Vă prezentăm un fragment din volumul ”Marsuinul”, de Mark Haddon. Volumul a apărut de curând la Editura Pandora M, Colecția „ANANSI. World Fiction”, în traducerea lui Andrei Covaciu.
Despre carte:
Unicul supraviețuitor al unui oribil accident aviatic este o nou-născută. Fetița va fi crescută în totală izolare de un tată putred de bogat și incestuos.
Ajunsă o tânără frumoasă, ea trăiește într-un lux de basm, victimă însă a propriului părinte monstruos. Asta până când un necunoscut se îndrăgostește de ea și declanșează un blestem implacabil. Un roman ce sare din contemporaneitate în lumea antică, din realismul actualității într-o fantezie atemporală: pirați, prințese, strigoiul lui Shakespeare și o legendă străveche ce-și desface firele narative în timp și spațiu.
„Uimitor de ambițios și de inovator, o carte superb scrisă.” (Pat Barker)
„Marsuinul este teribil de violent, de o ferocitate luminoasă, inocentă… Haddon reușește să restituie rolul de primă mână personajelor feminine lăsate în umbra de legendă lui Antiochus.” (The New Yorker)
„Marsuinul declanșează plăcerea pură a lecturii.” (Max Porter)
„Marsuinul lui Mark Haddon e un candidat serios la titlul de Romanul anului 2019.” (The Observer)
Fragment:
Angelica doarme în fiecare zi tot mai mult şi arareori se dă jos din pat. Uneori stă în fotoliul de lângă şemineu. Nu‑şi mai face apariţia în bucătărie sau în sufragerie. În continuare nu vorbeşte. Nu mai citeşte, nu mai desenează şi nu se mai uită la video. La început, a fost nevoie să se străduiască să înainteze pe acest tărâm străin. Acum îi este mai uşor. Probabil că la mijloc e conştiinţa faptului că a mers prea departe şi că i‑ar fi mai greu să facă acum cale‑ntoarsă decât să continue. Sau poate că e vorba despre adâncimea hăului întunecat care o trage către el cu tot mai multă forţă, pe măsură ce distanţa se micşorează, iar puterile ei secătuiesc.
Philippe este convins că va ceda foamei tot mai acaparante după două zile, după patru, după o săptămână — însă devine evident chiar şi pentru el că Angelica are nevoie de ajutor medical. Dacă ar apela însă la un asemenea ajutor, ar apărea riscul ca fiica lui să fie dusă într‑un loc în care ar putea spune lucruri pe care le vor regreta amândoi. Se va îngriji de ea acasă, aşa cum a făcut‑o dintotdeauna. Se va dedica trup şi suflet acestei sarcini. Vor îmblânzi furtuna, aşa cum au mai îmblânzit şi alte asemenea furtuni.
Îi spune că îi va oferi orice îşi doreşte numai să înceteze să‑şi mai facă rău în felul acesta, să înceteze să le mai facă rău tuturor celor din jur. O roagă pe Dottie să prepare felurile de mâncare pe care le prefera Angelica în copilărie — chifle cu somon afumat, tiramisu, crochete de peşte, pere coapte cu cremă de vanilie. I le duce în odaie şi le lasă pe măsuţa de lângă fereastră. Până şi mirosul o îngreţoşează pe Angelica — dulceaţa, grăsimile, prezenţa fizică a mâncării. Este aceeaşi greaţă pe care o simţea atunci când călătoreau peste hotare, iar ea zărea şanţuri pline cu zoaie sau ologi cerşind pe marginea drumului, etalându‑şi cioturile dezgolite. Momentele în care lumea dezvăluia privirii prea multe lucruri.
Philippe o roagă pe Dottie să stea de vorbă cu fiica lui. Dottie se aşază lângă pat. Din nou Angelica zâmbeşte, ţinând‑o de mână şi din nou este greu de ignorat senzaţia că, în pofida sănătăţii ei tot mai precare, Angelica este cea mai puternică dintre ele.
Dottie îl confruntă pe Nikki. Dacă nu vor spune ceva cuiva din afara familiei, atunci vor deveni complici, atât din punct de vedere legal, cât şi moral. Întrebarea „Din ce motiv a încetat Angelica să vorbească şi să mănânce?“ rămâne fără răspuns. A pune acum această întrebare ar însemna ca ei să admită că ar fi trebuit să o ridice cu multă vreme în urmă. Nikki spune că va face ceva, poate doar ca să pună capăt unei conversaţii nespus de stânjenitoare pentru ea şi poate că preţ de vreo jumătate de oră, ea chiar crede că va face ceva, însă lucrează pentru Philippe de prea multă vreme şi s‑a deprins să trăiască într‑o lume în care problemele dificile sunt transferate în sarcina cuiva plătit să se ocupe de astfel de treburi, diferenţa fiind aceea că Nikki nu dispune de banii necesari ca să plătească pe cineva capabil să rezolve problema curentă.
Nikki nu doarme două nopţi la rând. De fiecare dată când îşi îngăduie să aţipească, este bântuită de nişte imagini pe care le‑a tăinuit, vreme de mulţi ani, în spatele unei uşi ferecate — însă nu imaginile în sine o îngrozesc atât de mult, ci faptul că, revăzându‑le, nu face absolut nimic. De câteva ori stă cu telefonul în mână, aude tonul de apel ţiuind continuu. Pe cine ar putea să sune? La un spital? Poliţia? Vreun medic generalist local în evidenţele căruia Angelica nu a fost niciodată înregistrată? Compune o scrisoare de demisie, invocând faptul că o rudă apropiată s‑a îmbolnăvit grav. Îi lasă scrisoarea lui Hervé şi ia o mie de lire sterline din mărunţişul din casă, o sumă atât de mică încât nutreşte speranţa că nimeni nu‑i va observa dispariţia în confuzia creată de propria plecare. Conduce până la Manchester şi bate la uşa unui frate pe care nu l‑a mai văzut de cinci ani. Îşi vinde maşina şi îşi ia o slujbă temporară ca recepţioneră la un spital. Nu mai află nicio veste despre Philippe şi Angelica până în ziua în care amândoi apar pe prima pagină a ziarelor care se distribuie în toată ţara.
În alte împrejurări, Hervé ar fi găsit o înlocuitoare pentru Nikki şi i‑ar fi comunicat acest lucru lui Philippe abia în clipa în care ar fi rezolvat problema, însă îi e imposibil să o înlocuiască pe Nikki şi nu are de gând să rezolve această problemă. Este începutul sfârşitului şi Hervé e curios să vadă cum se va desfăşura, de parcă ar urmări episodul final al unui serial de televiziune.
Angelica a slăbit douăsprezece kilograme. Trupul ei mai conţine foarte puţină grăsime. Nu mai părăseşte patul, în afara momentelor în care se deplasează, cu mişcări încete, către toaletă şi înapoi. Respiră greu. O dor încheieturile. Cei din jur au impresia că devine tot mai confuză, însă ei îi este tot mai limpede că Darius se va întoarce de îndată ce va înţelege semnificaţia iubirii şi a pierderii acesteia.
Hervé cheamă un doctor particular ale cărui date de contact i‑au fost oferite, cu câţiva ani în urmă, prin amabilitatea unui prieten bogat al lui Philippe. Preţul este exorbitant, însă atunci când îşi face apariţia la reşedinţă, doctorul tratează întreaga situaţie cu sânge rece. Numele lui este Kellaway. Un bărbat proaspăt bărbierit, scund, cu o înfăţişare care nu se evidenţiază prin nimic, purtând ochelari şi răspândind un miros discret de mobilă de epocă lăcuită. O consultă pe Angelica în vreme ce Hervé stă într‑un colţ al încăperii, iar Philippe la fereastră, privind coţofanele care ţopăie între peluză şi copaci. „Trei pentru o fată“ — nu aşa era?
Angelica se comportă de parcă doctorul nici nu s‑ar afla acolo. Este greu de spus dacă atitudinea ei e jucată sau dacă reprezintă un simptom al stării ei tot mai precare. Medicul spune pe un ton din care nu răzbate nimic:
— Carevasăzică, s‑a decis că pacientul nu poate fi dus la spital.
De parcă decizia ar fi fost luată de Dumnezeu însuşi. Kellaway îşi vâră mâna stângă într‑o mănuşă de cauciuc subţire, albastră.
— Spuneţi‑mi ce se poate face, îi cere Philippe, însă Kellaway nu este unul dintre angajaţii lui, indiferent cât de mult a fost plătit.
— Haideţi să nu sărim direct la concluzii, spune el.
Îi ia pulsul Angelicăi. Îi ascultă inima. Îi ascultă plămânii ciocănindu‑i toracele. Îi face un fund de ochi.
— Catabolism. Corpul ei digeră muşchi şi alte ţesuturi pentru a proteja inima şi sistemul nervos. În plus, este foarte deshidratată, spune doctorul atingând pielea uscată, crăpată, de pe cotul stâng al fetei. Suferă şi de candidoză oro‑faringo‑esofagiană.
Philippe are o tresărire. Kellaway îi trage fetei aşternuturile.
— Iritaţii ale pielii, însă fără edeme. Bănuiesc că pacienta manifestă şi o anumită recalcitranţă, aşa că îmi e greu să stabilesc cât este de conştientă.
Spunând aceasta, medicul pocneşte din degete în dreptul feţei Angelicăi, apoi deasupra capului ei.
— Răspunde însă la zgomote şi la voci.
Kellaway o ciupeşte de braţ de parcă ar fi vorba de o bucată de carne. Aluzie la poezia populară pentru copii „Coţofana“: „One for sorrow, two for joy, Three for a girl and four for a boy“.
— Şi răspunde la stimuli dureroşi, aşa că pentru moment nu sunt foarte de îngrijorat. Cu toate acestea, este pe cale de a se îmbolnăvi grav, o criză cardiacă fiind îngrijorarea noastră cea mai mare. Vă voi trimite o asistentă medicală. Îi vom face perfuzii cu electroliţi, pentru rehidratare. Credeţi că va trebui să fie legată de pat? întreabă el întorcându‑se către Philippe, însă acesta dă pur şi simplu din umeri.
Philippe este deopotrivă mulţumit şi speriat de felul în care bărbatul din faţa lui se ocupă de întreaga situaţie.
— Dacă va fi necesar, îi vom introduce un tub naso‑gastric ca să‑i putem administra hrană lichidă.
Doctorul îşi scoate mănuşa şi o aruncă lângă stetoscop, în servieta lui neagră, de contabil.
Philippe priveşte de la fereastră cum Hervé îl conduce către Volvo‑ul verde parcat discret, în capătul îndepărtat al dreptunghiului acoperit cu pietriş. De îndată ce maşina pleacă, se întoarce din nou cu faţa către Angelica, simţind duritatea acelei lupte interioare dintre iubire şi ură. Dacă moare? Iar în spatele acestei întrebări se află întrebarea geamănă, nerostită şi mai întunecată decât prima: dar dacă trăieşte?
Despre autor:
Mark Haddon (n. 1962) este un poet, prozator, autor de cărți pentru copii, dramaturg și fotograf britanic. Romanul său din 2003, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, a câștigat nu mai puțin de 17 premii literare, inclusiv prestigiosul Whitbread Book Award. În prezent predă creative writing la Oxford University.
