2025 a fost, pe drept cuvânt, un timp al vindecărilor, în care fiecare pas prin lumea cea mare a vrut parcă să se facă sub straja unei blânde lumini. Căci în vreme ce gândurile mai voiau să zboare, cu sau fără voie, spre tărâmul amintirilor din copilărie, poveştile de azi îmi ieşeau în cale, purtându-mă spre hotarul dintre viaţă şi vise, acolo unde noianul de întâmplări, nelinişti, tristeţi, veşti senzaţionale şi vorbe spune, adesea, la întâmplare, îşi află răspuns tainic în fel de fel de jocuri şi cuvinte încărcate de înţelepciune şi speranţă.
Deloc întâmplător, dorinţa de a continua să explorez acest nesfârşit ocean de semne negre înscrise pe pagini decorate deopotrivă în alb şi în culori vii se înscrie şi printre planurile actualei corole de douăsprezece luni, dintre care primele trei se vor fi înscris, deja, în catastiful trecutului. Şi chiar dacă cele cinci destinaţii plănuite iniţial îşi vor extinde, în mod inevitabil, graniţele, morala întregului periplu va fi mereu aceea că, pentru a deveni călători spre tărâmul nemuritorului A fost odată, trebuie să ne transformăm, la rândul nostru, în demni mesageri ai acelor vorbe frumoase şi gânduri senine care, împletite, vor răspândi în jur o lumină binefăcătoare. Şi asftel, călătorind neobosiţi pe tărâmul cuvintelor care trezesc, hrănesc şi înseninează fiecare crâmpei de zi şi tresărire de gând, vom dobândi acea nebănuită putere de a transforma măcar o oră din cele douăzeci și patru ale zilei într-un timp asemănător celui despre care știm că a fost plăsmuit sub semnul binelui purtător de iubire, frumusețe și înțelepciune.
1. Popasuri printre comorile de pe Raftul Denisei
În copilărie, se făcea că ştiam cu certitudine că voi creşte suficient de mare încât să pot să devin un cititor cel puţin la fel de statornic şi rafinat ca cei pe care îi recunosc drept călăuzitori pe drumul presărat cu gânduri şi imagini, privirea îmi era adesea atrasă de cărţile pe care cei din jurul meu le ţineau în mâini şi le studiau cu atenţie. Nu de puţine ori, ceea ce îi unea pe oamenii care, în autobuz, în metrou sau în tren îmi deveneau parteneri indirecţi de călătorie, era tocmai această dorinţă de a descifra tainele unor texte lungi. Căci deşi nu erau însoţite de ilustraţiile atât de dragi, ele erau păzite cu străşnicie de o pisică neagră, care, departe de a aduce ghinion, ne ieşea înainte pentru a ne îndemna să trecem fără teamă dincolo de hotarele primelor coperţi.
De atunci şi până astăzi, mieunatul ei gingaş se întrezăreşte cu urechile minţii, ca un răspuns adus fiecărui foşnet de pagină. Şi amândouă cânturile mă poartă pe tărâmul cuvintelor şi al viselor înveşmântate în culori luminoase, acolo unde fiecare crâmpei de ficţiune şi realitate se aliază în slujba omului pornit în căutarea frumosului ascuns printre paginile tuturor acele poveşti care nu au obosit a se spune.
2. Rendez-vous cu Dostoievski
A fost o vreme în care credeam, cu teamă, că fiecare pas prin lume nu diferă prea mult de o oarecare invitaţie de a juca teatru în faţa acelor priviri mult prea curioase şi tăioase care păreau să confunde sentimentele şi plăcerile nevinovate cu dorinţa de sfidare a unor reguli înţesate de prejudecăţi şi durerile sufletului cu mofturile, doar pentru că suferinţele conştiinţei nu se văd.
Până într-o zi, când un prinţ mi-a cuprins gândurile în mâini, purtându-le către lumea lui, acolo unde, dintre paşii de dans ai literelor şi freamătul faptelor, o cale plină de lumină părea să se deschidă. Poposind pe ea, în tandem cu acel protagonist pe care multă lume îl considera idiot, mi-a fost mai apoi dat să îl întâlnesc pe însuşi cel ce l-a înzestrat cu viaţă. Căci dintre paginile îngălbenite ale cărţilor sau ale cuvintelor înţelepte rătăcite prin timp, vocea lui Dostoievski se contopeşte adesea cu ritmurile şi vibraţiile vieţii. Uneori, el este nemuritorul scriitor, pentru ca în alte dăţi să devină eroul unor ficţiuni împletite cu pagini din istoria adevărată. Dar de fiecare dată, cele două spirite îşi dau mâna, dezvăluindu-l pe inconfundabilul mesager ai acelui Frumos, plăsmuit sub straja Binelui şi rostuit să salveze lumea.
3. (Re)întoarceri la miturile şi istoriile omenirii
De când mă ştiu, am fost o ascultătoare fidelă a poveştilor desprinse din istorie, pe care părinţii şi bunicii mi le spuneau adesea împletind amintirile lor cu cele înscrise la loc de cinste în diverse cărţi care, de multe ori, ascundeau la rândul lor, printre cuvinte şi imagini, alte istorii, relativ mai recente dar tot atât de dragi.
Pe atunci, nu visam decât să cresc şi să învăţ să pătrund singură aceste taine, pe care să le port cu mine şi să le răspândesc în lumea mea, asemenea celor ce mi le-au istorisit odată. Iar astăzi, când dorinţa de a pătrunde cu hotărâre în tainele unui trecut deopotrivă îndepărtat şi viu se dezvăluie în deplină splendoare, poveştile ne ies în cale pentru a ne aminti că, dincolo de titluri opulente şi visuri de mărire deşartă, istoria s-a scris deopotrivă cu slove de lumină şi lacrimi de sânge.
Şi aşa se face că, dintre coperţile groase şi paginile îngălbenite de vremuri, cei pe care îi (re)cunoaştem ca fiind protagonişti ai trecutului, recuceresc arena timpurilor, asemenea oricăror călăuze destoinice care, după ce ne vor fi învăţat ce înseamnă cu adevărat nobleţea, înţelepciunea şi curajul, se arată iarăşi biruitori în lupta cu nemiloasa uitare.
4. Trei povești ţesute sub straja cărților
Dintre cele 365 sau 366 de petale ce se împletesc în cununa unui an, se desprind, în taină, câteva zile menite să se țeasă sub straja acelor povești despre care știm că s-au scris și istorisit odată ca niciodată, pentru ca mai apoi să își afle, pentru totdeauna, sălaș primitor prin cele mai misterioase colțuri ale inimii. Fiecare dintre acestea retrezesc în gând amintirea unui oarecare miez al verii, a unei săptămâni ploioase dintr-o lună iulie care, în mintea mea, se voia cu totul scăldată în razele calde ale soarelui, în freamătul blând al firelor de iarbă şi în mireasma florilor de trandafir. Dar tocmai această domolire a jocurilor şi a plimbărilor a retrezit acea dorinţă de a călători, fără oprire, prin misterioase lume a literelor şi cuvintelor încrise pe pagini decorate în alb şi în culori vii.
Şi chiar şi atunci când vremea poveştilor cu Zâne Bune şi Feţi Frumoşi s-a retras într-un con de umbra, altele au prins viaţă, chiar sub ochii mei, transformând fiecare popas printre cărţi într-o călătorie fantastică prin lumea cea creată din „hieroglife”. Căci dincolo de hotarele minții, fiecare personaj devine partener de bucurie şi speranţă, în vreme ce firul luminos al poveștii se preschimbă într-un elixir care, gustat la vremea rânduită, îți deschide, pentru totdeauna, portalul magic care conectează freamătul lumii de azi la veșnicul tărâm al frumuseții și înțelepciunii.
5. Cu paşi mărunţi, dar siguri pe tărâmul scriitorilor români contemporani
Deşi nu mă pot lăuda cu prea multe evadări în universul literaturii româneşti a timpului meu, orientarea privirii către alte fenomene artistice, în special sonore, tot atât de contemporane, a făcut ca trecerea de la acele titluri clasice, puse de multă vreme la loc de cinste pe diverse liste de lecturi formatoare, spre o serie de scrieri mai recente să fie un fapt firesc, detaşat de orice tendinţă tinerească de a sfida trecutul. La început, paşii mărunţi dar siguri s-au intersectat cu romanele Ioanei Pârvulescu, sub straja cărora lumea mea prindea condur în deplin sincron cu o alta, plină de viaţă, mister şi inocenţă, pentru ca puţin mai târziu vocea Ilenei Vulpescu să îmi şoptească, printre altele, că relaţiile dintre oameni trebuie să transforme gesturile instinctuale în forme ale demnităţii şi rafinamentului. Apoi a fost plonjarea printre istoriile retrezite de Simona Antonescu – unele s-au cuprins cu mintea şi privirea într-un vagon de tren, altele în plin miez al traficului bucureștean, pentru ca restul paginilor să mă prindă în mreje în tihna fotoliului anume rezervat pentru „furtul” unei ore de evadare…
Iar ceea ce rămâne de fiecare dată în urmă nu este decât ea: Povestea, cea „care își pierde ceva din farmec după ce este rostită” și al cărei nimb strălucitor pare că începe „să se mătuiască pentru noi, cei care ne-am aflat în mijlocul faptelor și încercărilor să le istorisim”. Dar mai apoi, ca o Maiastră care se respectă, ne găzduiește sub aripile-i ocrotitoare, purtându-ne la hotarul dintre acele vremuri „pe când lucrurile abia se petreceau” și cele care se scriu în tandem cu ale noastre tresăriri de priviri însetate „de a ști, de vraja de a asculta”.
(Surse imagini: https://humanitas.ro/, https://www.libris.ro/, https://www.librarie.net/, https://www.edituratrei.ro/.)
