Editorial Recomandat

Margaret Thatcher şi spinoasa problemă irlandeză (II)

Prima parte aici.

Dacă poziţia oficială, cunoscută şi apreciata de o mare parte a opiniei publice britanice rămânea inflexibila, aceasta nu însemna că nu s-a încercat ieşirea din impas printr-o negociere între cele două părţi. Arhivele MI6 arată că după ce patru grevişti deja muriseră s-au transmise mesaje reprezentanţilor IRA din închisoare prin care li se promitea concesii daca grevele ar fi încetat, pentru a împiedica si alte decese. Negocierile nu s-au finalizat, alţi şase deţinuţi republicani murind. Documentele arată şi îngrijorarea miniştrilor cabinetului britanic faţă de desfăşurarea grevelor şi, mai ales, erodarea imaginii Marii Britanii în lume. Se constata că opinia publică internaţională ar favoriza o retragere din Ulster, respinsă de cabinetul lui Margaret Thatcher pe motivul că o astfel de mişcare nu ar dus decât la izbucnirea unui adevărat război civil, cald între IRA, comunitatea naţionalistă pe de o parte, posibil şi forţele de ordine ale Republicii Irlanda şi grupările paramilitare şi comunitatea protestantă. O temere cât se poate de justificată având în vedere fanatismul majorităţii protestante care, în mod cert, nu ar fi acceptat sub nici o formă dizolvarea într-o Republică irlandeză în care ar fi devenit o simplă minoritate.

S-a mai discutat şi despre o metodă de a-i hrăni pe greviştii foamei cu forţa, intravenos însă se ridica problema cum s-ar proceda dacă celor zece li s-ar fi alăturat alte câteva sute de deţinuţi republicani.[4]Atitudinea lui Margaret Thatcher l-a făcut pe politicianul republican Danny Morrison să declare în 1982 că Thatcher ar fi cea mai mare nemernică pe care am cunoscut-o vreodată.[5]Dacă politicienii Sinn Fein erau experţi în arta retoricii naţionaliste, Armata Republicană Irlandeza era expertă în organizarea de atentate. Ceea ce i-au şi pregătit celebrei doamne de fier. S-a descoperit ulterior că Patrick Magee, membru al IRA, s-a cazat în Grand Hotel din oraşul Brighton, în perioada 14-17 septembrie 1984. Se ştia că în acea clădire urma să se desfăşoare,  în octombrie 1984 congresul Partidului Conservator.

În timpul şederii sale în camera de hotel, Patrick Magee a introdus sub baia camerei sale, numărul 62 o bombă de mare putere care avea un detonator de la mare distanţă, făcut din componentele unui video-recorder. Bomba a fost detonata la 12 octombrie 1984 în momentul în care hotelul era plin cu delegaţii conservatori şi, cu şeful Partidului Conservator, Margaret Thatcher, care atunci când s-a produs explozia, la ora 2.54 a.m. îşi pregătea discursul pentru a doua zi. Suflul exploziei a distrus baia apartamentului unde stătea dar nu a produs nici o paguba camerelor principale. Atât ea cât şi soţul ei, Denis, au fost transportaţi de urgenţă la cea mai apropiată secţie de poliţie unde şi-au petrecut restul nopţii. Atentatul IRA a făcut totuşi cinci victime, inclusiv un membru conservator al Parlamentului britanic. Treizeci şi patru de oameni au fost transportaţi la spital pentru a suferi îngrijiri medicale. Cu toate acestea, Thatcher a dispus continuarea conferinţei conservatoare, iar în timpul discursului său, a renunţat la criticarea Partidului Laburist, atunci în opoziţie, pentru a condamna atentatul IRA “menit a distruge guvernul ales democratic al Majestăţii Sale.

Faptul ca ne aflam cu toţii aici, zguduiţi dar hotărâţi, este un semn că acest atac a eşuat şi că toate atacurile menite a distruge democraţia prin intermediu terorismului vor eşua” IRA şi-a asumat responsabilitatea atacului a doua zi, menţionând că va încerca din nou. În declaraţia IRA se spunea “Doamna Thatcher îşi dă seama acum că Marea Britanie nu poate ocupa ţara noastră, tortura prizonierii noştri, să ne împuşte oamenii pe străzi şi să scape uşor. Astăzi am avut ghinion, dar, ţineţi minte, trebuie să avem noroc o singură dată. Dumneavoastră trebuie să aveţi noroc tot timpul. Redaţi Irlandei pacea şi nu va mai fi nici un război.” După atentat, cota de popularitate a doamnei de fier a atins aceleaşi înălţimi ca în timpul crizei Falkland/Malvinelor. Într-o declaraţie bombastică, adresată alegatorilor din circumscripţia sa, Thatcher făcea caz de mândria de a fi britanic “încercarea de a distruge libertatea fundamentală care este dreptul inalienabil al fiecărui cetăţean britanic încă de la naştere, libertate, dreptate şi democraţia” când IRA şi minoritatea catolică nu doreau decât un tratament adecvat (măcar să se bucure de valorile clamate de Thatcher) şi reunificarea cu Republica Irlanda. Autorul atentatului a fost condamnat la opt sentinţe de închisoare pe viaţă (şapte pentru atentatului din Brighton şi una pentru un altul). Judecătorul a recomandat ca condamnatul să petreacă cel puţin 35 de ani în închisoare însă ministrul de interne britanic a adoptat calea de mijloc : nici 35 de ani dar nici opt sentinţe pe viaţă, una fiind suficientă! Patrick Magee a fost până la urmă eliberat ca urmare a acordului din 1998 care prevedea eliberarea tuturor paramilitarilor încarceraţi, după ce a executat doar paisprezece ani de puşcărie. Un purtător de cuvânt al Downing Street declara că eliberarea lui Mugee era greu de digerat.

Şi acest atentat eşuat a condus la adoptarea unor măsuri antiteroriste mult mai dure de către autorităţile britanice, ele fiind acuzate de către tabăra naţionalistă de punerea în practică a unei politici de execuţii deliberate a voluntarilor republicani ceea ce este greu de condamnat sau dovedit în timpul unui astfel de tip de război subteran, când o parte se foloseşte de armele clandestinităţii, cerând autorităţilor să folosească o legalitate pe care ele nu o recunosc, ca şi cum militarii britanici ar fi putut riposta atunci când bombe de mare putere îi spulberau! Astfel, politica adoptată de Margaret Thatcher în domeniul securităţii a fost numită de tabăra naţionalistă şi de simpatizanţii ei Shoot to kill. Două incidente marcante au demonstrat vulnerabilitatea IRA în faţa penetrării, mai ales la nivel informativ, a structurilor sale superioare de comandă de către serviciile secrete britanice şi informatorii săi[6].

La 8 mai 1987 o mică unitate IRA formată din opt voluntari se pregătea să atace o modestă cazarmă secundară a poliţiei nord-irlandeze, din comitatul Armagh, unul din fiefurile Armatei Republicane. Atunci când microbuzul în care se aflau membrii comandoului IRA s-a apropiat de obiectiv, serviciile speciale de securitate britanice au deschis focul, fără nici un avertisment, ucigându-i pe toţi cei opt paramilitari irlandezi. Un singur civil a fost ucis, altul rănit, având ghinionul de a se afla în locul şi momentul nepotrivit. Cel de al doilea incident care a dovedit fragilitatea militară din ce în ce mai mare a IRA a avut loc la 8 martie 1988 când trei voluntari IRA, trimişi într-o misiune în Gibraltar pentru a organiza un atentat cu maşină capcană în momentul în care se schimba garda din faţa palatului guvernatorului britanic, au fost împuşcaţi în plină zi, în centrul orăşelului, când se aflau în misiune de recunoaştere a obiectivului, fără a fi măcar înarmaţi sau a avea asupra lor explozibilul.[7] Unul dintre voluntari chiar ar fi ridicat mâinile deasupra capului, fără nici un efect pentru SAS. Înmormântarea celor trei martiri de la Gibraltar,[8]  reprezintă un alt model standard de derulare a fricţiunilor clasice între cele două tabere. Înmormântările au reprezentat în Irlanda o excelentă ocazie pentru republicani, încă de la începuturile mişcării, atât pentru a onora sacrificiul pentru Cauză cât şi pentru a consolida coeziunea internă a curentului republican, independentist, antiprotestant şi antibritanic, pentru că oferea prilejul oficial pentru reunirea suportului popular, indispensabil. A miilor şi zecilor de mii de simpatizanţi.

Ceremonialul înmormântării unui camarad mort care se încheia cu salve de arme trase de un pluton de onoare al IRA, reprezenta o provocare deschisa şi pentru forţele de ordine ale Reginei în Ulster, ele încercând de mai mult timp să oprească aceste manifestări care contestau în mod făţiş ordinea de drept (oricât de strâmbă ar fi fost ea, cel puţin pentru comunitatea naţionalist-republicană). Înmormântarea celor trei în cimitirul Miltown din Belfast a atras douăzeci de mii de simpatizanţi, reprezentând cea mai importantă manifestare după înmormântările celor zece grevişti ai foamei. Poliţia nord-irlandeză a decis să aibă o prezenţă discretă în zonă, pentru a nu provoca furia participanţilor. Însa tocmai când sicriele erau îngropate, un fanatic protestant a început să tragă în mulţime şi să lanseze grenade, ucigând trei participanţi, rănind alţi şaizeci. Tabăra naţionalistă a acuzat poliţia protestantă că nu era deloc străină de planurile lui Michael Stone, mai ales că acesta fusese membru al unui regiment protestant de rezervă (Ulster Defence Regiment). Trei zile mai târziu, unul din cei asasinaţi a fost si el, la rândul lui, îngropat. Mulţimea era de asemenea impresionantă. În momentul în care o maşină în care se aflau doi militari britanici, îmbrăcaţi în civil, care se aflau, se pare, într-o misiune informativă, a încercat să depăşească cortegiul funerar, ea a fost blocată, iar cei doi au fost executaţi sumar de către voluntarii IRA.

Nu aceeaşi atitudine intransigentă a adoptat-o doamna de fier cu guvernul legal de la Dublin cu care a continuat să colaboreze în vederea găsirii unei soluţii care, pe cât posibil, să mulţumească pe toată lumea (treabă la fel de imposibil de obţinut atât în Irlanda cât şi în România). Într-un comunicat comun al celor doi premieri, Thatcher şi Charles Haughey, din 8 decembrie 1980 cele două guverne îşi manifestau disponibilitatea de a analiza ansamblul relaţiilor existente între cele două insule. O bună cooperare cu Dublinul era esenţială pentru guvernele britanice având în vedere că o mare parte din arsenalul şi resursele Armatei Republicane Irlandeze se aflau bine pitite în Republică. Nu numai britanicii implicaţi şi înnămoliţi militar şi economic în Irlanda de Nord căutau soluţii legale ci şi partidele irlandeze, astfel încât organizarea unui Forum pentru o Irlandă Nouă în 1983 era o iniţiativă menită a debloca situaţia care, după cum am specificat, se târa după aceleaşi tipare confruntaţionale din 1968. Cum una din condiţiile esenţiale de participare era renunţarea la susţinerea violenţei, partidul Sinn Fein, aripa politică a I.R.A. a fost exclus din start iar partidele protestante din Nord au refuzat să participe. Raportul a fost publicat în mai 1984 şi propunea nu o singură soluţie ci trei: 1. o Irlandă unită sub forma unui stat unitar, independent şi suveran; 2. un stat federal 3. o dublă suveranitate asupra Irlandei de Nord în care puterile legislativă şi executivă să fie împărţite între Londra şi Dublin.[9] Atunci când i-au fost citite una după alta soluţiile propuse de New Ireland Forum, Thatcher, după o scurtă pauză, a pronunţat de trei ori That is out. Un pas înainte consta totuşi în recunoaşterea explicită de către partidele catolice a faptului că nici o soluţie nu putea fi implementată fără consimţământul expres al majorităţii protestante din Nord (care într-o Irlanda unită ar fi devenit minoritară).

Cea mai mare realizare a deceniului thatcherist în problema irlandeză a constituit-o, fără îndoială, semnarea Acordului Anglo-Irlandez la Hillsborough la 15 noiembrie 1985 de către Margaret Thatcher şi premierul irlandez Garett Fitzgerald (Fine Gael). Acordul nu rezolva divergenţele nord-irlandeze însă transmitea un semnal foarte puternic scenei politice irlandeze (nord şi sud) pentru că partea britanică recunoştea oficial implicarea Republicii Irlanda în rezolvarea conflictului din Ulster ceea ce până în acel moment fusese respins cu vehemenţă de către guvernele de la Londra. Acordul prevedea înfiinţarea unei conferinţe interguvernamentale pentru fiecare domeniu cheie care afecta afacerile internele ale Irlandei de Nord, din care făceau parte atât oficiali britanici cât şi irlandezi, conferinţe care trebuiau să elaboreze politici menite a satisface doleanţele şi interesele ambelor comunităţi/tradiţii. Această structură complexă urma să aibă şi un secretariat tehnic cu sediul la Belfast, fapt ce a înfuriat majoritate protestantă care a văzut acordul ca o cedare de suveranitate din partea Marii Britanii. În plus, Marea Britanie şi Irlanda cădeau de acord că nici o shimbare a statutului provinciei nu se putea face fără consimţământului majorităţii populaţiei Irlandei de Nord, o prevedere care a fost departe de a linişti establishmentul protesant care privea cu nelinişte la un viitor în care comunitatea protestantă ar putea pierde această majoritate demografică în favoarea celei nationalist-catolice (cu o rată de creştere demografică mai mare decât cea a comunităţii protestante)[10]. Liderii protestanţi atât ai partidulului moderat cat şi a celui radical au încercat din greu sa o facă pe Margaret Thatcher să întrerupă negocierile si sa nu semneze Acordul însă, atât la bine cât si la rău, The Iron Lady era greu daca nu imposibil de înduplecat. In plus, deasupra clădirii din Maryfield flutura mult uratul tricolorul irlandez, un fapt imposibil de accepetat de catre protestanti.

Am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte ca începuturile procesului de pace din Irlanda de Nord care se leagă de figura legendară a preotului catolic Alec Reid, pot fi retrasate din perioada mandatelor lui Margaret Thatcher si, chiar daca rolul ei in derularea acestor lungi negocieri între Belfast, Dublin, Londra nu a fost unul de prim plan, totuşi, nu le-a interzis, dând dovada, până la urma, de inteligenta politica, oferind o sansa inimaginabilului (the unthinkable) căci în acei ani pentru opinia publica britanica, a negocia cu IRA, părea a ţine de domeniul SF. Insa ura care exista intre IRA si Thatcher nu a încurajat un progres in derularea negocierilor, astfel incat abia dupa cea a părăsit puterea, in anul 1990 ele au avansat, trecând prin încetarea focului unilaterală declarata de către IRA în 1994 şi ajungându-se în final la semnarea Acordului de la 10 aprilie 1998 acord care prevede împărţirea puterii între cele două comunităţi precum şi o serie de institutii transnationale, având o dimensiune britanică în sensul larg al termenului. Sigur ramane un lucru: dacă Thatcher a deplasat o armadă la şapte mii de kilometri de Marea Britanie pentru a recuceri nişte insulele Falkland (Malvinas) locuite doar de câteva mii de supusi ai Reginei, părea cu atât mai improbabil faptul că a avut vreodată în vedere sa lase la voia intamplarii (sau, mai mult pe mână republicanilor irlandezi, catolici si antibritanici) cele sapte-opt sute de mii de protestanţi din Ulster.

 

[4] Thursday, 31 December 2009

[5]”the biggest bastard we have ever known”

[6] Care, în cazul în care erau descoperiţi era executaţi sumar de către IRA.

[7] Agnes Maillot IRA. Les Republicains irlandais,1996, Presse Universitaire de Caen, pag. 216-217

[8] Parafrazarea sintagmaei cei trei martiri din Manchester (William Philip Allen, Michael Larkin, si Michael O’Brien) spanzuraţi de britanici în urma unui incident din 1867 in care un grup de 30-40 de voluntari ai precursoarei IRA, Irish Republican Brotherhood, a eliberat doi lideri ai organizatiei, ucigand un sergent de politie.

[9] Wesley Hutchinson La question irlandaise, Ellipses, 1997 pag. 148

[10] In momentul de fata raportul dintre cele doua tabere ar fi de 45 % comunitatea protestanta in ansamblu ei caci ea este alcătuită din Biserica Prezbiteriană- 20%, formată mai ales din descendenţi ai scoţienilor, Biserica Anglicana 15%, Biserica Metodista 3,51% etc. în timp ce 40% din populaţie s-a declarat de religie romano-catolică în timp ce 13,88% declară că nu au nici o religie. Populaţia se ridica în decembrie 2008 la cifra de 1.759.000 locuitori. Sondaje de opinie de dată recentă arată că dacă protestanţii sunt foarte decişi în a păstra legăturile constituţionale şi politice cu Marea Britanie, nu acelaşi lucru se aplică romano-catolicilor care ar susţine ideea unificării cu Republica Irlanda într-o proporţie de doar 21%.

Articole similare

Odihnă desăvârșită, de Amos Oz

Codrut

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în februarie 2018

Jovi Ene

Ironclad (2011) & Emperor (2012)

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult