Editorial Recomandat

Drumul Damascului. Sens invers. Cazul Lion Feuchtwanger (II)

Drumul Damascului. Sens invers
Cazul Lion Feuchtwanger (II)

Prima parte aici.

O altă temă care-l frământa pe Feuchtwanger şi care se afla în centrul actualităţii internaţionale era primul Proces de la Moscova[1]. Scriitorul refuza să creadă că vechi bolşevici precum Kamenev sau Zinoviev ar fi putut trăda idealurile înalte ale Revoluţiei, mărturisind crime inacceptabile, care frizau ridicolul. Interpreta nu a reuşit să-i calmeze temerile şi să justifice Procesul mulţumindu-se să raporteze că scriitorul solicită cu insistenţă o întâlnire cu Dimitrov pentru a-i fi clarificate circumstanţele şi sentinţele. “Vrea să vorbească cu Dimitrov despre procesul troţkist pentru că are un efect devastator în Europa, costând Uniunea Sovietică două treimi din prietenii săi. Acum este foarte important să se întreprindă muncă de lămurire pentru a remedia situaţia” Se observă că Feuchtwanger era nehotărât în atitudinea sa faţă de URSS, oscilând între a condamna practicile totalitare din URSS şi nevoia de a modifica comportamentul statului sovietic, probabil pentru a avea ce contrapune Germaniei naziste şi pentru a oferi simpatizanţilor şi aderenţilor din Occident o imagine mai bună. Ceea ce Procesele de la Moscova au infirmat cu hotărâre.

În cele din urma, VOKS a aranjat o întâlnire între Feuchtwanger şi Dimitrov, înaltul demnitar cominternist invitându-l la cină, la el acasă (la fel cum a proceda cu mulţi alţi invitaţi străini de o oarecare importanţă – a se vedea cazul descris în capitolul despre vizita lui Leon Nicole). Dintr-un alt raport al interpretului se constată cu tristeţe sovietică faptul că nici Dimitrov nu reuşise să-l convingă despre justeţea sentinţelor pronunţate. “A spus că Dimitrov era foarte nervos când au început să vorbească despre Proces şi i-a trebuit o oră şi jumătate să-i explice fără însă a-l convinge. Feuchtwanger a declarat apoi că procesul este privit în străinătate într-o lumină foarte proastă şi este asemănat cu procesul incendierii Reichstagului. Nimeni nu poate înţelege cum 15 revoluţionari decişi, care şi-au riscat viaţa de atât de multe ori complotând împotriva liderilor ar fi putut să mărturisească şi să se căiască. I-am explicat că toată greşeala lui constă în a-i considera pe aceşti troţkişti contra-revoluţionari drept revoluţionari hotărâţi când, de fapt ei nu erau decât oameni fără scrupule, care luptau să câştige puterea prin orice mijloace, fără să se dea în lături de la nimic” explică şi se apără interpreta. Aparatul sovietic descoperise influenţa pe care o exercita Maria Osten asupra lui scriitorului. Interpreta informatoare notează “Feuchtwanger este bun prieten cu ea şi are încredere în ea.”

În mod firesc, scriitorul de origine germană şi-a negociat drepturile de autor pentru publicarea şi ulterior ecranizarea romanului său Familia Oppermanns iar interpreta/informatoare subliniază faptul că în timpul negocierilor Feuchtwanger nu a fost meschin fără a da dovadă de lăcomie sau încăpăţânare. A adăugat că în America i-au fost oferite condiţii financiare mult mai bune pentru ecranizarea romanului său însă el preferă să fie făcut în URSS. Fiind destul de încăpăţânat în subiectele sensibile de natură politică, pentru a-l convinge totuşi de justeţea regimului, Feuchtwanger a fost plimbat şi pe la redacţia ziarului Izvestia insa unul din editorii revistei a eşuat din nou în a-i influenţa vederile scriitorului cu privire la democraţie şi libertatea de exprimare. În ultimul raport scris de Karavinka, ea se spală pe mâini de Feuchtwanger, descriindu-i din nou atitudinile negative la adresa sistemului sovietic. Mi-a spus ironic că i-ar plăcea să vadă dacă i se va publica în URSS cartea în care va descrie viaţa aici ca fiind neconfortabilă, după cum i se pare. Că indiferent cât de minunată este Uniunea Sovietica, el preferă să trăiască în Europa. Rapoartele tovarăşei Karavinka despre Feuchtwanger s-au oprit brusc la 4 ianuarie 1937, înaintea întrevederii de trei ore  (semn major al poziţie fruntaşe în clasamentul sovietic) pe care Feuchtwanger a avut-o cu însuşi Stalin, la 8 ianuarie 1937.

De aceea este cu atât mai surprinzătoare cartea publicată de Feuchtwanger în acelaşi an, în care-şi descrie experienţa sovietică, în culori idilice, Moscova 1937 o carte profund prosovietică. Uniunea Sovietică luptă împotriva multor duşmani, iar aliaţii ei îi oferă slabe ajutoare. Prostia, reaua voinţă şi stagnarea încearcă să discrediteze, defăimeze şi nege tot ceea ce este productiv în Est. Dar un scriitor care i-a văzut măreţia nu îndrăzneşte să nege ceea ce au văzut ochii lui chiar dacă măreţia nu este populara şi mulţi vor descoperi cuvintele lui fiind neplăcute. De aceea depun mărturie. De altfel o introducere standard a literaturii propagandistice pro-sovietice care include toate elementele definitorii: autoproclamata sinceritate a autorului care, aşa cum reiese din rapoartele interpretei sovietice este o imensă minciună, martirajul Uniunii Sovietice înconjurată numai de duşmani, respingerea revoltată a acuzaţiilor că s-ar fi lăsat prăcălit de aparatul propagandistic sovietic. Această carte a devenit rapid replica volumelor lui André Gide.

Feuchtwanger îl acuză pe Gide de meschinărie, incapacitate de a vedea imaginea de ansamblu, fiind orbit doar de detaliile vieţii din URSS, exact aceleaşi trăsături pe care i le imputa Karavinka lui Feuchtwanger pe la începutul vizitei acestuia la Moscova. De altfel chiar el recunoaşte că “in timpul şederii mele la Moscova, am încercat din greu să-mi controlez opiniile şi să le reformulez pentru că impresiile de moment, plăcute sau neplăcute, să nu-mi afecteze judecata ultimă.” Cartea lui Feuchtwanger nu face parte decât din numeroasa maculatură a literaturii propagandistice de călătorie în URSS căci autorul prezintă aceleaşi marote sau locuri comune precum marea majoritate a călătorilor înregimentaţi: construcţia metroului chiar dacă într-unul din rapoartele interpretei se scrie că atunci când i-a fost prezentată marea realizare moscovită, Feuchtwanger ar fi replicat că nu are cum să compare metroul din Moscova cu altele pentru că el nu a luat niciodată metroul, călătorind doar cu maşina! În carte el va scrie “Metroul lor este într-adevăr cel mai frumos şi mai confortabil din lume” iar “Reconstrucţia Moscovei este una din cele mai grandioase lucrări. Graţie electrificării, Moscova străluceşte ca nici un alt oraş din lume” Condiţiile de viaţă ale cetăţenilor sovietici sunt descrise în culori deschise, doar mici detalii fiind de natură a împiedica ajungerea în raiul comunist.

Evident, Feuchtwanger nu face nici o referire la oamenii disperaţi care l-au vizitat, riscându-şi libertatea pentru a se plânge şi a-i cere un ipotetic ajutor, după cum menţiona Karavinka în rapoartele sale. “Toţi oamenii cu care m-am întâlnit în URSS, chiar şi interlocutori întâmplători peste care am dat şi care nu aveau cum să fie pregătiţi să discute cu mine, chiar dacă uneori criticau anumite lipsuri, erau mulţumiţi cu ordinea existentă. Într-adevăr, întregul oraş Moscova era mulţumit, în armonie chiar fericit.” O altă minciună imensă căci se ridică întrebarea dacă autorul a discutat cu toţi cei 4-5 milioane de locuitori ai imensului oraş pentru a le descoperi starea de bine? În mod previzibil, dorind să fie un anti-Gide, Feuchtwanger elimină orice referire la lipsa libertăţilor politice sau civice, autocenzurându-se, scriind chiar că “ziarele au publicat comentariile mele pe primele pagini chiar dacă liderilor sovietici poate că nu le-au plăcut. Ziarele sovietice nu mi-au cenzurat articolele chiar când mă plângeam de intoleranţa din anumite domenii sau despre cultul excesiv al lui Stalin sau când doream o mai mare claritate în desfăşurarea unor procese politice” uitând episodul Pravda. În plus câţi din cititorii occidentali aveau acces la ziarele sovietice, cunoscând limba rusă?

Rapoartele interpretei care i-a ghidat şederea arată şi ipocrizia sovietică. O anume faţetă era arătată străinului şi cu totul altceva se consemna şi adăuga la dosar. Evident, Karavinka îşi lua măsuri de precauţie căci după cazul Gide, aceasta misiune era una cu un grad mare de periculozitate, existând un mare risc de a ajunge fie în Gulag, fie în faţa plutonului de execuţie. În fond, milioane de oameni au pierit în URSS pentru mult mai puţin decât o lungă expunere radioactivă la un element potenţial duşmănos, reacţionar. Faptul că până la urma Feuchtwanger nu a fost un nou Gide demonstrează cu claritate că nu numai sistemul sovietic de fermecare era vinovat de minciuna răspândită ci, mai ales, chiar oamenii de cultură occidentali. Rapoartele tovarăşei Karavkina demonstrează ceea ce se aplică şi în cazul grupului condus de André Gide: călătorii în URSS puteau, dacă doreau, să obţină şi informaţii din alte surse, independente de sistemul propagandistic oficial organizat de VOKS, în funcţie şi de amploarea vizitei şi de timpul petrecut în URSS. Sistemului sovietic îi era imposibil să filtreze absolut toate contactele pe care le aveau călătorii în timpul lunilor petrecute în Uniunea Sovietică de aceea un rol major în redactarea lucrărilor propagandistice revenea invitaţilor care de multe ori adoptau o atitudine politicoasă, centrată în jurul ospitalităţi şi generozităţi sovietice care nu putea fi răsplătită altfel decât tot prin generozitate, laude şi discreţie faţă de aspectele negative.

Exemplul lui Feuchtwanger, pare cu atât mai interesant căci el a făcut exact drumul invers faţă de  Gide, Istrati sau Celine care au ajuns în URSS convinşi, simpatizanţi ai comunismului, pentru a pleca dezamăgiţi, cunoscători, fripţi. O celebră sintagmă declama sunt prieten cu Platon, dar mai prieten îmi e adevărul. În cazul acestui tip de călător înregimentat butada s-ar putea transforma în sunt prieten cu adevărul, dar mai prieten mi-e Stalin! Lion Feuchtwanger a ajuns în URSS vag simpatizant, ezitant, presimţind adevărul, punând întrebări incomode care dovedesc că nu intuiţia-i lipsea dar odată ajuns in Europa a preferat, din motive pe care doar le putem bănui, să mintă, să se înhame cu entuziasm la carul celor care aduceau osanale stalinismului, ceea ce de altfel i s-a şi reproşat în epocă, dublul standard, unul aplicat fără milă totalitarismului nazist, celalalt fiind susţinerea celui comunist. Spre deosebire de Walter Benjamin cu care se întâlneşte atât din punct de vedere al originii germano-evreieşti, al exilului, cât şi a călătoriei în URSS, a sentimentelor filocomuniste şi încercării de a ajunge la Lisabona, ieşirea de siguranţă dintr-o Europă ocupată de nazişti, Feuchtwanger chiar daca a fost internat în lagărul de la Les Milles de autorităţile franceze de la Vichy, a reuşit să evadeze înainte de a fi transferat autorităţilor germane din Nordul Franţei. A ajuns la Marsilia de unde s-a strecurat, cu ajutorul viceconsulului american Hiram Bingham IV care i-a acordat viza de intrare în Statele Unite, prin Spania franchista, ajungând la Lisabona, de unde a luat vaporul, debarcând la New-York. Lion Feuchtwanger şi soţia s-au stabilit la Los Angeles, cât mai departe de Europa, unde a continuat să scrie până în anul 1958, anul morţii.


[1] 19-24 august 1936. Toţi acuzaţii printre care se numărau Zinoviev, Kamenev şi Smirnov au fost rapid executaţi.

Articole similare

Fragment în avanpremieră: Scurtă istorie a beției, de Mark Forsyth

Jovi Ene

Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste

Jovi Ene

A World Apart, de Gustav Herling (I)

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult