Carti Memorii jurnale

Amintirile unui psihiatru: Între violență și compasiune, de Ion Vianu

”Între violență și compasiune”, de Ion Vianu
Editura Polirom, Iași, 2018

‘Între violență și compasiune’, volumul publicat în 2018 de Ion Vianu la Editura Polirom completează și complementează cărțile sale precedente. Găsim aici ecouri din cărțile lui de ficțiune și în special din ‘Caietele lui Ozias’ și din eseistica sa consistentă, în care deja folosise elemente și unelete de analiză specifice profesiei sale de psihiatru. Volumul întregește imaginea pe care și-o formaseră despre omul și intelectualul Ion Vianu cititorii cărților sale de memorialistică. Perspectiva acestei cărți este însă diferită. Ion Vianu trece în revistă cei peste 40 de ani de carieră ca profesionist al psihiatriei, în condițiile diverse oferite de sfârșitul de secol 20 și sub ordinile sociale diferite în care i-a fost dat să trăiască și să-și exercite profesia. Este un volum care îmbină memorialistica în sensul ei cel mai nobil și personal cu reflecții despre rolul psihiatriei și al psihiatrului în viața modernă și în societate. Spre deosebire de alte cărți ale lui Ion Vianu, am citit ‘Între violență și compasiune’ în porții mici, încercând nu numai să-l însoțesc pe autor în fiecare capitol al carierei sale, dar și să-i absorb gândurile și să am timp să receptez și să asimilez informația referitoare la un domeniu pe care îl cunosc, vai, mult prea puțin. Ca întotdeauna când citesc cărțile lui însă, lectura a fost pasionantă, lăsându-mi sentimentul unui dialog intelectual de calitate.

Despre psihiatrie știam foarte puțin când am luat prima dată în mână această carte, acum probabil că știu ceva mai mult. În concepția autorului, domeniul este ‘primejduit de doi monștri: autoritarismul excesiv și delăsarea libertară’. Violenta și compasiunea din titlu se referă la cei doi poli ai abordării din perspectiva psihiatrului a relației medic-pacient, care are la bază un concept paternalist având ca unul dintre punctele esențiale de plecare mitul lui Oedip, și include necesitatea folosirii violenței, desigur nu neapărat sau poate niciodată sub forma sa fizică. ‘Violența’ este de altfel și titlul primului capitol din cele șase ale cărții și el include relatări ale unor aspecte din primii ani ai carierei sale, în care Ion Vianu a fost confruntat cu aspectele legate de folosirea psihiatriei în scopuri politice în perioada comunistă. Ajuns în Occident în 1977, el a publicat un articol cu răsunet în epocă în revista ‘Psychiatrie francaise’ care se intitula ‘Fiecare societate are psihiatria pe care o merită’. Este o afirmație care cred că i-a fost confirmată de tot ceea ce a urmat și la care cred că Ion Vianu subscrie până în ziua de azi. 

‘Faptul că atâția oameni cultivați, capabili, cu bun-simt au consimțit să lucreze și să trăiască în vecinătatea unui fel de psihiatrie mizerabilă, pe deasupra manipulată mă covârșește și mă face, acum, ieșit la pensie de mulți ani (și încă de și mai mulți de când am rupt orice legătură cu psihiatria punitivă), să încerc nu numai pentru mine, dar și pentru profesia mea un sentiment de profundă stânjeneală.‘ (pag. 18)

‘Am amintit masurile legale care reglementau în România tratamentul forțat, legi care comportau măsuri curative, dar și preventive. Cele curative se aplicau celor care comiseseră un delict, cele preventive, celor care l-ar fi putut comite. Ceea ce deosebea legislația socialistă era noțiunea de “pericol social”. Societatea era unitatea de bază, individul mai degrabă o abstracție.‘  (pag. 20)

Capitolul intitulat ‘Tipologii’ trasează o paralelă fascinanta intre categoriile tipologice ale pacienților și cele ale psihiatrilor. Secțiunea sa finala intitulata ‘Câteva pagini despre bunul-simt’ trasează un crez al psihiatrului întocmit pe baza experienței de 40 de ani de practicare a profesiei. Scopul principal este diminuarea violentei, ca metodă la baza practicii stă respingerea dogmei, iar ca mod de acțiune sprijinul minim pe cadrul instituțional și accentul pus pe relația directă dintre psihiatru și consultant. Respingerea dogmei include folosirea cu cauțiune a psihanalizei și respingerea generalizării acesteia ca teorie unificatoare. Paralela dintre marxism și psihanaliză ca sistem universal i se impune doctorului psihiatru Ion Vianu ajuns după 1977 în Occident, liber să-și aleagă metodele și să le aplice în practica sa medicală. Diferențele de abordare se aplică și societății informatice contemporane:

‘Mă regăseam, paradoxal, în poziția din tinerețe fata de marxism: fusesem dispus să accept anumite descoperiri ale marxismului, dar nu marxismul ca sistem. De pilda, fusesem surprins de ideea marxistă că relațiile de producție sunt primordial determinate de uneltele de munca. Mișcările socialiste care s-au dezvoltat după 1848 erau reacția unei muncitorimi aservite mașinii, a acelei clase muncitoare masificate, atât de fabulos reprezentată de Fritz Lang în filmul Metropolis. Fară uriașe uzine, furnale înalte, turbine gigantice nu exista nici clasa muncitoare, nici revoluție socialista. Deoarece am trăit îndeajuns, am văzut cum s-au schimbat și uneltele, și societatea. “Societatea informatica” este poate mai bună, poate mai rea, dar este, în tot cazul, altfel decât cea în care am trăit. Și se schimbă și exigențele celor ce lucrează. Marxismul avea un sens și o justificare în lumea industrială, generând o clasă muncitoare prolifică și proletară. Dar în societatea informatică marxismul pare desuet. Totuși, este ceva profund în observația marxista cu privire la rolul determinant al uneltelor, care se poate accepta chiar daca nu intri în sistem: însuși ofilirea marxismului în a treia revoluție industriala o dovedește. Acum regăseam, în contactul cu psihanaliza, aceeași atitudine: voința de a adapta conceptul la propria mea activitate, la propria mea reflectare asupra realității clinice.’ (pag. 74)

‘Psihiatria nu este, nu trebuie să fie o fortăreață ideologica. Este un cadru socio-profesional în care evoluează tot felul de inși cu viziuni de viață diferite, cu culturi și orizonturi variate ca întindere și profunzime. Cei mai mulți nu aderă la o dogmă.’ (pag. 77)

Desigur, există diferențe între teorie și practică. În socialismul real psihiatria a fost și un mijloc de control politic al celor care deviau de la normele sociale și ideologice. Dar și ajuns să profeseze în capitalism, Ion Vianu detectează elemente de presiuni sistematice, în special de natură administrativa, asupra psihiatrilor. Capitolul numit ‘Psihiatria ca economie politică’ este dedicat acestor deviații prezente în ambele sisteme. Alegând psihiatria ca o ramura a medicinei, tânărul medic la începutul carierei sale românești se considera dedicat jurământului lui Esculap. În puțin timp înțelege că era considerat și ca un soldat pe frontul ideologic. După ce depășise faza în care era încadrată (alaturi de cibernetică sau genetică) în rândul ‘științelor burgheze’ psihiatria se afla în pericol de a deveni o unealtă în arsenalul sistemului de represiune.

‘Puțin cate puțin, am început să înțeleg că nu psihiatria în sine era malefică, ci că sistemul politic o utiliza în favoarea lui: interesul pacientului nu este întotdeauna primordial. Repet: e uimitor că utilizarea politica a psihiatriei nu a fost și mai sistematică. Cei mai mulți psihiatri au rezistat: jocul conformist a fost sub nivelul așteptărilor. Dar a fost totuși folosit, și nu am putut avea o adevărată viziune, de la înălțime, asupra acestui adevăr decât după ce am comparat cele două sisteme în care am lucrat, în Est și în Vest.’ (pag. 92)

Relatările despre viața profesională în cele două sisteme sunt pasionante. Talentul de scriitor al lui Ion Vianu izbucnește din când în când, de exemplu când relatează vizitele în instituțiile psihiatrice românești dinainte și imediat după 1989, când descrie experimentarea personală unică cu LSD-ul, sau când trasează portretele colegilor de breaslă, ale celor care l-au ghidat și inspirat, dar și sau mai ales ale pacienților, desigur, cu păstrarea stricta a confidențialității și a secretelor profesionale. Practica instituționalizată în primii ani după stabilirea în Elveția urmată de peste doua decenii de practică privată, activitatea în cadrul unor instituții precum Asociația Elvețiană Împotrivă Abuzurilor Politice ale Psihiatriei și asocierea cu Institut Maieutique îi permit cunoașterea unui evantai larg de experți în profesia sa, unii dintre ei și activiști pe fronturi ideologice, dar și pacienți fascinanți, cazuri care i-au îmbogățit experiența și i-au lărgit abordarea. În paginile care descriu activitatea și colaborarea cu Institut Maieutique  își are originea concepția terapiei estetice și culturale, folosirea unor elemente de cultură clasică și biblică în interpretare laică, și a unor metode ca psiho-drama în scopuri terapeutice. Am regăsit aici o parte din ideile fundamentale frumos dezvoltate în volumul de eseuri ‘Frumusețea va mîntui lumea’ apărut în 2015.

“Adevărata psihologie este psihiatria” este capitolul care mie personal mi-a lămurit cel puțin o parte dintre neclaritățile legate de relația dintre cele două discipline.

‘Exista psihoterapeuți care să nu fie psihiatri? În tinerețea mea orgolioasă de medic-psihiatru aveam tendința să-i văd pe psihologi ca pe niste auxiliari. Desigur, ei, și nu noi, medicii, învățaseră bazele teoretice ale psihologiei, dar, din păcate, ei, psihologii, nu aveau intrarea în acel arbore bogat care era patologia generala, patologia psihică fiind numai o ramură … mai mult decât atât (aici era obiecția principală), ei nu posedau criteriile pentru a decide în ce moment se poate sau trebuie să se treacă de la psiho- la farmacoterapie. În fond, erau două meserii complementare, dar fiecăreia îi lipsea ceva ca să fie deplină. Medicul era un diletant în psihologie, psihologul rămânând interzis practicii medicinei. Azi, lucrurile au evoluat, mai cu seama spre profiilul psihologului, fiindcă psihiatrul este pe cale să abandoneze rolul de psihoterapeut.’ (pag. 215)

 Orizontul larg și interdisciplinar este condiție esențială pentru practicarea cu succes a profesiei, alături de calități umane precum empatia și de busola morală a eticii medicale:

‘… viziunea psihiatrului asupra lumii oamenilor trebuie să fie largă. Cultura generală nu este o floare la butoniera psihiatrului … este un instrument de lucru.’  (pag. 190)

Relatarea ultimei seri a profesiunii în practica particulară cheamă din nou în ajutor scriitorul, într-un fel de bilanț al deceniilor de activitate, regizat aproape cinematografic:

‘În seara ultimei consultații lichidasem tot mobilierul, inclusiv divanul acoperit cu covorul oriental, cărțile, arhiva … Pentru cea din urmă zi din șirul celor cincisprezece mii în care fusesem pshihiatru păstrasem două scaune, unul pentru mine, celălalt pentru ultimul pacient: el a venit cu un aparat de fotografiat, m-a pozat în încăperea goala, în fotoliul Voltaire. Mă despărțeam de rostul meu fără regret. Daca psihiatria ar fi fost o ființă, nu m-aș fi putut separa în așa fel de ea, simțeam că-mi dăduse mult, substanța ei. Dar nu era o ființă vie. Era o ocupație: Însemnase pentru mine o sfidare intru cunoaștere. Nu este la îndemâna oricui să dezlege enigma. Mi se părea totuși că reușisem să-i dau Sfinxului nu răspunsul definitiv, ci câteva răspunsuri, cele mai apropiate pe care fusesem în stare să le descopăr. Seara, în curând noaptea, stătea să cada la porțile Tebei întunecarea ce-i face și pe orbi clarvăzători. Sub ziduri, în tenebre, în suferință, eroii deghizați în cerșetori așteptau, dar nu pe cel ostenit. Altora le era dat a rosti, la ivirea zorilor, cuvintele, să-i scape de gheara Monstrului.’ (pag. 230)

Au trecut, cred, aproape doua decenii de la acea seară. Se încheia atunci o etapă, cea dedicată profesiunii de psihiatru de doctorul Ion Vianu, dar aventura intelectuală a vieții sale continua. Noi, cititorii, putem marca acel moment ca fiind cel în care s-au creat premizele accelerării activității scriitorului, care în anii care aveau să urmeze avea să publice câteva dintre cărțile sale cele mai importante. Legătură cu psihiatria a rămas însă și ea o constantă a preocupărilor sale. Odată psihiatru, pentru totdeauna psihiatru, se poate spune. Și în cărțile de ficțiune, și în eseistica, și în memorialistică, formația medicala și experiența de viață căpătată prin expunerea la aceasta pasionantă profesie se fac simțite sub o forma sau alta, în combinație cu orizontul cultural larg și cu talentul în alegerea și punerea în pagină a cuvintelor.

Ultimul capitol al cărții se numește ‘Și acum’ și, schimbând perspectiva, reprezintă o deschidere de discuție despre viitorul psihiatriei în contextul schimbărilor structurale în societate și instituții și al impactului acestora asupra personalității umane. Sunt multe idei și direcții care merită să fie dezbătute în detalii în acest capitol care este mult mai mult decât un epilog. Am hotărât să-i dedic un articol separat pe care sper să-l pot publica în săptămânile următoare. Până atunci, recomand cu căldură lectura volumului ‘Între violență și compasiune’ – pasionanta continuare a călătoriei spirituale a doctorului, intelectualului și omului Ion Vianu.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro, TVR.ro)

Articole similare

Prin blogosfera cinefilă (24 – 30 august 2015)

Jovi Ene

Anticlericalism și antimisoginism: Cartea cetății doamnelor, de Christine de Pizan (II)

Dan Gulea

Totul despre chimie: ”Unchiul Tungsten”, de Oliver Sacks

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult