Editorial Recomandat

Ce-am învățat despre literatură de pe Goodreads.com (IV): Despre traduceri

Guest post de Bogdan Costin, scriitor

Iată și ultimul episod al acestei analize, în care am folosit numărul de ratings de pe Goodreads.com ca să creez o imagine mai realistă asupra unor aspecte ale lumii literare de la noi și din lume, mai ales legate de receptarea unei opere. Desigur, au apărut voci care să spună că metodologia nu e chiar corectă, că nu are precizie, lucru pe care l-am precizat și eu în primul articol. Ce am vrut eu mai mult a fost să arăt cum se poate folosi acest instrument, dacă tot îl avem la îndemână.

La fel o să procedez și în acest episod despre traduceri în care vom merge mai adânc în informațiile pe care ni le oferă Goodreads, dincolo de numărul de ratings. Dar ne va ajuta din nou să avem o imagine mai clară legată de receptarea literaturii române în lume. Cum ajung scriitorii români să fie traduși în limbi străine? Eu, cumva intuitiv, am identificat două metode: cea ”oficială” și cea ”comercială”.

Prima, cea pe care am numit-o eu ”oficială” se bazează pe apartenența clară la sistemul literar de la noi, care prin ICR, invitații la târguri internaționale, relații cu edituri universitare și burse, poate facilita traducerea unor autori români în limbi de largă circulație cum e franceza, engleza, spaniola sau germana. Aici trebuie să spun clar că tot ce a făcut Patapievici la ICR în acest sens a fost un pas important, a fost o inițiativă absolut meritorie. DAR. Singura problemă pe care o detectez e cea asupra căreia am atras atenția în articolul anterior:

  1. Depinde într-o măsură prea mare de receptarea operei în fața criticii literare, iar aceasta, am arătat, se preocupă adeseori de autorii care nu reușesc să-și facă un public.
  2. Depinde într-o măsură prea mare de fonduri publice, iar asta, ca în alte domenii legate de aceleași finanțări din bugetul de stat, creează prea des un sistem de valorizare care ține mai puțin cont de merite și mai mult de apartenență la sistem.

Pe profilul de Facebook al domnului Lucian Dan Teodorovici am văzut o postare mai veche care a stârnit vreo 200 de comentarii, care au atins și subiectul traducerilor și la care au participat și mulți critici, printre care și Daniel Cristea–Enache. Iată cum vede dânsul parcursul firesc al unei cărți către traducere, citez:

Așadar, domnul critic consideră că un scriitor care vrea să fie tradus ar trebui să fie validat de criticii literari în primul rând, apoi de celelalte segmente. Totul pare a fi despre control, despre liste, despre cum să nu scape lucruri de sub controlul USR, ceea ce e firesc până la un punct, când vorbim despre misiunea de a promova literatura română în străinătate. Problema e că puțini mai cred în discernământul celor care fac listele astea cu autori propuși pentru finanțarea traducerilor. Pentru că au criterii greșite de valorizare (vezi articolul III din serie) care dau cu capul de zid odată scoase în lume. De ce le au greșite? O simplă verificare pe Goodreads a membrilor marcanți din USR, prozatorii mai ales, va arăta că aceștia sunt mai mult scriitori de cărți obscure, fără o receptare publică. Pe mulți nici nu i-am găsit pe Goodreads, mulți sunt mai degrabă scriitori de prefețe decât de opere, mulți alții sunt poeți și la poeți se poartă absența publicului. Și-atunci cum te-ai aștepta ca acești oameni să înțeleagă ceva corect despre ce înseamnă o carte și ce important e publicul pentru a o valida? Repet obsesiv deja, nu vorbesc despre a fi bestseller, dar dacă ești membru marcant USR și ai cărți cu 50 de cititori e impostură. E ca și cum ai pune în parlament sau în administrarea unei țări un avocat ratat sau un medic eșuat sau un șofer sau un sculer matrițer. Ah, dar stai…

Și am zis să mă uit, de exemplu, la Gabriela Adameșteanu, care da, e super validată de critică și, da, și-a făcut și un public. Cel puțin trei cărți i-au apărut în franceză, la faimoasa editură Gallimard, iar ”Dimineața pierdută” în cele mai importante limbi. Și, din nou, m-am uitat pe receptarea ei. 68 ratings la ”Provizorat” și 67 la ”Drumul egal al fiecărei zile”.

Apoi m-am uitat mai în detaliu la cine au dat acele ratings și, din păcate, nu am găsit nici un utilizator din Franța, toate sunt date de români. Eu nu am citit cărțile doamnei, nu mă pronunț asupra ei, nu am nici un sentiment pozitiv sau negative față de opera dânsei, doar mă uit la cifrele și revelațiile reci pe care mi le dă Goodreads. Și cumva simt o deziluzie pentru că mă așteptam la ceva spectaculos, de vreme ce a apărut la GALLIMARD!! Dacă nici aici, atunci unde trebuie să apară un scriitor roman ca să aibă parte de o receptare în limba franceză?? Cum se explică acest lucru? Chiar nu am o explicație, în schimb am rămas cu o mare nedumerire. Sau poate că am una și e destul de clară: acest sistem este unul nefuncțional din cauza celor care iau deciziile în acest for înalt al literaturii române.

Doar la ”Dimineața pierdută” se poate vedea o oarece receptare în străinătate. La Mircea Cărtărescu, Dan Lungu și alții am văzut receptare din alte țări, există useri din Franța, Germania, SUA etc. care scriu chiar mici recenzii, opinii, despre cărțile lor. Dar tot prin sistemul literar român de care pomenește și DC-E a fost tradus în limba franceză și Eugen Uricariu, Nicoleta Esinencu (știu, teatru, dar de ce?), din nou Aldulescu, care, la o simplă privire pe Goodreads, nu au avut parte de o mare receptare nici măcar pe la noi și nu au strâns nici în urma traducerilor. Asta e tot ce arată platforma despre Eugen Uricariu:

E ușor de constatat că mulți scriitori traduși prin aceasta primă metodă au avut parte de o receptare mai mult decât modestă în străinătate. Iar asta nu e bine. Nu pentru acei scriitori, ci pentru întreaga literatură română. Editurile de dincolo funcționează, vrem, nu vrem, după considerente comerciale (excepție poate fac doar cele universitare), iar dacă aceste cărți recomandate de ICR și sistemul critic de la noi nu se vând, vor avea o tot mai mică apetență pentru a publica scriitori din spațiul românesc, chiar dacă ICR-ul susține integral costurile traducerii și găsește traducătorii. Iată din nou cum vede Daniel Cristea-Enache modul în care trebuie să se petreacă lucrurile (comentariu de pe același post al lui Lucian Dan Teodorovici):

Viziunea lui DC-E e una despre centralizare și control. Doar așa poate fi promovată literatura română în lume. Doar ce trece prin mâinile lui și ale lui Manolescu și ale altor critici serioși, de la comitetul central al USR și ICR (care recent oricum a pierdut reprezentarea literaturii acolo). Cum adică să fie totul între editura privată și autor? Păi și ei, boșii cu banii de la bugetul statului, ce mai fac atunci? Cine a mai pomenit așa ceva? Ăăă… să zicem că întregul sistem editorial funcțional din Franța, Germania, SUA și altele?

Și astfel ajungem la a doua metodă, cea ”comercială”, cea în care poți să spui: să traducă cine-o traduce, să se ocupe editura de traducere și editare, fiindcă e entitate privată.

Aici, pentru că oricum m-au întrebat mulți, o să mă limitez la exemplul meu. Dar sunt convins că mulți alți scriitori traduși au trecut printr-un proces similar, în care nu au contat foarte mult instituțiile statului și dosarele cu recenzii de la critica noastră literară, ci doar cartea. În cazul meu, vorbim de primul meu roman, ”Cum să faci primul milion”, publicat în 2013, la editura Cartea Românească (ce ținea atunci de Polirom, contractul cu Polirom e făcut). Pentru el am semnat în 2016, doar 3 ani mai târziu, un contract de publicare cu editura Autrement, din Paris, membră a grupului Flammarion, ceea ce, scuzată să-mi fie lipsa de modestie, e o performanță pentru un debutant necunoscut.

Iar eu nu am făcut absolut nimic. Cartea a făcut singură (aproape) totul. Nu m-am agitat să obțin recenzii de la marii critici. Nu m-am dat bine pe lângă scriitori consacrați, ca să am intrări, să cunosc pe cineva de la ICR sau de la USR. Sau nu, mint, am făcut totuși ceva, am zis de vreo două ori ”da, de acord”. Prima dată, când editura Polirom m-a întrebat dacă îmi dau acordul să trimită romanul la un concurs, Festivalul primului roman, din Chambery. Am zis da. Apoi, în urma acestui festival la care romanul nu a luat marele premiu, dar a câștigat niște cititori (membrii juriului acestui festival), am mai zis ”da”, atunci când o doamnă care citise romanul și-i plăcuse foarte mult, româncă stabilită în Franța și traducătoare, printre altele, a întrebat editura dacă sunt de acord să se ocupe dânsa de încercările de a găsi o editură din Franța care să-l publice. Doar nu eram nebun să spun nu. Și de aici, respectiva doamnă a fost un fel de 2-in-1: și agent literar și traducător. A tradus primul capitol și a scris un rezumat al întregii cărți. Și l-a prezentat, pe rând, așa cum se face, mai multor edituri, vreme de un an. A început în forță, cu cele unde avea intrări ocazionate de traduceri anterioare. Și au început să vină refuzurile: ba că nu publică români, ba că romanul nu se potrivește profilului editurii s.a.m.d. Dar ea a continuat să prezinte cartea fără să se descurajeze. Și astfel, după un an de încercări, o editură s-a declarat interesată de roman. Ne-am bucurat amândoi, dar încă nu era nimic sigur. Am intrat în faza evaluării interne a editurii, unde nu aveam nici un control. Editura a plătit referenți, vorbitori de limba română care trăiesc în Franța, ca să citească romanul și să-și scrie părerea despre el. A durat și asta vreo două luni și abia apoi a venit vestea cea bună: editura acceptase romanul spre publicare. Am semnat și eu și doamna traducătoare contractele cu editura. Dânsa a primit un avans ca să se apuce de traducerea întregului roman, iar când a predat traducerea integrală, a primit și restul banilor. DE LA EDITURĂ, repet, fără nici un ajutor de la ICR sau alte instituții ale statului român. Eu am semnat contractul meu și mi s-au virat banii de avans, din care Polirom și-a luat cota parte conform contractului nostru, iar eu restul. Iar acum aștept să văd când va intra la publicare, la finele acestui an sau la anul (în contractul cu ei e precizat un termen maxim de 2 ani până la publicare). Și asta e povestea mea 100% reală care poate îi va inspira pe alți scriitori, mai ales tineri, să creadă că există și alte metode decât cea oficială și că blocada acesteia poate fi spartă.

Garcia Marquez nu a devenit scriitorul lumii care este datorită IC-ului din Columbia. Nici Murakami. Nici Kafka. Nici Hemingway. Nici Tolstoi nu a fost rezultatul unei ”politici instituționale” de promovare a literaturii ruse în lume. Nici un mare scriitor al lumii nu a ajuns așa datorită IC-ului sau Uniunii Scriitorilor din țara lui. Desigur, astfel de instituții pot fi de ajutor, pot sprijini scriitorii, pentru că e în interesul statului respectiv, dar nu îi pot legitima sau impune în lume. ICR și USR ar trebui să fie instituții de suport, nu de valorizare și control al ”exportului” literar, așa cum sunt acum.

Prima parte aici.

A doua parte aici.

A treia parte aici.

Articole similare

Despre Sorin Stoica şi “criticii” săi

Jovi Ene

Care este genul de carte preferat?

Jovi Ene

Pregătiri de vacanță – La marginea apei – Humanitas Fiction lansează ultimul roman al scriitoarei Sara Gruen

Andreea Andrusca

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult