Carti Carti de istorie Recomandat

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Bucuresti, 2011

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Este deocamdată destul de greu de analizat (de cuantificat mult mai uşor, e suficient să numărăm cărţile publicate şi acestea nu sunt puţine!) aportul pe care l-a adus d-l profesor Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil, notabil, lăudabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma cu siguranţă că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului roman în ultimii douăzeci de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice.

Firul principal al studiului [1] îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul şi, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât şi în cel real/pecuniar. Exemple: “Anual, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, în numele Regelui, acorda un premiu naţional de literatură (în sumă de 100 000 lei). Cei dintâi premianţi au fost, în 1934, Tudor Arghezi şi George Bacovia” model care a fost preluat cu fidelitate şi de către comunişti (oricât de greu ar putea fi crezut, modelul fiind probabil, mai puţin cel carlist cât…cel stalnist: Premiul Stalin) “Regimul îşi răsplătea generos intelectualii de vârf: la fel de  bine cum înţelegea, prin contrast, să-i zdrobească pe intelectualii repudiaţi. Pe lângă salarii ridicate şi colaborări la ziare şi reviste generos renumerate, se adăugau pentru cei merituoşi şi râvnitele <premii de stat>: clasa I, 25 000 lei (după reforma monetară din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10 000 lei anual), clasa a II-a, 15 000 lei; clasa a II-a, 7500 lei”[2]

Există totuşi o diferenţă fundamentală între regimurile semidemocratice sau chiar dictatoriale de dinainte de 1945 şi cel instaurat de puţinii comunişti, ajutaţi de tancurile sovietice. Dacă taberele (carliştii, simpatizanţii legionari, simpatizanţii de stânga, puţin numeroşi dar totuşi liberi să profeseze şi să trăiască, naţionaliştii antonescieni) se schimbau constant în funcţie de evoluţia vieţii politice, existând o rotaţie la nivelul demnităţilor publice importante (la nivel de catedre universitare, Academie, ziare importante şi chiar în structurile guvernamentale) aceasta nu se făcea prin anularea fizică a adversarilor înlăturaţi. Represiunea antilegionară decisă de Carol al II-lea, asasinarea lui Iorga şi a lui Madgearu au fost mai degrabă evenimente izolate. Amuzant este laxismul regimului Antonescu, totuşi, în condiţii de angajare masivă în războiul din Răsărit, parcă un regim mai lejer (cel puţin în graniţele României din 1940 şi nu în Basarabia, Bucovina de nord şi Transnistria) chiar decât cel carlist. Odată cu instaurarea comunismului foarte mulţi intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulţi dintre ei murind acolo (Radu Rosetti, Istrate Micescu, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu etc.) “Eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna un pas decisiv spre temniţă şi nu în puţine cazuri, date fiind condiţiile inumane de detenţie, spre moarte.”

Interesant şi relevantă faţă de lipsa de susţinere populară cu care s-au confruntat comuniştii la începuturile regimului este că nu făceau prea multe nazuri când venea vorba să îşi sporească firavele rânduri “Strategia comuniştilor este de a aduna cât mai multă lume şi cu deosebire exponenţii credibili al elitei. Sunt intransigenţi faţă de irecuperabili de felul Nichifor Crainic sau Ion Petrovici. Dincolo de o anumită linie (nu foarte clar definită) se arată extrem de maleabili. Spre deosebire de naţional-ţărănişti. Aceştia, imediat după 23 august 1944, au sentimentul că sunt marele partid al ţării.”[3]“Este de observat cât de mulţi oameni ai lui Carol al II-lea se alătură curentului dirijat de comunişti. Aveau şi avantajul, că susţinători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari şi, în continuare, în relaţii reci cu regimul Antonescu.”[4]

Există însă totuşi şi vârfuri ale descurcărelii, cel mai elocvent caz fiind George Călinescu al cărui parcurs este analizat de-a lungul întregii cărţi (de altfel, este pe primul loc, dacă stăm să numărăm menţionările, conform Indicelor de nume). Îl aşează pe Carol II pe acelaşi plan cu Ludovic XIV: “Pe ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe un interes reciproc care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori” scria carlistul Călinescu în Revista Fundaţiilor Regale în iunie 1940, când se sărbătorea un deceniu de la Restauraţie, în articolul, sugestiv intitulat “Regele”. Boia remarcă pertinent şi ironic “Nu-l vom aştepta prea mult- doar cativa ani- pe celalalt Călinescu, Călinescu cel democrat.”[5] Care în anul 1939 editează la Iaşi Jurnalul literar refuzând totuşi colaborările unor intelectuali de stânga din Bucureşti pentru că George Călinescu ”nu acceptă pentru moment nici o colaborare de stânga, pentru a feri revista de atacurile criticilor literari de nuanţă naţionalistă”[6]Însă acesta este un detaliu nesemnificativ pentru noua putere comunistă.“Oarecare inclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar instabil cum era, oscila în bătaia vântului. Acum (în 1945-n.m) pare decis: e hotărât de stânga. Dacă pe vremea lui Carol II factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democraţie.(…)Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a susţinut cu atâta energie democratizarea ţării, în fapt treptata ei comunizare în anii 1944-1947, aşa cum a făcut-o Călinescu (îşi vor fi spus cuvântul şi originea lui foarte modestă, de care era teribil de complexat, ca şi frustrările acumulate în dificila şi nesigura lui carieră universitară; venise acum momentul de a se înalţă la adevărata lui valoare.” Rapid, în sfârşit, a devenit profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. De altfel, aderenţa lui entuziastă la noul regim avea să-i aducă şi două excursii gratuite în cele mai mari raiuri comuniste, din care au ieşit două cărţi apologetice penibile “Kiev, Moscova, Leningrad (1949) şi “Am fost în China nouă (1953). Adeziune totală, beneficii maxime. Aproape identic este şi traseul lui Cezar Petrescu care, de la carlism, a trecut fără probleme la comunism. Nu fără mari beneficii materiale “S-a păstrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale academicianului Cezar Petrescu, pe anul 1955: suma totală este de 224 882 lei, echivalentă cam cu zece venituri anuale ale unui profesor universitar şi cu vreo 30, să spunem, de salarii medii anuale.”[7]Ciudat este şi colaboraţionismul lui George Enescu care decide tocmai acum, după 1945, să se implice stângaci şi inutil în politică, de parte învingătorului, mai întâi în ARLUS şi, mai apoi, candidat parlamentar pe listele Blocului Partidelor Democratice, dând şi curs unei invitaţii de a vizita, bine ghidat de către gazdele sovietice, Moscova, fiind evident acoperit de onoruri şi laude. O modă căci nici un alt regim nu a fost mai ospitalier cu oamenii de cultura cu orgoliu supradimensionat!

În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie  a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. “Fapt este că, în toată perioada de care ne ocupăm (de altfel şi înainte şi după), intelectualii evrei au fost când subreprezentaţi, când suprareprezentaţi (uneori, şi una şi alta), din cauze care ţin de istorie şi de situaţia lor specifica. Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri şi încă şi mai numeroşi printre intelectuali. Pentru simplu motiv că aşa se prezenta partidul comunist până la 1944: autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape o sută de ori!) în primii ani după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate din nucleul comunist originar. Iar acesta se prezenta oarecum invers faţă de societatea româneasca. În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evrei foarte numeroşi (dacă sintagma “foarte numeroşi” n-ar fi cumva ironica pentru un partid cu atât de puţini membri).”[8]Simpatic şi revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism “nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950”[9] Şi, de altfel nici cadrele evreieşti nu s-au simţit deloc bine după eliminarea Anei Pauker şi noua direcţie impusă de Stalin în preajma morţii sale.  De remarcat şi faptul că, prin forţa lucrurilor, evrei n-au avut cum să se compromită cu regimurile totalitare antisemite (legionarii şi Antonescu) spre deosebire de mulţi intelectuali români, inclusiv unii de stânga, într-un moment sau altul. Era, în spiritul comunist al acelor ani, nucleul intelectual cel mai pur.” Şi, de asemenea, este uşor explicabilă aderenţa acestor intelectuali evrei la P.C.d.R după ce ani şi ani de zile au suferit într-o atmosfera antisemită mai mult sau mai puţin radicală, fie că luăm în considerare România interbelică până în 1938 sau după acest an, când politica antisemita devine deja una oficială a statului roman, totul culminând, evident, cu umbrele din Transnistria.

Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduşi in discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât şi cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romaneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat.


[1] Lucian Boia Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950. Editura Humanitas, Bucuresti, 2011.

[2] pag. 318

[3] pag.268

[4] pag 270

[5] pag. 124

[6] pag 145

[7] pag. 319

[8] Pag. 292

[9] pag.326

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Articole similare

Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri, de Eric-Emmanuel Schmitt

Mihaela

I Was a Slave in Russia. An American Tells his Story, de John Noble

Codrut

History and Memory in Modern Ireland (I)

Codrut

3 comments

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult