„Ce nu poate fi rostit”, de David Szalay
Editura Trei, București, 2025
Traducere de Anca Bărbulescu
All that man is a rămas necitită, deși, când am cumpărat-o în traducerea sa franceză, mă tenta enorm. Dar mă rog, știți cum e cu acele vrafuri de cărți care se acumulează: unele rămân traumatizate, pe marginea drumului. Acum regret. Ce nu poate fi rostit, titlul care a reușit la Booker Prize ceea ce ratase – culmea! – All that man is (finalist în 2016) nu numai ca m-a reîmpăcat cu cititul, dar mi-a rămas în minte câteva zile după ce am terminat-o. De fapt, mă gândesc în continuare la ea si la personajul principal, István.
Dar s-o luam cu începutul. Ce nu poate fi rostit, publicat de Editura Trei anul trecut în traducerea Ancăi Bărbulescu, este a șasea carte a scriitorului britanico-maghiar David Szalay. London and the South-East, The Innocent, Spring, All That Man Is nu au trecut neobservate, însă putem spune că Flesh (Ce nu poate fi rostit) este romanul care îl va fi consacrat pe Szalay. Şi nu numai datorita premiului Booker, ci și pentru toate controversele și întrebările pe care acest roman le-a provocat cititorilor. Reacțiile sunt destul de tranșate: fie au apreciat foarte mult textul lui Szalay, fie l-au urât cu pasiune (am dat peste cuvântul „dezgust” de câteva ori în anumite recenzii franceze). Pe alocuri câteva păreri ușor disprețuitoare legate de sărăcia simplitatea stilului si de lipsa de atitudine a personajului principal într-o lume în care până si pietrele au o opinie personală si definitivă.
Textul începe abrupt: „La cincisprezece ani, se mută cu mama lui într-un alt oraș și se transferă la alta școală.” Cititorul nu are de ales, e tras de mânecă imediat cum deschide cartea – „Auzi? Mă asculți?” – și devine, prin voința naratorului, un observator un pic voyeur al vieții lui István.
În vârstă de cincisprezece ani, nou în oraș, în cartier, la școală, István se afla în poziția inconfortabilă a outsiderului, întreruptă scurt de o vagă prietenie cu un alt adolescent care va dispărea din peisaj destul de rapid. Acest episod este totuși important: Istvan este respins de o fată care îl alege pe tovarășul lui.
„– A zis ca nu ești sexy. Așa a spus.
Au trecut câteva zile si prietenul îi explică, îi spune ce s-a întâmplat. Istvan fumează.
E oribil sa i se spună așa ceva, despre el, dar nu știe ce sa răspundă. Pare imposibil de răspuns.
– A zis ca nu păreai în stare, spune prietenul lui.
– Ba eram, spune Istvan.
– Ea a zis ca nu păreai.
– Eram.”
István nu este un cerebral, îi e greu sa se descurce cu emoțiile și stările de spirit pe care i le provoacă ceilalți. Încasează și așteaptă sa treacă. Dar aceasta influență – prin absență, aș fi tentată să spun – a unui personaj feminin în viața lui Istvan, este doar prima. Aproape imperceptibilă, un simplu refuz, nimic mai mult, dar care în context îl dezbracă de orice urmă de virilitate – „a zis ca nu păreai în stare”.
Am citit de câteva ori că Ce nu poate fi rostit ar fi un „roman masculin”. Pentru că personajul principal este un bărbat? Sau poate că setea de etichete „est impossible à rassasier”? In orice caz, intenția lui David Szalay, așa cum o spune într-un interviu pentru site-ul Bookerprize, este alta, mult mai universală: „I also wanted to write about life as a physical experience, about what it’s like to be a living body in the world – whatever divides us, we all share that.”
Calea adolescentului și mai apoi a bărbatului Istvan este modelată de voințe feminine. Mama, element discret dar esențial, deschide și închide parcursul fiului în viață și in lume – îl trimite să o ajute pe vecina de vis-à-vis cu cumpărăturile, greu de urcat pe scări. István se execută și astfel începe o „educație sentimentală” care îl dezgustă la început pe tânăr („Dacă s-ar uita la ea, ar vedea ca zâmbește. Dar nu se uită la ea. Nu vrea sa o vadă. Ii este rușine si e oarecum îngrozit ca face asta cu o persoana bătrână si urâtă ca ea.”), dar care se transformă în pasiune pe măsură ce vecina de 42 de ani îi dezvăluie meandrele sexului. Această pasiune îl va trimite direct la școala de corecție.
„Și e adevărat ca István si-a făcut un fel de reputație la școala de corecție. La fel ca toți ceilalți, a trebuit sa-si poarte singur de grijă. Au fost niște bătăi. Se pricepea la bătaie, după cum a descoperit.”
Scrisă diferit nu ar fi fost aceeași carte si l-ar fi deservit pe István. Am avut în permanență impresia ca îi aud gândurile, incertitudinile, ezitările, neînțelegerile. István se adaptează constant – mediului, împrejurărilor, dorințelor celorlalți. Se pliază – flesh.
Urmează armata si o misiune în Irak. Stresul post-traumatic. La fel ca după școala de corecție, viața în Ungaria si „în civil” e mai mult o mlaștină. István e perfect conștient de decalajul între el și „oamenii normali cu vieți normale”.
„Acum zece ani, el si doctorul ăsta erau la fel, își spune Istvan.
Erau la fel.
Iar acum doctorul e doctor, iar el este… ce-o fi el.
Pornind din același punct, între ei s-a deschis un spațiu enorm, așa pare.
Parca sunt de o parte si de alta a unei prăpastii fundamentale.”
Dar acest lucru nu va fi un pretext pentru circumvoluțiuni existențiale. Dimpotrivă, se va pune din nou în mișcare: de data aceasta Anglia. Ce poate face un imigrant ca István în Anglia? Agent de pază într-un bar de striptease, la fel de imperturbabil ca și până acum, conștient de condiția lui, până într-o dimineață când, întorcându-se de la muncă, salvează viața unui om. Oprindu-se din drum pentru a interveni într-un gang unde cineva părea sa fie în pericol, István își schimbă și traiectoria propriei existențe. Aceasta întâlnire îl va propulsa într-o alta lume, cu alte coduri și îi va schimba statutul social. Din nou, o femeie îl va alege. Dar este oare suficient pentru a schimba un destin? Este suficientă înlocuirea tricourilor cu un costum haute-coûture si viața de salariat imigrant pentru poziția de businessman căsătorit cu o moștenitoare? Şi, mai ales, poziția socială poate proteja de nefericire, de suferință?
Mut până la sfârșit, István nu va răspunde la aceste întrebări. Dar va continua să facă, din când în când, propriile sale alegeri. Determinante.
„A ajuns la piața de mașini rulate, unde sunt gheretele vânzărilor, cu vehiculele de vânzare adunate în jur, sub soarele orbitor. De la ghereta cea mai apropiată, doi bărbați se uită bănuitor la el cum, oprit lângă un BMW SUV fabricat acum douăzeci de ani, tușește sec și se șterge la ochi cu mâna. Trage aer adânc pe nări și își caută țigările în buzunar. A trecut mult, mai bine de un an, de când nu i s-a mai întâmplat. Și nici acum nu i-a trecut de tot. Stă în picioare lângă BMW-ul vechi și începe să suspine din nou. Știe că nu va reuși să se oprească până nu-i trece, și nici măcar nu încearcă.
Bărbații din gheretă se uită la el.
Îi vede și flutură din mână în semn de scuze, iar după câteva secunde, cei doi se uită în altă parte.”
Un roman de o sensibilitate imensă, în care absențele, elipsele, tăcerile sunt mai eficace decât orice digresiune explicativ-stilistică menită să îl sprijine pe cititor. Cât despre István, de neuitat: îl întâlnim în fiecare zi.
„Apoi cineva de lângă el îl întreabă ceva.
Îl întreabă daca se simte bine.
István se mulțumește să facă un gest din cap.”
