istoria umanității. A căutat să valorifice tot ce era comun celor trei religii care reprezentau pentru el suma gândirii umane. A vizat regăsirea unor legi firești care, dincolo de religii, ar fi permis recunoașterea fiecărui om ca fiu al lui Dumnezeu. Față în față cu cei care manifestau un spirit separatist tranșant, umanismul său plin de toleranță a căutat ceea ce unește oamenii, amintindu-și că „multe sunt casele în locuința Tatălui”.’ (pag.59-60)

Dacă uneltele principale ale intelectualului sunt cărțile, instituțiile în care se va exprima în mod organizat forța gândirii și prin care vor fi trasmise din generație în generație comorile intelectuale ale cunoașterii sunt universitățile medievale. Secolul 13 este cel în care unele dintre școlile monastice existente deja în secolele precedente capătă autonomia și își formează structurile organizaționale, ierarhiile interne, și programele care le vor defini autoritatea. Tot atunci se stabilesc și relațiile – care vor evolua în timp – cu puterea clericală (dominantă și favorabilă apariției universităților în prima perioadă) și cu cea politică. Atunci iau naștere Universitățile de prestigiu în centre precum Paris, Bologna, Oxford și Cambridge. O mare parte din capitolul care acoperă secolul 13 le este dedicat și informațiile sunt fascinante și pentru profesioniștii sau amatorii istoriei, și pentru cei care vor recunoaște în formele de atunci structuri și caracteristici perpetuate până azi.

‘Evul Mediu n-a cunoscut o reală deosebire între diversele niveluri de învățământ; universitățile medievale n-au fost exclusiv locașuri de învățământ superior, căci ceea ce este azi învățământ primar și învățământ secundar se preda atunci în universități sau era controlat de ele. … în mare, învățământul de bază, predat în universități – cel al artelor – dura 6 ani și se distribuia între 14 și 20 de ani. … El cuprindea două etape: bacalaureatul, după aproximativ doi ani, și doctoratul, la finalul studiilor. Cât privește medicina și dreptul. ele erau predate fară îndoială după aceea, și anume intre 20 și 25 de ani. Primele statute ale Facultății de Medicină din Paris prescriu 6 ani de studiu pentru obținerea licenței sau doctoratului în medicină, odată obținută diploma de măiestrie în arte. Teologia era un studiu îndelungat. Statutele lui Robert de Courson prevăd 8 ani de studii și vârsta de minimum 35 de ani pentru obținerea doctoratului.‘ (pag 84-85)

Se schimbă și statutul economic al profesorilor din universități. Dacă până prin secolul 12 ei erau în majoritatea cazurilor susținuți de taxe și cadouri plătite de studenți, din secolul 13 încolo ei se reorganizează în caste cu pretenții nobiliare. Aici regăsim originile îmbrăcăminții ceremoniale, păstrate și transmise prin tradiție, în multe universități ale lumii:

‘Ca să se constituie într-o aristocrație, universitarii recurg la unul dintre mijloacele obișnuite ale grupurilor sociale și indivizilor pentru a pătrunde în nobilime: ei adoptă un mod de viață nobil.

Din îmbrăcămintea și atributele funcției lor își fac simboluri de noblețe. Catedra – peste care din ce în ce mai des se înalță un baldachin – îi izolează, îi exaltă, îi preamărește. Inelul de aur și toca, ca și beretul care li se conferă în ziua acelui conventus publicus sau în ziua de inceptio sunt din ce în ce mai puțin însemnele funcției, dar, în schimb, din ce în ce mai mult emblemele prestigiului lor.’ (pag.130)

O altă exemplificare anecdotică este cuvântul ‘magistru’, care avea să se răspândească în secolele următoare ca o dovada a acestei evoluții a statutului social al intelectualilor universitari:

‘Până și titlul de magister suferă o evoluție semnificativă. La început, în secolul al XII-lea, magistrul era maistrul, șeful de atelier. Profesorul de scoală era un magistru, asemenea altor meseriași, iar titlul sau indica funcția să pe șantierul scolii. Curând va deveni un titlu de glorie. Încă de atunci un Adam du Petit-Pont o ceartă pe una dintre verișoarele sale care de departe, din coltul ei de țară din Anglia, îi scria la Paris, fară să i se adreseze cum i se cuvinea, dându-i titlul mult invidiat. Iar din secolul al XIII-lea, exista un text care declara: „Magiștrii nu predau învățământul lor ca să fie folositori, ci ca să fie numiți Rabbi”, cu alte cuvinte seniori, după sensul evanghelic. În veacul al XIV-lea, titlul de magister devine echivalentul titlului de dominus, adică senior.’ (pag. 131)

Schimbarea de statut social duce și la o schimbare a relațiilor economice ale universităților. Aspirând la titluri de noblețe, profesorii și decanii vor trebui să se încadreze în regulile clasei nobilimii, în absența unor funcții militare. Ei și instituțiile lor vor deveni din ce în ce mai dependenți de puterile politice ale vremii sau vor căuta sponsorizarea din partea altor nobili avuți. Intelectualitatea universitară își pierde statutul de castă și vor trece câteva secole până când își vor redobândi statutul de salariați și cu aceasta independența economică. În a doua parte a secolului 13 încep să apară universitățile naționale, dependente de puterile politice și asociate ideologic, dar și lingvistic, cu formațiunile politice ale vremii: universitățile de la Praga, Pecs, Leipzig și din Spania sunt exemple ale acestei a doua generații istorice a universităților europene. Chiar și universitățile consacrate își pierd caracterul internațional. Acesta este momentul istoric în care limba latină este relegată la statutul de ‘limbă moartă’.

Este evident că intelectualul Evului Mediu pregătește terenul pentru apariția umanistului Renașterii consolidate, care preia de la acesta multe dintre caracteristicile socio-economice, dar și din metodele scolastice dezvoltate în primele secole de existență a universităților. În concepția lui Jacques Le Goff există însă și deosebiri clare. Unele dintre evoluțiile descrise de istoric nu prezintă semne de progres:

‘În acest context, intelectualul Evului Mediu va dispărea. Un personaj nou va ocupa prim-planul scenei culturale: umanistul. Dar abia la finele Evului Mediu, el va da o lovitura de moarte predecesorului său. În realitate, intelectualul medieval nu a fost propriu-zis asasinat, întrucât el însuși a consimțit la moartea și metamorfozarea lui. În fapt, prin renegările lor, marea majoritate a universitarilor pregătesc în cursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea dispariția intelectualului medieval.’ (pag. 126)

 

‘Nimic mai izbitor decât contrastul dintre imaginile care îl reprezintă la lucru, pe de o parte pe intelectualul Evului Mediu, iar pe de altă parte pe umanist.

Primul este profesor, reprezentat în timp ce predă, înconjurat de elevi, asediat de băncile în care se înghesuie auditoriul. Al doilea este un savant solitar, surprins în cabinetul său de lucru, liniștit, confortabil așezat în mijlocul încăperii spațioase cu mobilă costisitoare, unde gândurile sale se mișcă liber.’ (pag. 165)

Stilul lui Jacques Le Goff este un exemplu de combinație între rigoarea științifică și arta expunerii care atrage și păstrează cititorii din toate categoriile. Cu foarte rare excepții, autorul nu își încarcă textul cu trimiteri la note de subsol sau bibliografice. Celor care doresc să aprofundeze studiul le este dedicat un ‘Eseu bibliografic’ care listează în 30 de pagini sute de titluri grupate tematic. Sursele considerate de autor ca fiind cele mai importante sunt marcate cu asterisc. Textul este excelent organizat logic, iar trecerile de la un subiect la altul sunt ușurate de paragrafele finale, care deschid de fapt tema următoare. Lectura devine astfel similară urmăririi unui curs universitar fascinant, sau – de ce nu? – a unui serial în care finalul de episod trezește curiozitatea pentru ceea ce va urma. ‘Intelectualii în Evul Mediu’ este o carte pasionantă, una dintre acele cărți pe care le pot da oricând ca exemplu în răspunsul la întrebarea ‘De ce vă place istoria?’.

Puteți cumpăra cartea: Editura Art/Libris.ro/Cartepedia.ro.

Articole similare

Un David Copperfield ca niciunul altul: The Personal History of David Copperfield (2019)

Dan Romascanu

Dirty Harry (1971): un film, doua pareri. Saptamana Clint Eastwood

Delia Marc

Comedia neagră colorată a lui Hitchcock: The Trouble with Harry (1955)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult