Editorial Recomandat

Avanpremieră editorială: ”Lumea ca literatură. Amintiri”, de Ioan Groșan

lumea ca literaturaFilme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Lumea ca literatură. Amintiri”, de Ioan Groșan, apărut de curând la Editura Polirom. Lansarea cărții va avea loc la Târgul de Carte Gaudeamus, vineri, 21 noiembrie, la ora 18.30, în prezența autorului, precum și a celor trei invitați, Octavian Soviany, Răzvan Voncu și Cosmin Ciotloş (moderator: Adrian Șerban). Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Avînd convingerea că nu orice eveniment poate fi ficţionalizat şi trecut în literatură, Ioan Groşan adună în volumul său memorialistic astfel de întîmplări pe care le-a trăit şi pe care nu le-a inclus în cărţile de beletristică. Anecdotica acestei cărţi nu este însă mai puţin savuroasă şi spectaculoasă, episoadele decupate acoperind cîteva decenii şi cele mai diverse medii, în România şi în străinătate. De la aventurile spumoase pe care le-a trăit el însuşi la Festivalul de la Cannes sau la motelul Dracula din pasul Tihuţa pînă la episoade la care a fost simplu martor – cum sînt întîmplările pline de haz avîndu-i ca protagonişti pe ţăranii maramureşeni sau amintirile depănate de nişte veterani de război la o terasă din Timişoara –, Ioan Groşan ne delectează cu poveşti care depun mărturie, după spusele sale, „despre o anumită atmosferă, un anumit timp şi anumiţi, minunaţi, oameni”.

Fragment:

Umorul s‑a născut la sat

”[…]

Cum aşchia nu sare departe de trunchi, aceeaşi privire senină asupra lumii a moştenit‑o de la unchiul Simion fiul său şi verişorul meu, Gheorghe. E un personaj fascinant, care chiar ar merita o povestire, o „ficţiune“: un fel de Zorba‑grecul maramureşean, capabil să savureze frumuseţea unui dezastru. Viaţa a încercat să‑l îngenuncheze: i‑au murit, pe rând, sora, apoi tânăra lui soţie, lăsându‑l cu doi băieţei de crescut, apoi tatăl, unchiul Simion, apoi, căzută îndelung la pat, mama, mătuşa Sandrina, pe care a îngrijit‑o ca o infirmieră, cu tot ce‑nseamnă asta, până la sfârşit. Ca şi cum şirul de morţi n‑ar fi fost de ajuns, soarta i‑a pus în cale o serie nesfârşită de ghinioane, unele comice, altele nu. I‑au fugit din bătătură, taman înaintea Crăciunului, doi porci pe care nu i‑a mai găsit; crescătoria de pui şi găini cu care spera el să dea lovitura pe piaţa neagră de ouă a rămas într‑o noapte geroasă fără curent ceauşist şi praful s‑a ales din toată această investiţie anticipat europeană; tractorul pe care l‑a cumpărat cu sacrificii la desfiinţarea CAP‑urilor a mers vreo două zile: e şi azi, într‑o rână, în curte; bibilicile, lovite de o boală necunoscută, au decedat pe capete; prepeliţele nu şi‑au ouat preţioasele ouă, ci au ieşit printr‑o spărtură şi duse au fost. Etc. etc. Pe toate ţi le povestea cu un zâmbet larg pe buze, de parcă ar fi fost vorba de altcineva. Anul trecut, pe la sfârşit de ianuarie, când l‑am văzut apropiindu‑se râzând de mine, m‑a cuprins frica: oare ce‑o mai fi păţit? Şi‑ntr‑adevăr: „Măi Nelu – mi‑a spus el cu gura până la urechi –, mi‑o furat ţiganii slănina şi cârnaţii din afumătoare!“.

Probabil că singura lui perioadă mai de Doamne‑ajută a fost perioada armatei. N‑a fost încorporat la dracu’‑n praznic, ci la numai vreo 70 de kilometri de sat, în Sighetu Marmaţiei, la o unitate de grăniceri. După depunerea jurământului, a fost învoit într‑o permisie de 48 de ore şi‑a venit acasă. Ei, se ştie ce mini‑sărbătoare e în familie când îţi vine prima oară băiatul din armată. Mătuşa Sandrina a tăiat o găină, a făcut „coptături“ (prăjituri), au venit vecinii şi neamurile să‑l vadă pe proaspătul soldat Gheorghică, s‑a băut horincă în cinstea lui, la plecare mătuşa a mai tăiat o găină, să aibă feciorul pe drum. După două săptămâni, iar a apărut grănicerul atomic, iar s‑a tăiat o găină, iarăşi chef cu neamurile, cu prietenii. Şi tot aşa: făcea Gheorghică ce făcea şi din două‑n două săptămâni venea acasă, până unchiul Simion s‑a enervat şi i‑a spus: „Măi, mai stai şi‑n armată, că ne‑ai mâncat toate găinile!“.

Aş mai avea multe de povestit, dar prefer să închei cu o întâmplare care mie îmi demonstrează cum au pătruns neologismele în comuna mea. Preşedinte al Sfatului Popular (iar mai apoi primar) al comunei era un tip de o rară bonomie, Tanasie. Un om cât un munte, care – am văzut cu ochii mei! – consuma la prânz trei feluri: felul întâi, două blide de ciorbă; felul doi, o friptură de găină, iar ca desert o jumătate de kilogram de slănină afumată. Nu mânca acasă, ci la birou, iar când Ilca, nevastă‑sa, care sosea la primărie încărcată cu tot soiul de coşuri şi sufertaşe, îi reproşa că nu vine acasă să mănânce ca toţi oamenii, Tanasie, care avusese grijă să‑şi pună pe birou un vraf de dosare imense rămase, cu praf cu tot, de pe vremea austro‑ungarilor, îi spunea supărat: „Tu nu vezi cât avem de lucrat aici?“.

Tanasie n‑avea prea multă ştiinţă de carte, era un om simplu, dar foarte iubit de săteni fiindcă, spre deosebire de alţi activişti de partid, punea şi el mâna la săpat şanţuri, la ridicat ziduri etc. De aceea, cu toate insistenţele ideologice de la raion şi ulterior de la judeţ, n‑a putut fi schimbat: comuna îl voia pe el şi numai pe el. Şi poate tocmai de‑aceea un funcţionar din primărie, care‑i făcea dările de seamă anuale (un fel de discurs despre „starea comunei“) şi care probabil era invidios că Tanasie s‑a eternizat ca primar, i‑a copt‑o: a bătut darea de seamă la maşină şi i‑a dat‑o cu câteva minute înainte de începerea adunării generale s‑o citească. Primarul a început s‑o lectureze, poticnindu‑se din când în când, şi‑a ajuns la următorul pasaj, în josul paginii: „Ţinem să afirmăm că autodepăşirea e o condiţie sine… sine… cua… non a tuturor realizărilor noastre şi că, deşi în colectarea impozitelor mai există cetăţeni care au scru‑…“. Pagina s‑a terminat, Tanasie a luat‑o pe următoarea şi‑a îngheţat. A revenit la prima, apoi s‑a uitat din nou pe‑a doua şi‑a zis tare, uluit: „Să mă trăznească Dumnezeu dacă aici nu scrie pule!“.

Aşa au pătruns neologismele în satul meu. Şi unele dintre ele au şi rămas acolo.”

Articole similare

Predicţii Filme-carti.ro câştigători Oscar 2013: dialog

Jovi Ene

Quentin Tarantino – de la imagine la idee și înapoi la imagine

Jovi Ene

One World Romania 2011 – 5. 20 Martie (II)

Delia Marc

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult