Carti Eseuri Recomandat

Despre sinucidere. Discurs asupra mortii liber alese, de Jean Améry

Despre sinucidere. Discurs asupra mortii liber alese, de Jean Améry

Editura Art, Colectia “Demonul teoriei”, Bucuresti, 2012
Traducere din limba germana de Corina Bernic
Editie revazuta si ingrijita de Monica-Maria Aldea

Motto: “Lumea omului fericit este diferita de cea a nefericitului. Ca si in cazul mortii, lumea nu se schimba, ci se termina.” – Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus.

Si acest volum vine pe linia interesului pe care mi l-a starnit una dintre problemele acute ale omenirii, a intrebarilor pe care mi le pun si a raspunsurilor pe care le caut!

Si am incercat sa privesc acest eseu din doua puncte de vedere, primul fiind amprenta biografiei  autorului asupra perceptiei vietii, al doilea punct de vedere referindu-se la dualitatea problemei, a celor doua fatete … sinucigasul defecteaza ca urmare a lipsei resurselor psihice necesare depasirii depresiei profunde si a sentimentului inutilitatii continuarii unui parcurs aflat la limita esecului, sau datorita unei extrem de realiste viziuni asupra ispasirii condamnarii la viata, utilizand asumarea cerebrala a liberului arbitru.

Din punct de vedere psihologic, social, filozofic si religios, sinuciderea a suscitat dintotdeauna studii si analize amanuntite … si totusi, inca nu stim mai nimic. Nu intelegem problema in cele mai subtile amanunte. Nu stim cum putem ajuta. Nu stim daca avem dreptul sa intervenim. Ne raman insa regretele.

Din punctul de vedere al biografiei autorului, citesc pe internet ca: “Jean Améry (1912 – 1978), născut Hanns Chaim Mayer a fost un important eseist de origine austriacă, mare parte din opera sa fiind dedicată experienţelor trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi explorării conceptelor de evreu şi victimă. A studiat literatura şi filosofia la Viena. Améry a fost, de asemenea, implicat în mişcările de rezistenţă anti-naziste din Belgia, acţiuni care l-au trimis în lagărele de concentrare, suferind îndelungate torturi din partea Gestapoului. După Auschwitz şi Buchenwald, a fost eliberat, în 1945, la Bergen-Belsen. În 1978, Améry s-a sinucis printr-o supradoză de somnifere.”

Si Primo Levi s-a sinucis. In 1987, cand Elie Wiesel a spus: “Primo Levi died at Auschwitz forty years earlier”! “The Black Hole of Auschwitz! Si imi amintesc paginile emotionante scrise in “Mort de surd” de catre David Lodge (gandindu-se la Primo Levi) in timpul vizitei facute de personajul sau in campul de la Auschwitz: “nimic din ce ai trait tu nu poate semana cu ce s-a intamplat acolo. Fireste ca te coplesesc mila, tristetea, mania, dar, indiferent de intensitatea sentimentelor care te inunda, esti constient ca nu sunt decat niste lacrimi insignifiante in fata acestui ocean de jale nesfarsita. Poate ar fi fost bine sa plang, ma gandesc ca asa mi-as fi simtit inima mai usoara  (…). In final, tot ce poti sa faci este sa te lasi in voia propriei micimi in fata a ceea ce s-a petrecut aici si sa bucuri ca n-ai fost prins in acest vartej malefic – ca victima sau calau, deopotriva. Printr-o intamplare a propriei mele ignorante, trecerea prin acest taram a avut asupra mea un impact care n-are cum sa se mai stearga vreodata ».

Jean Améry

Jean Amery si Primo Levi sunt doar doua exemple din lumea literara, asupra carora au lucrat insurmontabil pana la urma, post traumatic, perfide si de neuitat amintiri din tragica experienta a nazismului in contextul identitatii iudaice. Un exemplu de cealalta parte a granitei – este uimitoarea Heidi Fried (nascuta la Sighet), care dupa experienta traumatica a Auschwitzului, a gasit resursele necesare sa renasca, sa studieze psihologia, « sa-si puna viata in slujba idealului intelegerii si convietuirii intre oameni » si sa ne impartaseasca in volumele : « Franturi dintr-o viata », « Drumul la si de la Auschwitz », « Intoarcerea la viata » si « A treia viata », « cu talent si seriozitate », speranta intr-un prezent si un viitor salvator al trecutului.

Unele persoane au gasit uimitoare resurse de a supravietui si de a renaste prin reconstructie psihica.

In cuvant inainte la lucrarea sa, autorul spune :

« Partea fundamentala a acestui volum se situeaza insa dincolo de cercetarea obiectiva. O viata oarecum indelungata, launtric petrecuta in apropierea mortii in general, a mortii liber alese in particular, discutii cu prieteni eruditi, experiente decisive ale vietii personale mi-au oferit acea autolegitimare care se constituie ca insasi conditie a scrisului. Pe alocuri s-ar putea considera in mod eronat ca am conceput aici o apologie a mortii liber alese. O astfel de apreciere inexacta se cere preintampinata. Ceea ce ar putea sa para apologetic este doar reactia la acea cercetare stiintifica a <sinuciderii> care insa nu cunoaste omul aflat in cautarea mortii liber alese. Starea de spirit a celui in cauza este absurda si paradoxala. Nu am dorit nimic altceva decat sa ma dedic contradictiilor insolubile ale asa-numitei <condition suicidaire> si sa depun marturie despre ele – atat cat ne permite limbajul » (datat cu doi inaintea comiterii gestului final).

O lucrare zguduitoare, care se cere citita cu multa rabdare si aplecare asupra subiectului. Insa exemplele la care apeleaza autorul, din literatura clasica si moderna, ii confera o logica, o cursivitate si un inteles mai accesibil.

Eseul este conceput ca organizare logica in cinci capitole : « Inainte de prabusirea in abis / Cat de naturala este moartea ? / De propria-ti mana / A-ti apartine tie insuti / Drum deschis. »

Si extrem de greu a fost adeseori – pentru mine – sa fiu de acord sau sa-mi insusesc punctele de vedere ale autorului, insa, important mi s-a parut sa aflu.

« Asteptarea mortii este un fel de actiune pasiva. (…). Moartea liber aleasa, dorinta de a te sinucide, este fara indoiala <o actiune>, nu doar gramatical, ci si faptic. Viata-inspre-moarte si actul autonom al mortii liber alese nu sunt comparabile fara o atenta cumpanire a faptelor, chiar daca rezultatul este in ambele cazuri acelasi.

« Inainte de prabusirea in abis », autorul pune problema « logicii vietii », care « ne este prescrisa sau, sa zicem <programata> in fiecare reactie a vietii cotidiene ». Si pune intrebarea « trebuie intr-adevar sa traim ? »

Coperta editiei engleze

Cel ce a pornit pe acest drum spune « nu ma voi supune unei constrangeri care imi e impusa din exterior ca o lege a societatii »

Un drum pe care autorul ni-i semnaleaza pe Kleist, Chatterton, Pavese, Celan, Szodi, Zweig. Un drum presarat cu gesturi finale , care « se recuza de la logica vietii. (…) Sau logica fiintei ? ».

Un drum pe care il defineste « actul in sine de prabusire in abis, chiar daca este plin de impulsuri psihologice, se sustrage introspectiei psihologice din moment ce aici intervine ruptura cu logica vietii si, implicit, cu psihologia ».

« Pe jumatate dincolo », spune autorul, « un dincolo care nu exista ».

Dar oare, se intreaba din nou autorul, ce este cu aceasta « confuzie logica dintre viata si moarte ? »

« Cat de naturala este moartea ? » Urmatoarea intrebare. La ce varsta poate fi moartea considerata naturala ? Timpurie ? De boala grea ? De accident ? Acestea sunt morti naturale ? Sau la inaintata senectute, in liniste, in fotoliu si cu un pled pe genunchi ? « In fapt, moartea nu este niciodata fireasca, mai ales nu pentru cel periclitat, in masura in care respectivul detine, fie si partial, controlul asupra facultatilor sale mintale ». Totusi, spune autorul, « Moartea este intotdeauna naturala, in masura in care termenul este derivat de la <natura>, iar prin natura intelegem totalitatea proceselor cauzale care, in raport cu sinele nostru, constituie lumea exterioara si ne guverneaza existenta ».

Constiinta mortii, care apare inca de la varste fragede, cu trecerea anilor devine mai acuta. « Este precum omul care construieste o casa cu convingerea ca aceasta va fi demolata dupa festivitatea de inaugurare ». Lectia vietii, sfarsitul natural al unei evolutii ! Dar suicidarul este cel ce isi darama cu propria vointa casa vietii. Din ce cauze ? Esecuri ? « Absurditatea existentei in absurditatea neantului ? » Prin urmare, spune autorul, exista un punct de vedere al asumarii iesirii din viata liber alese, « constiinta esecului … ca esec in viata » sau « esec al vietii «

Si aici autorul face o serie de referiri la  suicid in doctrinele religioase, in Vechiul Testament (unde se spune ca nu exista nicio interdictie textuala), in religia crestina, dar si in antichitatea romana, unde « moartea liber consimtita reprezenta ocazional o chestiune de bun-simt ». Nu am gasit in acest sens nicio referire la traditiile Asiei, unde China si Japonia ridicau acest gest – in majoritatea cazurilor – la o asumare de mare virtute si onoare a soartei.

Concluzia acestui capitol pare a fi aceea ca « fiecare dispune de propria sa masura a lucrurilor (…) acel incident care voua vi se pare insignifiant (…) pentru mine este un fapt decisiv de viata si este atat de decisiv incat din cauza lui imi administrez moartea. »

Si hotarasc preopinentii sa o faca « De propria-ti mana ». Dumnezeule mare… si prin cate metode, feluri, cai, unele aproape inimaginabile. Moduri atroce sau soft. De la razboinicul japonez la frumoasa neiubita. « Un sine si un corp sunt distruse de catre acelasi sine, de catre acelasi corp » « Relatia dintre corp si sine constituie probabil cel mai misterios complex al intregii noastre existente traite (…), al subiectivitatii noastre sau a faptului de-a-fi-pentru-sine ».

In acest capitol Amery face o complexa analiza a relatiei dintre corp  (servitor tacut) si sine, constiinta. Este capitolul cel mai dens, preponderent descriptiv si explicativ cu « acte puse in opera » si pana la urma cel mai impresionant din eseu, pentru ca ne aflam in fata « zarurilor aruncate », dincolo de barierele psihologiei sau filozofiei. Actul final.

Cine este si ce gandeste suicidarul in  clipele finale ? « A-ti apartine tie insuti » numeste autorul penultimul capitol al lucrarii sale. Va intelege « societatea destinul sau final ? » Se va limita doar la « Dimensiunea morala » a actului ? Dumenezeu nu este stapanul nostru, el este Tatal nostru… si totusi « ceea ce religia pretinde de la oameni este de aceeasi natura cu exigentele societatii, nici una, nici cealalta nu ii lasa libertatea de a decide cum sa isi administreze proprietatea de sine. Ambele ii pretind – este suficient sa ne amintim aici de Kant care, ca o consecinta a ideii sale de imperativ categoric, respinge moartea liber aleasa ca orice marunt preot de tara sau mare teolog (…) in limitele unui imperativ de sorginte religioasa sau sociala ».

In acest capitol, intens filozofic, dar si cu analize asupra conceptelor lansate de diversi suicidologi si psihologi care s-au ocupat de teoria si cazuistica mortii liber alese, evidenta este ca pana la urma insa, « candidatii » se sustrag si mesajul lor este « realitate, ti-am apartinut, dar in sfarsit, trebuie sa-mi apartin mie insumi »

Coperta editiei germane

Ultimul capitol. « Drum deschis », face un recurs la ideea de « libertate », spunand ca « fiecare libertate de care sunt insetat este strict conditionata de limitarea corelativa a acelei libertati ». « Acolo unde libertatile sunt ingradite, se face auzita o dorinta imperioasa de instaurare a lor »  dar, «  ele nu reprezinta mare lucru de vreme ce le detin . Acordarea lor este insa indispensabila atunci cand ele nu imi sunt garantate. » Si urmeaza sentinta : « Daca libertatea nu este un dat esential, actele de eliberare (…) detin totusi acest caracter »

Textul care inchide acest capitol si reprezinta finalul lucrarii, este o concluzie zguduitoare si premonica, dar in esenta, o recunoastere a samburelui otravit si gresit al gestului suicidar :

« Nu mai ramane nimic de spus. Sau ar trebui poate sa reiau starea care precede <prabusirea in abis>. Totul s-ar repeta, la infinit, ca un canon, un cantec pe care nimeni nu il canta pana la capat. Aici se infunda orice fir al ratiunii. Cercul s-a inchis ; daca il contemplam, esuam in cugetare, nu vom gasi nici inceputul, nici sfarsitul lui. Abia acum reflexia asupra mortii liber alese ajunge la un rezultat : ea este oricum la fel de putin traita precum moartea insasi. Ce poate fi perceput este doar absurditatea vietii si a mortii si – atunci cand este preferata moartea liber aleasa – o absurditate turmentata de libertate. Valoarea acesteia nu este nicidecum infima. Deaoarece, atunci cand ajungem in acest punct, ne strafulgera recunoasterea faptului ca totul a fost fals. Recunoasterea faptului ca nimic nu valoreaza in viata. Deoarece suicidarul, atunci cand se apropie de marginea abisului, trebuie sa fie in stare sa tina piept exigentelor nejustificate ale vietii, altfel nu ar fi in stare sa gaseasca drumul deschis si ar fi asemenea acelui detinu dintr-un lagar de concentrare care nu cuteaza sa se arunce in gardul de sarma ghimpata, isi propune sa sa mai ingurgiteze supa de seara, apoi surogatul de cafea de dimineata, apoi din nou o supa de sfecla la pranz si tot asa. Cu toate acestea : exigenta de viata inseamna in acest caz – si nu doar aici – cerinta de a te putea sustrage unei vieti lipsite de onoare, umanitate si libertate. Astfel moartea devine viata, la fel cum viata de dinainte de nastere este oricum moarte. Iar negarea devine subit pozitivitate, chiar daca inutila. Logica si dialectica esueaza printr-un acord tragicomic. Ceea ce conteaza este optiunea subiectului. Dar dreptate au cei ce supravietuiesc, caci inseamna onoare, umanitate si libertate cand putem zambi, respira, pasi ? Ce este valoare in confruntarea dintre ceea ce este drept si ceea ce este corect ? Demnitate impotriva oricarei premise de a fi onorabil ? Si Umanitatea inaintea omului ca o fiinta vietuitoare, zambitoare, care respira si merge ? Lucrurile nu se prezinta bine pentru suicidar, nu s-au prezentat bine nici pentru suicidant. Ar trebui sa nu le refuzam respectul fata de implinirile sau neimplinirile lor, sa nu le refuzam compasiunea, indeosebi ca nici noi insine nu suntem figuri care sa starneasca admiratia. Cu totii facem o impresie deplorabila, este evident. Asa incat, sa-l plangem in liniste si cuviincios, cu capetele plecate, pe cel care ne-a parasit in libertate. »

O boala ? O trasatura umana inscrisa in codul genetic ? O infractiune contra creatiei ? O blasfemie ? Nihilism dus pana in panzele albe ? Un drept castigat prin nastere ?  Un privilegiu  ? O cale de salvare a demnitatii omului ? Etica si morala intima ?

O problema a umanitatii, din timpuri stravechi si pana in prezent, la dezvaluirea si explicarea careia si-au dat si isi dau mana psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, literati … Toti cauta raspunsuri …

Eu cred ca nu trebuie sa renuntam la speranta. Nu ne putem explica poate,  motivul vietii. Dar putem sa o iubim si sa avem curajul sa o traim.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Art.

Articole similare

Filme, carţi şi câteodată fotbal: 13 iunie 2012

Jovi Ene

Oscar si Lucinda, de Peter Carey

Dan Romascanu

No. 4 Street of Our Lady (2009): Festivalul de Film Evreiesc-20 iunie (II)

Delia Marc

1 comment

Magda Predescu 27 iunie 2015 at 08:55

Nu mai poti iubi viata cand te apropii de final cand ai obosit cand nimanui nu’i mai pasa de tine pentru ca nu mai prezinti nici un interes,si apusul este iminent si ca un facut esuiezi in toate si nimic nu mai merge ,atunci cred ca iti trebuie mult curaj .Curajul de a’ti trai viata.Viata care nu mai e frumoasa.Dar curajul absolut il detin cei care aleg sa-si curme suferinta prin actul suicidar.

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult