Interviu Recomandat

Cătălin Dorian Florescu – Interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro

dorian-MartinWalkerInterviu Cătălin Dorian Florescu

Săptămâna trecută am prezentat pe Filme-carti.ro cea mai recentă carte a lui Cătălin Dorian Florescu, apărută în 2012 în traducere românească la Editura Polirom, ”Jacob se hotărăște să iubească. Cătălin Dorian Florescu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.

Ați copilărit în Timișoara, municipiu aflat la aproximativ 60 de kilometri de Tomnatic sau Triebswetter, localitatea ce joacă un rol esențial în ”Jacob se hotărăște să iubească”. V-a inspirat atmosfera din acest sat din copilărie, poveștile oamenilor, ați vizitat locul sau pur și simplu imaginația dvs. a ”lucrat” asupra unui loc familiar din punct de vedere geografic?

Eu sunt un copil crescut la oras, am fost foarte putin trimis la tara. Parintii ma tineau vara in Timisoara. Daca as fi mers la tara, atunci mergeam in Oltenia, de unde provine tatal meu, si nu intr-un sat banatean. Provenind dintr-o familie de români get beget, nu cunosteam bine satul svabesc, satul românesc din memoria mea este unul din povestirile lui Creanga.

Cu toate ca am copilarit putin la tara, exista in mine o atractie spre arhaismul si simplicitatea lumii rurale. Probabil ca proiectez asupra satului tot ceea ce nu intalnesc intr-o lume a asfaltului si a spiritului rational. Desigur, pentru romanul meu am vizitat satul Triebsweter – Tomnatic pe româneste -, am stat de vorba cu un batrânel, care inca isi amintea de deportarea in Baragan, am fost in alte locuri europene, unde este amplasata actiunea, dar mai ales am citit mult despre timpurile descrise de mine. Viata in Banat din toate perioadele ei – colonizarea, razboiul, viata traditionala, deportarea in Baragan – este bine documentata. De restul insa – constructia unei povesti coerente si dramatice – s-a ocupat imaginatia mea.

Tomnatic există, colonizarea cu locuitori din Alsacia și Lorena s-a petrecut aievea. Așa cum întrebăm toți autorii de cărți aflate la marginea dintre realitate și ficțiune, cât din ”Jacob se hotărăște să iubească” este inspirat din fapte descoperite prin arhive și cât din poveste este ficționalizat?

Cum am spus mai sus, multe elemente provin din „marea” istorie europeana: razboiul de 30 de ani sau trecerea armatei rosii prin Banat in drum spre Berlin. Sau marele val de colonizare al Banatului din secolul 18… Sau deportarea in Baragan in 1951 a tuturor celor care erau considerati dusmanii poporului. Toate aceste lucruri sunt bine documentate si, datorita acestor documente, marturii, carti, am putut crea culisele povestirii unei vieti „mici”, a lui Jacob. Povestea lui Jacob si odiseea sa prin secolul trecut insa sunt imaginate de mine.

Vedeti dumneavoastra, literatura buna nu este niciodata alb sau negru, este alb si negru si gri. Jacob nu exista, dar pe de alta parte câte un Jacob este in fiecare dintre noi. Noi toti, ca si el, trebuie sa suportam nedreptati si sa supravietuim demn. In plus, absolut totul in roman, chiar si scenele istoriei cu I mare, sunt rezultate ale viziunii mele proprii, nimic nu a avut loc in acest fel. Vazut astfel, romanul este o lume a lui insusi, fictional si real in acelasi timp. Este, cum am spus, o viziune personala asupra existentei umane intr-o anumita epoca. Este un „intre lumi”.

Vedeți ”Jacob se hotărăște să iubească” transformat într-un scenariu (eventual semnat tot de către dvs.) și apoi într-un film? Așa cum am văzut noi cartea, s-ar integra perfect în acest nou val al succeselor de casă, este un roman ce transcede veacurile, cu flashback-uri și povești paralele ale personajelor principale.

Eu nu am nicio retinere in fata „cununiei” intre film si literatura. Cu atât mai mult cu cât arta cinematografica mi-a fost nasa la cultivarea talentului meu de scriitor. Asa cum in copilarie am citit mult – ceea ce fac si astazi –, in adolescenta si in anii studentiei am fost locuitorul salilor de cinema din Zürich. Asa am invatat sa povestesc, cu reminiscenta filmelor bune in memorie.  Toate romanele mele au ceva cinematografic, nu numai Jacob.

Asa cum cunosc eu scoala de cinema actuala din tara – daca la ea va referiti –, aceasta nu foloseste epicul si flash-back-urile. Sunt in general portrete dure si sumbre ale societatii actuale. Sper sa nu ma insel. Probabil ca pentru această generatie de regizori români un roman precum ”Maseurul orb” poate fi de interes. Insa pentru producatorii si regizorii din restul lumii, Jacob poate fi o buna sursa de inspiratie, precum si romanul dinaintea lui, „Zaira”. O agenta din Berlin cauta deja de mai mult timp producatori si regizori in spatiul francez si german. Industria filmului este insa si mai dificila si efemera decât cea a cartii. Vom vedea daca se va concretiza vreodata ceva.

L-a iertat Jacob pe tatăl său? Cum ar fi reacționat Cătălin Dorian Florescu în fața acestei relații cu tatăl său?

Romanul poate fi vazut, printre altele, si precum povestea unei relatii dificile intre tata si fiu. Tatal este determinat de dorinta de avea putere si avere, restul nu-l intereseaza, nici macar fiul sau, pe care il sacrifica de doua ori. Acest tata, precum toti ceilalti protagonisti din carte – poate cu exceptia bunicului –, este copilul timpurilor sale grele si violente. Ei lupta pentru supravietuire, asa cum stiu ei ca reprezentanti ai acelei epoci. O fac fara scrupule sau mila. Singurul care nu traieste in acest fel este Jacob. Motivul pentru care am vrut sa scriu acest roman, este acela de a arata ca oamenii se pot decide si pentru altceva. Deci nu voiam ca Jacob sa repete nedreptatile cauzate de generatiile anterioare. El este un altfel de fiinta. Daca insa si-a iertat tatal si unde sunt experientele iubirii in acest roman, acest lucru trebuie sa-l descopere cititorul. Relatia cu tatal meu este cu totul contrarie situatiei din roman si nu vreau sa fabulez asupra ei. De fapt lui ii este dedicat si primul meu roman „Vremea minunilor”.

image-2012-11-19-13645716-41-jacob-hotaraste-iubeasca-catalin-dorian-florescu

Îi lipsesc mediului elvețian poveștile care s-ar putea transpune într-un roman? Până acum, toate romanele dvs. au avut ca fundal o poveste românească, pe când un roman cu bază elvețiană?

Atunci cind nasii imaginatiei mele au fost Fellini sau Kusturica, desigur ca nu te regasesti intr-o cultura vestica a capitalismului superdezvoltat, al ratiunii, al unei vieti administrate administrate de la nastere si pâna la moarte intr-un mod impecabil, dar fara drama, poezie sau surprize. Acestea le caut in est. De fapt eu spun tot timpul ca scriu o literatura germana cu mult suflu est-european.

Relatia cu Elvetia este strinsa, am fost socializat aici de la virsta de 15 ani, dar primele coordonate ale vietii mele, acelea românesti, pun in miscare imaginatia mult mai mult, cel putin pina acum. Un bun prieten german, librar, mi-a spus cândva: scrie despre orice, dar ai grija sa fie intotdeauna si doi stropi românesti. Iata ii urmez sfatul, si sunt mult mai mult de doi stropi.

Câtă importanță are pentru un autor ca una din cărțile sale să primească un premiu precum ”Cartea anului în Elveția”? Care sunt beneficiile mai importante: cele financiare sau cele de notorietate?

Pentru a lasa o amprenta in arta trebuie si astfel de lucruri. Noi artistii ne consumăm prea mult, ca sa nu fim fericiti când primim inapoi ceva substantial, de la emotia cititorilor si pâna la astfel de premii. Banii câstigati cu Jacob – prin premii si vânzari – imi permit sa-mi las timp pentru noul roman, sa-l las „sa creasca”. Deci am cistigat timp. Iar un premiu literar da o vizibilitate si greutate unei opere literare. O ancoreaza in mediul cultural al epocii sale. Un lucru foarte benefic, daca ne gindim câta singuratate si deznadejde este uneori in noii, scriitorii.

Care credeți că este rețeta succesului elvețian (în aproape toate domeniile: social, economic, confesional, politic, etc.)?

Elvetia a fost inconjurata tot timpul de mari puteri, de imperii: Imperiul Habsburgic, Statele germane, apoi Germania lui Hitler, Franta regilor si a lui Napoleon, Italia lui Mussolini. Din timpurile cele mai vechi, cind cantoanele, orasele elvetiene nu erau unite decit prin contracte foarte volatile, aceste puteri au incercat sa le influenteze, ba chiar unele orase si regiuni apartineau acestor imperii. Pâna in timpurile lui Napoleon, s-a si luptat pe pamintul elvetian, Zürichul a fost atunci ocupat atât de armata franceza, cât si rusa. Mercenarii elvetieni erau renumiti si atât regele francez, cât si papa aveau garda elvetiana. Deci Elvetia era chiar in centrul conflictelor de interes a multor puteri.

Mai erau si luptele interne intre protestanti si catolici, orase si sate, conservativi si progresivi, cantoane latine si germanice.  Au existat multe situatii dificile in care Elvetia nu s-a destramat, ci procesul de unificare a fost dus la capat. De ce? Pentru ca ei au perfectionat un instrument de coabitare important: compromisul, de aceea sistemul politic este lent si plicticos, dar stabil. Totul trebuie bine balantat, discutat, aprobat. Acest cadru stabil, taxele mici si multe alte avantaje atrag firmele straine, care se stabilesc aici. In plus, exista un fel de “pace sociala” intre patroni si angajati, care exista inca de pe timpurile când au apărut sindicate puternice. Nu se poate face orice.

Dupa cum stiti, Elvetia este tara democratiei directe. Daca insa cineva porneste o initiativa populara, inainte ca acesta sa ajunga la vot, guvernul va face o contrapropunere mult mai temporizata. Poporul va alege varianta pe care o doreste. Asa se evita excesele. Insusi guvernul este alcatuit dupa asa-numita “formula magica”: sunt intotdeauna doi ministri dintre primele 3 partide si unul dintr-un al patrulea partid mai micut. Insasi acesta formula este un compromis, dar si deciziile pe care le iau cei sapte ministri.

Mai trebuie spus ca Elvetia se intelege a fi o natiune construită din bunavointa tuturor participantilor – “Willensnation”. A fost un drum lung pina când acel ghiveci din sate, orase, regiuni s-a transformat intr-un spatiu politic stabil, dorit si sustinut de toti. Pe de o parte, toti au trebuit sa renunte la o parte din autonomia lor, care a fost delegata institutilor federale de la Berna. Pe de alta parte, s-a pastrat inca multa autonomie intr-un federalism puternic: in multe domenii, cantoanele si orasele au inca destula autonomie si libertate de decizie. In general, tot ceea ce se poate la nivel local sau cantonal se face acolo, doar apoi se trece la instantele de stat.

Iata parametrii stabilitatii elvetiene. Se adauga faptul ca au stiut sa faca dintr-o tara saraca in secolul 19, de unde se pleca in masa spre America – o tara lipsita de resurse naturale – , o tara a turismului. Elvetia este un spatiu intact neatins de razboaie din timpul lui Napoleon. S-au dezvoltat si câteva industrii primordiale, aceea a ceasului, financiara, fina si grea, farmaceutica si a prduselor alimentare cu un concern mondial – Nestle. Au stiut sa faca din Elvetia un brand: Made in Switzerland.

Este interesant ca ati omis din enumerarea dumneavoastra domeniul culturii. Exista cultura de success din Elvetia? Da. Ei sunt in frunte in arhitectura, au doi sau trei artisti vizuali, precum Pipilotti Rist. In film nu prea exceleaza si daca o fac, atunci sunt niste documentaristi excelenti. Iar in literatura? Dupa Frisch si Dürrenmatt, dupa Robert Walser, nu mai au nimic ce ar putea fi considerat de valoare mondiala, chiar daca sunt autori extrem de bine vinduti in strainatate.  Exista insa o viata literara foarte activa. Poate lipsesc aceste opere “mari”, pentru ca elvetianului nu-i place sa riste, nu-i place gestul dramatic, prea expresiv. El este bine crescut, controlat, disciplinat, la locul lui. Iar literaturii sau filmului ii face bine, cind risti.

Există în Elveția conflicte interne/fricțiuni între partea francofonă (la Romandie), minoritară și partea germanofonă, majoritară?

In general traim cu spatele unii la altii. Rareori stim ce se intimpla la Geneva si ei rareori stiu ce se intimpla in spatiul german. Noi din spatiul german ne orientam spre cultura germana, ei spre Paris. Este un fel de ignoranta, care poate chiar ajuta pentru a putea trai impreuna. Pur si simplu nu te amesteci in viata celuilalt.

Conflicte exista si s-a creat un fel de denumire al acestei diferente de opinii. Se spune: “Röstigraben”. Deci groapa cu rösti. Trebuie sa stim ca rösti este o mincare din cartofi specific elvetiana si ca acesta de o parte a acestei gropi se maninca mai mult si de cealalta mai putin. Partea franceza a votat intotdeauna mult mai spre stinga, mai pro Europa si mai putin xenofob – acest lucru se schimba treptat, patrunzând si partide nationale de dreapta, cu tenta xenofoba pâna la Geneva. Atunci insa cind cantoanele francize au votat ceva mai European, mai “uman”, mai deschis, au fost invinse de cantoanele germane din Elvetia centrala si rurala. Exista un profund sentiment de frustrare din partea “romanzilor” – asa se cheama francezii elvetieni –, dar niciodata nu s-a ajuns la un separatism asa de crunt precum in Belgia. Arta compromisului functioneaza bine.

Cum își pune amprenta criza asupra Elveției? Este resimțită în vreun fel, inclusiv în domeniul literar?

Criza in Elvetia nu s-a resimtit, poate cel mai mult in turism, pentru ca nu au venit multi europeeni. Vin insa rusi, indieni si chinezi.  Avem un somaj de 3 la suta, iar anul trecut – deci pe timpuri de criza mondiala – s-au initiat la nivel national 8 noi premii literare, fiecare dotat de 20 000 de franci. Criza?

Între Geneva și Zürich, pe care l-ați prefera? (întrebare mai mult retorică, dar ne-ar plăcea să aflăm părerea dvs.)

Intre Geneva si Zürich as prefer Praga, Londra, Parisul, Roma sau regiunea Provence din sudul Frantei sau Piemontul Italian, unde ma retrag foarte des. Daca trebuie sa ma decid intre cele doua, as ramine insa totusi la Zürich. Geneva mi se pare mica si plina de prea multa diplomatie si bijutieri. Dar trebuie sa spun ca nu sint decit clisee, nu am trait niciodata acolo.

Nu vă plictisiți uneori în Elveția? În ideea că și în rai, unde totul este comme il faut, te ia cu somnul…

De aceea plec asa de des din Elvetia, pentru a cauta povesti. Si nu numai spre România. Acum scriu la un roman in care New Yorkul este foarte important. Cam jumatate de an traiesc pe alte plaiuri, deci nu mă pot plictisi in Elvetia. Si nu uitati, va rog: plictisul nu este un fenomen elvetian, ci unul global, al capitalismului de consum. Probabil poti si la Bucuresti sa te plictisesti foarte mult. Elvetia nu este decit reprezentanta de succes a unui anumit mod de viata, pe care il intilnim de la Paris la Londra si Berlin. Toate sint societati postmoderniste, plictisul este unul din elementele secundare puternice a postmodernismului si a societatii de consum.

Catalin_Dorian_FlorescuSe poate trăi din scris în Elveția? Dar în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Din scris se poate trai in tarile de limba germana, pentru ca exista o valoare data culturii si un intreg sistem pentru a o sustine. Exista institutii literare – biblioteci, librarii, case literare, festivaluri literare – care organizeaza lecturi platite si publicul plateste intrarea pentru a asculta.  Orasul, regiunea, la rindul lor, aloca fonduri pentru astfel de lucruri.  Deci lectura, literatura – dar am putea vorbi si de film, de teatru etc. – sunt o valoare in sine. Sunt premii si burse literare la toate nivelele – comunal, cantonal, federal. Din vânzarile de carti insa, nu ar putea trai nici aici decât o mâna de autori… Ba chiar exista o inflatie de carti, scriitori si scriitorasi de tot felul, care inunda piata. Anual apar 100.000 de titluri in spatiul german. Poate mai putine ar fi mai bine.

Masurile ar fi acelea, de a avea o clasa politica, care sa recunoasca valoarea culturii romine ca un element de baza pentru identitatea interioara a societatii, dar si pentru imaginea tarii in afara. Cam ceea ce a facut Vechiul ”Institut Cultural Român” sub fosta conducere. Dar pentru asta ar trebui o clasa politica noua si… culta.

Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane? Cum este blogosfera în Elveția, care este ”autoritatea” bloggerilor literari în această țară?

In spatiul german, paginile culturale din ziare dedicate discutiei intelectuale, a semnalarilor culturale, au fost reduse, iar critica literara si-a pierdut din importanta. Dar nu cu totul, mai exista o calitate jurnalistica buna, care in mass-media altor tari europeene, precum Italia sau România, a disparut. Am fost socat cind am vazut in tara la ce au fost reduse ziare, pe timpuri importante, precum Jurnalul National sau Adevarul. In spatiul german nu ar fi nici macar ziare regionale. Inca tânjim noi, toti scriitoriii sa fim dezbatuti in canalele de presa clasica.

Desi critica literara nu mai are monopolul opiniei, aceasta ramâne insa cea mai importanta pentru a da vizibilitate unei opere literare. Bataia acolo se duce. Sa fii discutat in presa, la radio si daca se poate la televizor.  Reviste literare nu prea exista si nu se dedica discursului intelectual, publica mai mult texte literare. Blogurile sint putine, semnificanta lor insa nu o cunosc bine. Nu cred insa ca este mare, pentru ca din pacate publicul, care inca citeste astazi literatura de calitate, este incaruntit si socializat cu ziare de hirtie. In alte locuri din lume, este o nevoie vitala de astfel de bloguri: trebuie numai sa fie responsabile.

Într-un interviu cu Marius Chivu din 2010, ați mărturisit că încă nu v-ați apucat de citit literatură română contemporană. Ați remediat între timp acest lucru?

NU, nu ajung sa citesc tot ce mi-as dori. Poate pentru ca nu ma raportez la spatiul cultural românesc, ci la cel german. Si intotdeauna ma trage sa citesc in germana.

Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

Nu vreu sa ma restring la carti actuale. As propune Maestrul si Margerita de Bulgakov, Frizerul si nazistul a lui Edgar Hilsenrath sau romanul lui Jan Kalman Stefansson: Durerea Ingerilor. Dar sint convins ca, din pacate, cel putin doua dintre ele inca nu exista in româneste.

Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Scriu la cafenea, mai ales dupa-amiaza si seara si scriu de mână. De fapt, traiesc mult in cafenele, dimineata cu cafeaua si ziarul, dupa-amiaza cu scrisul. Asta in cazul in care nu am drumuri de facut pentru prezentari de carte sau pentru documentare.  Nu am superstitii, ba chiar povestesc generos tuturor despre ce sunt pe cale sa scriu. Ma imbat cu propriile cuvinte, dar fara alcool.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin)

Articole similare

Top 10 cele mai vizualizate articole despre cărți – 4 ani de Filme-carti.ro

Jovi Ene

Înapoi în realitate: Dragoste la 17,50$, de Charles Bukowski

Jovi Ene

Scriitor în pandemie: Alex Tocilescu

Jovi Ene

3 comments

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult