Tatiana Niculescu Bran – interviu în exclusivitate pentru Filme-cărți.ro

Jules despre cea mai recentă apariție a Tatianei Niculescu Bran, ”Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”. A venit apoi ideea unui interviu cu autoarea celor două cărți (dar am discutat, desigur, și despre cunoscuta ”Spovedanie la Tanacu”). Tatiana Niculescu Bran a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale.

–Ce anume v-a determinat să scrieți ”Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”? Aveți o legătură ”specială” cu Basarabia?

Voiam de câțiva ani să scriu o poveste despre Basarabia, dar am tot amânat. Am, într-adevăr, o legătură cu Basarabia prin bunicii mei materni care au trăit la Comrat și s-au refugiat apoi, la începutul celui de-al doilea război mondial, la București. Am crescut cu amintirile despre locul tinereții lor și despre o lume care, în imaginația mea de copil, era cu totul fabuloasă.

-Există persoane reale care au stat la baza personajelor din carte – o Marină, un Ilie ascunși printre noi?

Personajul Marina, agent imobiliar, e închegat, ca să zic așa, din viața a două femei reale, agenți imobiliari, pe care le-am întâlnit acum câțiva ani. Plus, dacă e să vorbim despre relațiile mamă-fiică din roman, m-am inspirat și din experiența unor prietene apropiate. În ce-l privește pe Ilie Hagiu, personajul basarabean, am păstrat mult din povestea bunicului meu, căruia, de altfel, i-am și dedicat cartea.

-Informațiile istorice, geo-politice și sociale abundă. În ce procent sunt realitate și în ce procent sunt ficțiune? (De exemplu, actualul Comrat nu seamănă nici pe departe cu locul acela idilic, desprins parcă dintr-o poveste, descris de Ilie Hagiu în mărturisirile sale.)

Istoria, geografia, societatea Basarabiei interbelice nu mai sunt azi recognoscibile în realitatea Republicii Moldova. Scriind Povestea domniței Marina…, eu le-am recuperat din amintirile rudelor mele basarabene care păstrează încă vie imaginea locurilor din care au fost dezrădăcinate de război. Lumea sofisticată, vorbitoare de mai multe limbi cu dezinvoltură, multietnică și multiculturală care făcuse parte din Imperiul rus și apoi din România Mare a murit odată cu invazia sovietică. Actualul Comrat, desigur, a pierdut pulsația orășelului plin de viață și cochet din trecut.

-Are romanul o componentă spirituală mai mult sau mai puțin evidentă? Există într-adevăr o paralelă între cvasi-habotnicia mamei care așteaptă sfârșitul lumii și experiența transcedentală a Marinei din noaptea de Revelion?

Povestea domniței Marina… e romanul unei inițieri în lumi nevăzute și e construit ca atare, adică din straturi, fațete, felii de realitate și de viață. Numele agenției imobiliare pentru care lucrează Marina, și care apare încă din primele pagini, pare un nume comun, dar anticipează experiența pe care o traversează personajul din momentul în care întâlnește un client atipic și până la sfârșitul cărții. Un cititor avizat va găsi ușor în text indiciile și sugestiile călătoriei spirituale pe care o fac personajele. Cu toate astea, povestea e deschisa mai multor interpretari si cheia realistă sau ceea ce se cheamă realismul magic nu sunt excluse. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Mama Marinei așteaptă în 2012 sfârșitul lumii, dar porțile cunoașterii de dincolo nu ei i se deschid, ci fiicei ei.

-‘Spovedanie la Tanacu’ a căpătat versiuni teatrale și cinematografice. Ce credeți că au adus nou punerile în scenă și ecranizarea față de carte?

Teatrul și filmul sunt limbaje diferite față de textul scris și fiecare aduce prospețimea și specificul lui. Piesa de teatru regizată de Andrei Șerban a adus un plus de emoție și a transmis multă emoție. Ecranizarea a adus, cred, mai multă vizibilitate versiunii despre caz pe care eu am socotit-o, în Spovedanie la Tanacu, cea mai apropiată de adevărul faptelor reale.

-Există o concepție destul de răspândită conform căreia ecranizările nu ajung niciodată, sau ajung foarte rar, să egaleze valoarea cărților care le-au inspirat. Credeți că această concepție este justificată? Este aplicabilă la ‘După dealuri’ raportat la ‘Spovedanie la Tanacu’?

Scriitorii, în general, consideră că ecranizările după cărțile lor sunt mai slabe decât textele care le-au inspirat. Așa cred și eu în legătură cu După dealuri.

-Credeți că un caz asemănător celui de la Tanacu ar mai fi posibil astăzi, după expunerea mediatică a cazului, după carte și film?

Expunerea mediatică a cazului reprezintă o versiune diferită de versiunea pentru care am optat eu în roman, în piesa de teatru, și de versiunea filmului. Orice e posibil oricând, căci realitatea întrece adesea ficțiunea.

-Unde găsiți idei pentru cărțile dvs.? Cele publicate până acum nu au deloc subiecte ”comune”, ci mai degrabă surprinzătoare și foarte originale. Cum v-ați documentat, de exemplu, pentru ”În Țara lui Dumnezeu”, un roman ce are în centru străvechiul neam al afarilor, despre care aproape că nu există informații în România?

Scriu despre ce mă nedumerește sau mă impresionează. Când am plecat în Africa, în 2010, nu știam că o să scriu un roman despre afari. Dar realitatea acelei lumi a fost atât de puternică și mi-a rămas atât de adânc în minte, încât am pus-o într-un roman. Printr-un concurs fericit de împrejurări, am avut acces la membri ai tribului și la europeni care trăiesc de zece, douăzeci, treizeci de ani în țările din Cornul Africii și care știu multe despre tradițiile și obiceiurile locului.

-Ceea ce ne-a impresionat în romanul ”În Țara lui Dumnezeu” au fost descrierile extrem de realiste ale unei țări necunoscute, Djibouti. Ați ajuns în Djibouti, sunt diferite tradițiile păstrate acum de ceea ce ați descris în carte?

Tradiția pe care o descriu în carte este foarte veche și împrumutată de la egiptenii antici. În ciuda unor campanii periodice de descurajare a unor obiceiuri tribale extrem de violente și care se soldează adesea cu decese, în țările din Cornul Africii și, prin urmare, și în Djibouti, triburile nu renunță la ritualurile lor arhaice, le fac pe ascuns, asumându-și riscul de a încălca legislația internațională.

-Literatura care descrie tratamentele inumane la care sunt supuse femeile în lumea islamică s-a înmulțit în ultimul timp, a căpătat o anume rezonanță pe plan universal. Considerați că aceasta va schimba ceva și în concret, va schimba percepțiile și tradițiile anumitor oameni, anumitor societăți?

Tratamentele pe care noi, ca europeni, le socotim inumane, sunt, în aceste țări, tradiții milenare. Prin consens politic internațional, mutilarea genitală a fetițelor despre care povestesc în roman este interzisă. Cu toate astea, acest ritual de trecere la vârsta pubertății se practică într-o proporție copleșitoare: în Cornul Africii, 98 la sută dintre fetițele între 6-10 ani sunt supuse exciziei genitale în zilele noastre. Unele mor, altele supraviețuiesc. După părerea mea, se scrie încă foarte puțin despre aceste tradiții tribale arhaice. În orice caz, nu suficient de mult ca scrisul pe această temă să aibă urmări practice. Se pătrunde greu în viața de fiecare zi a unui trib și vor mai trece ani mulți până când aceste practici să fie cât de cât controlate. În țările occidentale cu imigrație provenită din această zonă a Africii, a apărut, printr-o stranie contaminare culturală, o modă care încurajează mutilarea. Femei albe bogate, fără nicio motivație religioasă sau tribală, plătesc scump excizia genitală în clinici de chirurgie plastică, din dorința de a fi mai interesante și mai atrăgătoare. Mutilarea ritualică devine astfel capitol într-o nouă estetică a sexului…

-Vă considerați mai degrabă jurnalistă sau scriitoare? În ce măsură vă influențează experiența mediatică activitatea scriitoricească – stilul, compoziția?

Activitatea mea la radio BBC s-a încheiat în 2008. Publicasem deja două romane. Mă consider, deci, scriitoare. Îmi place însă să păstrez în scriitură experiența mea de 14 ani la radio. Scriitura de radio e diferită de cea de televiziune, de presă scrisă sau de internet. Dacă e cu adevărat izbutită, are o plăcută infuzie de oralitate.

-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Pentru mine contează orice cititor, fiindcă nu e puțin lucru ca cineva să-ți aleagă cartea din mii de titluri, să o deschidă și să o poarte cu el/ea în universul lui/ei, iar personajele tale să-i devină un fel de rubedenii imaginare. Viitorul criticii literare se află, în mare măsură, pe bloguri. Criticii literari de profesie se grăbesc și ei să-și creeze spații pe internet unde să discute despre cărți. Așa că, da, bloggerii literari contează foarte mult și uneori se pot dovedi mai profesioniști decât profesioniștii, fiindcă citesc literatură exclusiv din pasiune.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

Bineînțeles că literatura română contemporană merită citită, tocmai pentru că e foarte diversă și foarte inegală. Pe o insulă, aș lua Omar cel orb, de Daniela Zeca-Buzura, Istoria din cutia de pantofi, de Daniel Vighi, și o carte mai veche fără de care, însă, n-aș supraviețui pe insulă : Levantul lui Cărtărescu.

-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Dacă nu ești Dan Brown sau J.K.Rowling sau măcar Pascal Bruckner, nicăieri în lume nu se trăiește confortabil din scris. Spre deosebire însă de epoci trecute, aș îndrăzni să spun că scriitorii români o duc totuși bine, deși nu la fel de bine ca pe vremea lui Ceaușescu… Primesc burse, invitații la festivaluri și târguri internaționale de carte, unde prezența le e adesea răsplătită și financiar, pot câștiga premii. Nu-mi amintesc ca Eminescu să fi câștigat vreun premiu în viața lui sau să fi fost invitat să scrie timp de câteva luni într-un elegant castel dintr-o țară occidentală. E adevărat că din scris se trăiește greu, la limita subzistenței și că un scriitor trebuie să fie pregătit să mai facă și ale meserii ca să supraviețuiască. Nu cred însă că ar fi nevoie de măsuri speciale pentru ca scriitorii s-o ducă mai bine. Ar fi nevoie, în schimb, de o reformă coerentă și consecventă a educației, care să înceapă, eventual, cu schimbarea profesorilor fără vocație din școli și licee, în așa fel încât, treptat, să creștem o populație interesată de cărți și de citit. Deocamdată, mă tem că oamenii noștri politici și cei de afaceri care și-au împărțit între ei afacerile și zonele de influență nu au niciun interes sa fie votați de oameni educați să citească. Ar fi mult prea incomod, nu-i așa ? O populație educată are alte așteptări de la reprezentanții ei.

-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viața, de a scrie?

Sunt doi pe care-i iubesc în egală măsură: Borges și Jane Austin, o combinație năstrușnică, dar mereu descopăr lucruri noi în scrisul și cărțile lor. Idealul ar fi să privesc viața cu ochii (interiori..) ai lui Borges și să scriu ca Jane Austin.

–În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Îmi trebuie doar o cameră liniștită și un calculator, plus câteva dintre cărțile mele dragi în apropiere. Altminteri, n-am tabieturi ori superstiții legate de scris. Mi-e dor să mai scriu cu stiloul, de mână…

–La ce carte lucrați în momentul de față? Aveți un proiect concret pentru viitorul apropiat?

Am un proiect, dar e încă prea devreme să vorbesc despre el.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)