„Câine negru, porumbel rătăcitor”, de Radu Găvan
Editura Hyperliteratura, București, 2023
O crimă. Sau poate mai multe. Un criminal. Sau poate mai mulți. Mai multe personaje, mai multe trecuturi înfiorătoare. Așadar, la prima vedere, ne aflăm în fața unui thriller polițist, numai că Radu Găvan își construiește acest nou roman cu ajutorul mai multor genuri care se întrepătrund (policier, thriller, filosofic, psihologic), așa cum știe el cel mai bine. Cei care i-au citit romanele precedente (Exorcizat, Neverland, Diavoli fragili, Isus din întuneric) știu că el nu este adeptul rețetelor ușoare, că nu-și centrează romanele doar pe o direcție, alegând să nu ofere cititorului soluții simple, ci unele complexe și câteodată chiar complicate.
La fel și în „Câine negru, porumbel rătăcitor” (animale care sunt chei importante ale romanului, pe care fiecare cititor le va descoperi treptat și va înțelege însemnătatea lor), unde Radu Găvan dă cuvântului fiecărui personaj pentru a (re)construi prezentul și trecutul, ba aici vorbesc și necuvântoarele, inclusiv scândura cu care a fost ucisă una dintre victime, ploaia, vântul etc. Și toate personajele devenite astfel „cuvântătoare” au un discurs cu atât mai sincer, cu atât mai crud:
„Am spălat-o cât de bine am putut, șoptea ploaia, nimeni n-ar trebui să moară așa.” (pag. 30)
„Atâta carne ne făcea să salivăm abundent. I-am urmărit intrând în casă și am așteptat răbdători în tufișurile noastre. Apoi, după ce s-a terminat, am coborât în groapă și ne-am luat partea cuvenită. Era moale, așa cum ne place nouă. Am mușcat-o de pizdă și i-am lins sucurile și aveau gust de nectar. Apoi un vânt turbat s-a ridicat împotrivă și a chemat și o ploaie deasă, dar noi eram deja sătui, așa că ne-am întors în tufișurile noastre.” (pag. 23-24)
Am avut deseori senzația, de altfel, că nu au nicio importanță crimele sau că, chiar dacă investigația polițistă este unul dintre firele care țin în viață acțiunea, romanul are un aspect mult mai filosofic decât lasă impresia, că este construit într-o astfel de modalitate (voci multiple, gânduri, manifestări, sentimente) pentru a discuta despre lucruri esențiale ale vieții, mai ales despre dualitatea bine-rău, despre felul în care suntem buni și devenim răi, despre ușurința în care omul se mută dintr-o extremă în alta doar din cauza anturajului sau la îndemnul celor în care are încredere:
„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.” (pag. 175)
Poate și de aici vine posibila respingere care ar putea veni din partea unor cititori de toate felurile (profesioniști sau nu): promovat pe prima pagină ca fiind „o poveste care îți va fiori”, „Câine negru, porumbel rătăcitor” deviază uneori de la policier-ul sau horror-ul așteptat, pentru a se îndrepta spre tărâmul filosofiei sau pe teritoriul întrebărilor de genul: Cine e aici naratorul? sau Ce vrea să spună aceste pagini la care trebuie să revin iar și iar pentru a înțelege mesajul? Căci nu mereu mesajul este ușor de descifrat, deși povestea te ține în priză și poate fi, pe scurt, rezumată astfel, tot în limbaj fantastico-filosofic:
„A fost odată o căprioară atât de singuratică și plină de tristețe, încât s-a îndrăgostit de un câine negru. Povestea lor neobișnuită mi-a umplut sufletul de bucurie și am plâns.
Avea o inimă mare și plină de iubire micuța căprioară, din care am mușcat cu grijă o vreme, apoi, la sfârșit, nu m-am mai stăpânit și am devorat-o în văzul lumii. Și toți s-au uitat, cățeluși și câini negri deopotrivă, și unii au știut, dar n-au spus nimic. Și tare bună a mai fost, cea mai bună masă din ultima vreme, da, iubirea e un fel de mâncare atât de rar și prețios, și are un gust atât de bun, iar eu sunt veșnic înfometat.” (pag. 195)
„Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman dur, violent, despre răul care pare că sălășuiește în fiecare dintre noi, cu mici momente în care un cititor neatent poate pierde firul lecturii, dar un volum care te ține, în același timp, aproape mereu alert și curios despre ceea ce urmează.
