Carti Carti de fictiune

“Call Me by Your Name” (Strigă-mă pe numele tău) – Dansul dorinţei. De la “bildungsroman” la “bildungsfilm”

Carte:Strigă-mă pe numele tău”, de André Aciman
Editura Polirom, Iași, 2019
Traducere din limba engleză de Cristian Ionescu

Film: Call Me by Your Name (2017)
Regia: Luca Guadagnino
Distribuția: Armie Hammer, Timothée Chalamet, Michael Stuhlbarg

Sunt filme care te marchează pentru totdeauna. Aşa cum sunt şi cărţi care fac acelaşi lucru. Şi uneori filmele astea sunt inspirate de cărţile menţionate. Dacă ar fi să enumăr doar câteva dintre aceste cazuri, aş adăuga pe listă Gone with the Wind (Pe aripile vântului), Atonement sau The Chronicles of Narnia. Da, sunt cărţi şi filme care mi-au şi ne-au modelat ideile, gândurile, cunoştinţele, fie că eram copii, fie că ne aflam la pubertate sau chiar maturitate. Sunt cărţi şi pelicule pe care nu le putem uita şi la care ne întoarcem, mai rar sau mai des, dar pe care le păstrăm mereu acolo, în memoria afectivă, în vitrina intimă a sufletului nostru artistic şi intelectual.

La cele câteva titluri amintite, voi adăuga acum şi Call Me by Your Name (Strigă-mă pe numele tău). Atât filmul regizat de Luca Guadagnino, cât şi volumul semnat de Andre Aciman şi apărut la Editura Polirom. Şi pentru că ambele variante ale acestei poveşti şi-au pus amprenta asupra mea, mă gândesc că este necesar şi binevenit să vă împărtăşesc câte ceva din ambele mele experienţe – atât cea literară, cât şi cea cinematografică. Vă asigur încă de la început că voi încerca să vă conduc cât pot de bine prin acest labirint emoţional al sentimentelor complicate pe care filmul lui Guadagnino şi romanul lui Aciman le întind în faţa noastră. Căci vorbim, într-adevăr, de un întreg hăţiş  în care rişti să te afunzi şi să te pierzi dacă nu eşti pregătit moral, spiritual şi intelectual, mai ales dacă nu eşti pregătit şi dacă nu porneşti la drum cu mintea deschisă.

Citind acest bildungsroman oarecum neobişnuit şi incitant, scris de americanul Andre Aciman, m-am simţit transportat instant într-un timp suspendat, undeva într-o regiune însorită din călduroasa Italie, această ţară care te îmbie la aventuri mai mult sau mai puţin galante şi care îi face pe cei mai cuminţi indivizi să se dezbare de orice inhibiţie. Şi exact un sentiment de acest gen reuşeşte Aciman să-ţi inoculeze. Cu fiecare pagină pe care o dai, sondezi din ce în ce mai mult mintea adolescentină, întortocheată şi tulburată de întrebări a tânărului Elio, fiu al unui profesor de istorie american şi al unei frumoase italience, ambii de origine iudaică. De fapt, chiar personajul se dovedeşte a fi un labirint aproape de nepătruns şi de neînţeles pentru el însuşi. Poate de aici provine şi faptul că uneori lectura devine uşor greu de urmărit, pentru că leagă nenumărate fire ale gândurilor şi imaginaţiei lui Elio în ceea ce pare a fi o plasă de păianjen în care riscă să cadă singur. Cu toate acestea, vorbim încă de un roman al devenirii, al schimbărilor, al transformărilor fizice şi morale ale unui tânăr din anii `80, ani agitaţi pentru toţi tinerii europeni.

Foarte interesant este cum autorul reuşeşte să surprindă reacţiile şi personalităţile celorlalte personaje din jurul lui Elio, fără a te face să crezi că sunt văzute prin ochii lui, ci că sunt privite chiar de ochiul atotştiutor şi atotputernic al creatorului omniscient şi omniprezent. Poate că unii cititori vor considera că perspectiva aceasta unitară dintr-un singur punct de vedere este obositoare şi monotonă. Poate că au dreptate, însă ceea ce Andre Aciman a vrut să surprindă a fost evoluţia interioară e personajului său. Şi cum să fi fost mai bine dacă nu prin lupa pe care romancierul o aşează cu atenţie în preajma psihicului tânărului?! În cele din urmă, Strigă-mă pe numele tău se dovedeşte a fi una din acele cărţi pe care o aşezi în bibliotecă având un zâmbet de mulţumire, dar şi o sumedenie de întrebări asupra propriei existenţe, asupra propriilor alegeri din trecut care ne pot afecta prezentul şi viitorul. Eu unul am rămas cu acea întrebare care te poate măcina până la rădăcină: „Şi ce-ar fi fost dacă?…”

Dar să nu disperăm. Dacă reluăm un asemenea roman după o anumită perioadă, putem avea surpriza că ne răspunde exact la întrebările pe care ni le ridicase când îl citisem prima oară. Sau putem să alegem să ne îndreptăm atenţia spre varianta filmată a poveştii. Care, de data asta, se dovedeşte a lăsa un gust amar asemănător, dar îmbinat şi cu o undă de speranţă. Meritul este al scenaristului James Ivory (pe care mulţi îl puteţi cunoaşte ca fiind regizorul unor capodopere precum A Room with a View, Remains of the Day şi Howards End), care a ales câteva episoade semnificative din romanul lui Aciman (care, de altfel, a avut şi o scurtă apariţie în film) pentru a sublinia devenirea şi definitivarea morală a lui Elio. Iar Luca Guadagnino a luat tot acest material, de la Aciman şi Ivory, spre a-l transforma cu graţia, sensibilitatea şi măiestria pe care le are indiscutabil într-o mică operă de artă. Call Me by Your Name este un film de artă. A depăşit de mult graniţele filmului artistic. Totul din această peliculă strigă: „ARTĂ!”: de la inspirata coloană sonoră care îmbină piese de muzică clasică şi melodii disco din anii `80 până la genericul de început şi de imaginile de o frumuseţe răpitoare cu statui antice şi cu peisaje năclăite de căldura sufocantă a Italiei. Timp de două ore, Guadagnino îşi ia de mână spectatorii şi îi conduce pe un drum plin de frumuseţe pură, de zbucium sufletesc şi de momente prelungite filmate uneori dintr-un singur cadru, tocmai pentru a sublinia scurgerea leneşă a timpului, acea siestă proprie teritoriului „cizmei”.

Făcând parte din „trilogia dorinţei”, alături de I Am Love şi A Bigger Splash, Call Me by Your Name se constituie într-o concluzie (ceva mai optimistă şi luminoasă decât cele două filme precedente) cu care regizorul italian a vrut să-şi încheie călătoria cinematografică semi-erotică. Asemenea romanului lui Andre Aciman, şi pelicula lui Guadagnino se foloseşte de introspecţia filosofică şi psihologică a personajelor, însă se îndepărtează de acel punct de vedere unic al lui Elio pe care îl regăsim în roman şi alege o privire de ansamblu, la care iau parte toate personajele. Distribuţia, de asemenea, se pliază aproape perfect pe această alegere atât de personală şi specială a regizorului. Deşi Armie Hammer (intepretul lui Oliver) nu mai este studentul de 24 de ani din romanul lui Aciman, ci un bărbat matur, păstrează totuşi misterul romantic necesar personajului, aducând cu sine un farmec aparte care a impresionat criticii şi publicul, deopotrivă. În rolul adolescentului Elio, care balansează între dragostea carnală şi cea spirituală pentru Oliver, Timothee Chalamet pare a fi cea mai bună alegere pe care regizorul a făcut-o. Este un actor tânăr, talentat, cu un aspect agreabil, care aduce o prospeţime a jocului diferită de cea a restului actorilor şi care dă acea patină specială ce face filmul mai uşor de „digerat”. Amira Casar şi Michael Suhlbarg (intepreţii părinţilor lui Elio) completează o distribuţie exemplară. Prin modul lor de joc elegant, rafinat, ca un vin spumant scump, cei doi actori devin puncte de atracţie ale peliculei. Cu atât mai mult cu cât aproape de finalul filmului scurtul discurs pe care tatăl i-l oferă fiului este unul din cele mai profunde şi emoţionante momente de pe tot întinsul acestei creaţii cinematografice.

Desigur, se pot spune infinit mai multe lucruri atât despre romanul lui Andre Aciman (tradus exemplar din engleză de Cristian Ionescu şi apărut la Polirom, una din editurile cele mai interesante şi cu unele din cele mai diverse titluri şi colecţii), cât şi despre mica bijuterie filmică a lui Luca Guadagnino. Dar prefer să vă las pe dumneavoastră să răsfoiţi acest emoţionant şi filosofic bildungsroman şi să vă bucuraţi de imaginile surprinse de ochiul-unicat al lui Guadagnino. Şi să vă bucuraţi de o poveste de dragoste inocentă (care nu, nu este un manifest ale unei anumite orientări sexuale) prin care, poate, fiecare dintre noi am trecut în adolescenţă; şi, mai ales, să vă răspundeţi la anumite întrebări care probabil că v-au însoţit şi bântuit toată viaţa.

Articole similare

Un eseu de artă ratat: Francofonia (2015)

Dan Romascanu

Filme pe scurt: Phantom Thread (2017)

Tudor Mirică

Clavir în ceață, de Eginald Schlattner

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult