Editorial

Nou la Editura Hyperliteratura. Fragment în avanpremieră din Oana David, ”Între două fronturi”

Editura Hyperliteratura pregătește debutul în proză al scriitoarei Oana David, romanul Între două fronturi și a început campania crowdfunding pe platforma Sprijina.ro, pentru ca acest volum să fie publicat în curând. 

V-am scris câteva lucruri despre carte, v-am oferit și un interviu cu autoarea acestui volum, iar acum ne-am gândit să vedem și stilul în care acesta este scris, printr-un fragment în avanpremieră:

— Uită-te şi tu la dânsa, ma chère! mi-a şoptit Elvira, făcând un semn mic din bărbie către partea cealaltă a foaierului, unde o oarecare cucoană se conversa aprins cu o alta şi-şi făcea vânt cu programul. Stă rochia pe ea de parc-ar fi de căpătat!… Nu ştiu pe cine are modistă, da’ e toantă ceva de speriat! Război-război, dar nu poţi să te laşi nici aşa, la mâna oricărei apucate! Surtout când eşti cine eşti…

Eu am încuviinţat din cap, distrată, fără să am idee cine anume era cucoana în cauză şi ce nu era în regulă cu rochia dumneaei, iar Elvira şi-a scuturat uşor onduleurile blonde perfect aranjate la coiffeur şi a luat o pauză de la bârfeală – prima oară în ultimele cincisprezece minute –, trăgând însă în continuare cu ochiul prin vânzoleala de oameni, în căutare de alte posibile victime.

Ne găseam în plin eveniment monden.

În ciuda atmosferei mohorâte de toamnă, în război, într-un Bucureşti umed şi friguros, adâncit în întuneric, peste care umbra morţii de la Cotul Donului atârna ca un linţoliu, în spatele draperiilor de camuflaj, din catifea groasă, clădirea albă a Ateneului, cu toate luminile aprinse, strălucea de sărbătoare şi răsuna de zumzet, saluturi, conversaţii, râsete, ecouri prelungi de tocuri înalte şi cizme nemţeşti pe marmură şi instrumente care se acordau sonor, revărsându-se din sala mare de spectacol prin toate foaierele de la parter – câteva note de pian, nişte corzi blânde de vioară, apoi sunetul adânc şi melancolic al violoncelului. Minunata orchestră a Filarmonicii de la Viena, aflată în turneu prin toate ţările de sub influenţa celui de-al Treilea Reich, poposise şi la noi.

Nu văzusem încă programul, dar aş fi putut să jur că era plin de Beethoven şi Wagner, poate şi puţin Strauss, compozitorii cei mai iubiţi de naţional-socialişti. De altfel, în rotonda Ateneului se găsea nu numai toată crema Bucureştiului, dar şi toţi mai-marii corpurilor militare şi diplomatice germane din România.

Cineva ne-a făcut cu mâna de la intrare. Era Neniţescu, alături de o femeie splendidă, de care părea foarte prins. Mai să răsuflu de uşurare.

— Miţi Rădulescu, mi-a oferit Elvira repede la ureche. Actriţă – a apăsat lung pe cuvânt, surâzând delicat – din provincie, măritată bien sûr, dar de profesiune amantă, e instalată pe Calea Victoriei, chiar vis-à-vis de LaFayette. Închipuieşte-ţi numai în ce lux… Fată în casă, bucătăreasă, automobil nou la scară şi tot ce-i mai trebuie. De aia ai scăpat de Neniţescu, ma chérie, dis merci. S-a reorientat. E bine cocota, ce-i drept. Foarte… hm… femme fatale. Distrasă însă de altceva, şi-a întors privirea către uşa de la intrare şi mi-a şoptit precipitat: Lulli, repede, la ora trei! A venit şi sclifosita de madam Stratulat… Colonelul e pe front la ruşi de mai bine de un an şi nu se ştie mare lucru despre soarta dumnealui, iar ea se ţine în văzul lumii cu un danez de la legaţie… A clătinat dezaprobator din cap.

Dacă nu mi-aş fi petrecut mai toate zilele şi nopţile din ultimii doi ani cu gândurile după un ofiţer german, atunci poate că i-aş fi amintit că şi ea se afla cam în aceeaşi situaţie cu madam în cauză – Jorj, ofiţer pe frontul de Răsărit, fusese trimis într-o acţiune de recunoaştere undeva pe lângă Odessa, dispăruse şi nu se mai ştia nimic despre el, dacă era mort sau prizonier, iar ea se ţinea în văzul lumii cu un neamţ de prin SS –, dar, având în vedere istoria mea delicată, n-am zis nimic. Decât ipocrită, mai bine necredincioasă.

— Ce ţi-e, domnule, şi cu nemţii ăştia! l-am auzit pe Barbu zicându-i lui Neniţescu, care ajunsese lângă noi, la braţ cu respectiva Miţi. Aşa melomani pasionaţi… Mai rău decât cucoanele!

— Ia să mă mai slăbească! Am ajuns să n-am loc de ei nici la mine-n ţară! Mai nou trebuie să ne ducem doamnele la Ateneu la staluri, ca toţi prăpădiţii, că lojile sunt toate rezervate pentru dânşii!

Asta venind tocmai din partea lui Neniţescu, aşa mare admirator al fasciştilor cum fusese numai cu vreo doi ani înainte, care însă, imediat după Stalingrad şi Kursk, odată cu imaginea deloc îmbucurătoare a unui război prelungit şi creşterea valorii dolarului american pe piaţa bancară internaţională, se lepădase repejor de ei, se făcuse foc şi pară şi pe Hitler, şi pe Mareşal, şi pe tot războiul în ansamblu, deşi, în cea mai frumoasă tradiţie românească, încă se înfrupta şi el cu polonicul din afacerile cu nemţii.

— Ei, lasă, domnule, a zis şi Barbu, cu o voce joasă, că nici cu Mareşalul nu-mi e ruşine! Toată ziua îl auzi răcnind pe la guvern, ba că nu-i voie cu muzică, ba că nu cu dans, că moare soldatul român pe front la ruşi şi nouă de paranghelii ne arde?!… Gata, regim de austeritate! Dar, când vine vorba de dom’ baron şi toţi ai lui de la legaţie, hop, nu mai e nicio problemă! Că doar trebuie să-i distrăm pe franţi. Facem serată muzicală la Ateneu, ne cântă vienezii, ne dăm în stambă, ce ne mai doare pe noi de front…

A aruncat o privire către baza scării de onoare, acoperită de covorul roşu, unde Manfred von Killinger, ambasadorul Reichului în România, în civil, însă cu toate insignele şi decoraţiile la vedere pe piept, puţin cam slăninos, dar vânjos şi vârtos ca un taur, cu un cap mare şi roşcovan şi gât scurt şi rotofei, se întreţinea cu generalul Alfred Gerstenberg, comandantul Misiunii aeriene germane în România, în uniforma lui elegantă de Luftwaffe, cu eghileţi aurii – de parcă n-ar fi ştiut tot Bucureştiul că de fapt dumnealui se ocupa mai mult cu spionajul şi contraspionajul german, decât cu aviaţia propriu-zisă –, nu prea înalt, dar tot voinic şi lat în spate, mai să crape umerii uniformei. Pe lângă ei doi mai erau şi alţi câţiva ofiţeri superiori necunoscuţi, toţi impunători în uniformele lor de mare ţinută, cu Crucile de Fier sclipindu-le discret pe piepturi, ce se conversau numai între ei, fără să catadicsească să arunce vreo privire în jur, şi arătau şi se comportau mai degrabă ca o armată de ocupaţie, decât ca nişte aliaţi.

Despre autoare:

Oana David s-a născut în 1985 la Ploiești și a locuit în Suceava, Cluj, București și Brașov, unde trăiește și astăzi. A studiat Limbile Străine și Jurnalismul, iar acum, la 35 de ani, pentru că iubește literatura, este din nou studentă, la Litere. Este un mic antreprenor, copywriter, scriitoare și cititor avid. Este căsătorită, are o fetiță, un cățel și foarte multe cărți.

Articole similare

10 cărți noi de citit în august

Jovi Ene

Festivalul de Carte Transilvania: România interioară a Adei Milea

Iulia Dromereschi

5 acte de dragoste

Delia Marc

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult