Hiroshima Mon Amour (1959) – Hiroshima, dragostea mea
Regia: Alain Resnais
Distributia: Emmanuelle Riva, Eiji Okada
Hiroshima, mon amour. O inlantuire de trupuri, un barbat si o femeie cuprinsi de taina dragostei, o iubire autentica, dar poate totusi trecatoare, sunt elementele printre care zarim inceputul filmului. Unul de care spectatorii mai slabi de inger au nevoie de multa tarie pentru a putea trece: sunt infatisate, fara cenzura, atrocitatile de la Hiroshima, oamenii care au ramas in urma, durerile si anomaliile fizice la care au fost supusi. Un prim sfert de ora dur.
Ea este extrem de sincera. Dupa reliefarea razboiului si a urmarilor sale, este momentul deslusirii relatiei de pe ecran: pentru ea, la inceput, nu pare decat o noapte de dragoste, fara implicare; pentru el, momentul de iubire este inca un mister: „Imi starnesti o dorinta extraordinara de a iubi”, spune el. Fiecare din ei are un secret pe care il poarta asupra sufletului lor: ea ne marturiseste ca are cativa copii, apoi ca este casatorita, el este de asemenea casatorit, sotia lui este frumoasa, iar casnicia fericita. Lucruri care nu sunt neobisnuite, o aventura peste mari si tari nu ar influenta cu nimic esenta casatoriei, atata timp cat ramane doar o aventura si nu ajungem in fata unei iubiri autentice.
Apoi lucrurile se complica: ea intra intr-un con al amintirilor fortate, memoria ei se deschide pentru prima data in fata unei persoane, fie aceasta si un strain, dovada ca pasiunea de moment se poate duce spre o dragoste autentica. Marturisirea placerii primei iubirii, din adolescenta petrecuta la Nevers in Franta, o tine intr-un fel departe de el, pentru ca pasiunea prezentului se estompeaza atunci cand povestesti aceleiasi persoane modul in care ai iubit o alta persoana in trecut. Nu este, dupa parerea mea, momentul favorit al filmului, fiind greu de urmarit si de inteles, iubirea frumoasa ce a aparut la inceput fiind intunecata pe panta psihologicului.
Spre final, cand totul se doreste a fi lamurit (dar regizorul lasa in mod special un final ambiguu si cu multiple intelesuri), marturisirile si cuvintele lor sunt aproape de sublim: „Acest oras a fost facut pentru dragoste”, „Vom deplange ziua moarta cu constiinta si bune intentii. Nu vom mai avea ce face, decat sa plangem dupa ziua moarta. Timpul va trece. Numai timpul. Si va veni un timp, va veni un timp in care nu vom mai sti cum sa denumim ceea ce ne leaga. Numele va disparea putin cate putin din mintea noastra. Va disparea complet.”, „Pentru el, uitarea va incepe din ochii tai.” Macar pentru aceste momente si pentru o limba franceza clara si veritabila, este un film ce trebuie vazut si revazut.
