Carti Literatura romaneasca

Binevenită reîntoarcere pe Tărâmul Veşniciei: „Măriuca”, de Lucian Domşa

„Măriuca”, de Lucian Domşa
Editura StudIS, Seria de autor Lucian Domşa, Iaşi, 2022

Nu a trecut prea multă vreme de când timpul menit Mărţişorului şi florilor aducătoare de primăvară mi-a retrezit amintiri senine şi foarte dragi dintr-o copilărie desprinsă parcă din acele basme încărcate de viaţă, frumuseţe, linişte şi înţelepciune. Ca o binevenită replică în faţa acelor clipe de nostalgică pendulare printre mistere, legende şi aleanuri, lumea cărţilor timpului meu mi-a oferit posibiltatea de a mă lăsa condusă pe firul plin de lumină al romanului Aneta, prin care Lucian Domşa redeschide acel univers plin de taine, unde viaţa se îngemănează cu moartea, realităţile cu visele prevestitoare şi tristeţile cu bucuriile, în timp ce destinul satului se regăseşte neîncetat în cel al omului, adesea prea fragil în faţa luptei cu trecerea timpului.

În această ambianţă, pot spune că o mare parte din primăvara mea s-a aflat sub semnul unor importante descinderi pe tărâmul acelor poveşti deplin ancorate în luminoasele şi cruntele adevăruri ale istoriei şi implicit ale lumii de astăzi. Poate deloc întâmplător, într-o perioadă în care fiecare clipă cotidiană pare să se lase guvernată de forţa acaparatoare şi distrugătoare a unui război purtător de haos şi suferinţe, ultimele zile înscrise în calendar ca aparţinând primăverii au coincis cu un nou popas în lumea satului ardelenesc, pe care Lucian Domşa o redezvăluie ca fiind puternic impregnată de impactul diverselor conflicte de natură socio-politică. Astfel, păstrând acelaşi ton deoptrivă demn şi plin de jale în faţa acelor fapte care au condamnat la însingurare şi tăcere toate poveştile de iubire înfiripate, odinioară la şezători şi hore şi toate acele clipe de tihnă despre care ştim că au fost scrise odată, pe un tărâm ursit veşniciei, romanul Măriuca ne retransformă în martorii unor drame îndepăratate şi destinate, la rându-le, unor inevitabile repetări.

Pe măsură ce firul poveştii se deapănă, iar fiecare pagină pare că ascunde un suspin din acel plâns sfâşietor al oricărui sat văduvit de vremurile în care ziua începea şi se sfârşea cu Dumnezeu şi satul întreg fremăta în prag de sărbătoare câmpenească, pentru că timpul „avea cu oamenii o nesfârşită răbdare” (Marin Preda), suntem din nou invitaţi să deschidem poarta unei gospodării ţărăneşti din Ardeal şi de pretutindeni. Ajunşi aici, vom fi întâmpinaţi de Manole a lui Ţapu care, asemenea acelui Nea Ion zugrăvit cu măiestrie în romanul precedent, se dovedeşte un vrednic vieţuitor al satului său şi în acelaşi timp o victimă colaterală a acelui Prim Război Mondial care, deşi nu i-a luat viaţa, l-a aruncat fără milă în prăpastia adâncă a incertitudinilor şi a rătăcirilor interminabile prin neantul dătător de moarte:

A scăpat de război, a venit acasă după trei ani petrecuţi pe frontul din Moldova, a luat parte la asaltul de la Mărăşti, în tot acel timp nu l-a atins nici măcar o schijă (…). Peste sat plutea o linişte nefirească (…). În acele zile, morţile au devenit obişnuinţă, iar cei duşi pe lumea cealaltă erau pomeniţi doar în trecere, ca şi cum ar fi fost ceva firesc. Războiul făcea parte din viaţa lor, iar veştile venite de pe front îi ţineau în viaţă pe săteni (…). În batalionul lor, pe front, ofiţerul le-a zis că n-au voie să se lase pradă emoţiilor (…) De mic copil a fost învăţat că bărbaţii nu plâng niciodată şi nu au voie să se teamă, deşi a început să tremure când a auzit fluierul de atac şi comanda să-şi monteze baioneta la puşcă. (…)

 

Înainte de război nu a fost acelaşi om. Se căţăra-n nucul cel mare din fundul grădinii ca să bată nucile cu un par şi de acolo privea tot satul ţinând mâna streaşină la ochi. Chiar şi în război, la început, s-a arătat curajos. Însă când un obuz a căzut ca din senin, (…), la câteva sute de metri de tranşeea în care era, totul s-a schimbat. (…) Doar Manole a fost printre cei norocoşi, a venit acasă întreg, însă cu sufletul bolnav. Războiul i-a stricat pe de-a-ntregul minţile, chiar dacă el şi-a făcut un rost în sat şi şi-a întemeiat o familie. A fost un bun zidar (…), a ridicat case în sat şi în împrejurimi. I-a plăcut să ajute pe cei nevoiaşi şi a lucrat pentru ei fără să ceară vreo plată, însă şi-a băgat Necuratu’ coada şi a căzut în patima beuturii (pp.44, 54, 58 și 350).

Ca un mod senin de a alina, măcar puţin, acele suferinţe crunte în care obsesiva teamă de moarte părea să facă un corp comun cu ura faţă de vântul ucigător al gazelor, de tunurile care bubuiau fără-ntrerupere şi de obuzele care sfâşiau noaptea, luând cu asalt vieţi şi minţi, timpul îi rezervă lui Manole prilejul de a transforma zgomotele teatrului de război în crâmpeie de idilă plină de lumină, menită la rândul ei să se transforme într-una din acele iubiri curate şi neîntâlnite decât în poveşti. Astfel, pe scena vieţii acestui personaj cu nume desprins din legende, şi implicit pe cea a satului, urcă demnă şi hotărâtă Lenuţa, zâna din poveşti pe care timpurile au înzestrat-o, încă din copilărie, cu puterea de a purta pe umeri greul gospodăriei. Mai tărziu tot ele o vor transforma în Cea Mai Frumoasă dintre Pământence, soţia şi mama devotată şi foarte puternică în faţa acelor dureri plăsmuite din tot atâtea vise cu ochi deschişi sau din acele credinţe înrădăcinate de când lumea în fiecare colţ al Tărâmului Veşniciei:

Lenuţa-l privea cu atâta dragoste, încât din ochi au început să-i curgă lacrimi. Era omul ei, cel pe care-l iubea atât de mult. Un flăcău frumos şi cumsecade, ce i-a promis că o să se-ntoarcă teafăr de pe front şi o s-o facă muierea lui. A venit, însă cu minţile stricate de nenorocitul de război… (…)

 

La înmormântarea lui Manole au venit mulţi din sat (…). Ȋn săptămânile ce au urmat, Lenuţa mergea în fiecare seară la mormânt, să aprindă câte o lumânare şi să stea de vorbă cu Manole. Ȋi povestea despre tot ce s-a întâmplat în sat,  ştiind că el o auzea. (…) Şi-l imagina purtat în braţe de îngerul păzitor prin vămile văzduhului şi cerându-i iertare pentru toate păcatele săvârşite. (…)  Ea îl vedea pe Manole al ei în fiecare frunză, în fiecare fir de iarbă, buruiană smulsă şi-n fiecare puf de păpădie (pp.75 şi 350-351).

Din rodul acestei mari iubiri de dincolo de vremuri se nasc doi copii, între care Măriuca, devine, la rândul ei, un personaj menit să se impună nu doar ca cea care ne priveşte deopotrivă hotărât şi blajin de pe prima copertă, ci mai ales ca o voce răsnunătoare a spritului sensibil pe care dragostea de neam şi de toate cele scrise, odată, cu slove de lumină, o desprind din lumea ostilă a satului și o transformă într-o demnă purtătoare a acelei făclii care preschimbă în picături de viață orice umbre de tristeţe şi moarte:

Măriuca a deschis cartea de poveşti şi a început să citească, cu vocea-i cristalină şi caldă. În acel moment, satul a încremenit şi soarele a rămas nemişcat, chiar dacă un nor singuratic a trecut prin dreptul lui, acoperindu-l. Se auzea doar zumzetul albinelor şi respiraţia întretăiată a copiilor ce ascultau cu inima cât un purice cum Măriuca le citea isprăvile lui Aleodor Ȋmpărat. (…)

Măriuca trecea pe lângă cimitir în fiecare dimineaţă când urca dealul, spre şcoală.  (…)

 

Ȋnainta şi se oprea lângă mormântul lui Manole. (…) Se uita în jur, bucurându-se de liniştea dimineţii şi începea să-i citească o pagină sau două din cărţile ce le aducea cu ea . După ce isprăvea de citit, se ridica şi îşi netezea rochia cu palma. Căuta din priviri soarele, să-i cheme razele, ca să-i încălzească trupul firav. Se îndepărta încet, lăsând albinele să bâzâie fericite deasupra gălbenelelor de pe mormânt (pp. 89 şi 350).

Pe măsură ce anii trec, destinul Măriucăi se întrepătrunde cu frânturi din cele ale părinţilor şi strămoşilor, ea moştenind nu doar hărnicia tatălui și spiritul proteguitor al mamei, ci şi acele crâmpeie de amintiri care, puternic încrustate în fiecare strat al spațiului menit veșniciei, tind să o apropie de Aneta, cealaltă eroină cu acte în regulă născută în acel sat ardelenesc ridicat de Lucian Domşa la rangul de personaj nemuritor. Astfel, dacă romanul Aneta se distingea, în viziunea autorului, ca o parabolă mereu vie despre satele noastre din ce în ce mai pustii, golite de locuitori, cu casele-n păragină şi curţile năpădite de buruieni, cu uliţele asfaltate şi goale, cu câţiva bătrâni care îşi mai duc traiul atât cât mai pot…, firul luminos al poveștii de față ne îngăduie să pătrundem în tainele unei lumi tot atât de vii și nemuritoare, străbătută de acele timpuri în care nimic nu se întâmpla fără voia lui Dumnezeu, în care viaţa era grea dar frumoasă, iar moartea venea, de cele mai multe ori, prea repede.

Deloc întâmplător, apropierea cu paşi repezi de finalul  tuturor celor scrise despre Măriuca se suprapune momentului în care timpurile aparent suspendate vor parcă să se îngemăneze. Sfidând forţele ameninţătoare ale unui nou Război Mondial şi moştenind curajul unei mai vârstnice eroine a istoriei noastre care, la vârsta de doisprezece ani a luptat, până la ultima suflare, pentru apărarea ţării, Măriuca lui Lucian Domșa, copila căreia odinioară îi plăcea mult să se cufunde în lectura cărţilor şi să rămână în lumea lor o veşnicie, fără să doarmă. să bea sau să mănânce, devine la rându-i un Chip de Înger care, departe de liniştea satului natal, cunoaște dragostea, continuând astfel să scrie o poveste menită să dăinuie până la sfârșitul timpurilor.

Sursă imagini: https://www.facebook.com/luciandomsa

Articole similare

Do Not Cross, de Dora Pavel

Jovi Ene

Viii și morții: Frankenstein în Bagdad, de Ahmed Saadawi

Dan Romascanu

Diagnostice: Radu Găvan, Maria Folea

Dan Gulea

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult