Interviu

Scriitor în pandemie: Andrei Crăciun

Andrei Crăciun (născut pe 23 iulie 1983) este ziarist și scriitor. Cel mai recent volum publicat: Cioran. Ultimul om liber (Polirom, 2020), în cunoscuta serie de biografii romanțate inițiată de editura de la Iași. 

-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?

Eu n-am avut deloc un an rău. Am avut mult timp să citesc, să-mi scriu doctoratul, să corectez niște texte mai vechi pe care le consideram gata și bineînțeles că nu erau, am deschis chiar și o mică școală virtuală, unde învăț de la cei care îi trec pragul istorie, filosofie, literatură, jurnalism și altele, și mai serioase.

 

Am trăit mai mult în casă, ceea ce este în perfect acord cu firea mea. Eu sunt un solitar, domnule.

Cu toate acestea, fiind și paradoxal pe ici, pe colo, îmi plăcea și să umblu în jurul lumii, în prima parte a vieții.

 

Neputându-mă abține, am fugit și în 2020 din țara noastră, ori de câte ori s-a ivit prilejul. Mi-am făcut veacul o vreme prin Cehia, Germania și, mai ales, Portugalia.

 

A fost bine, și acolo am stat la o distanță regulamentară de restul oamenilor. Măcar de ne-am păstra bunul obicei al celor doi metri între noi.

 

Literar, nu sunt la curent cu agitațiile de la București și din alte locuri din țară, fiindcă nu fac parte din nicio gașcă literară, m-a ferit Dumnezeu de orice laudatio în cerc, și în prezent citesc mai mult iluminiști. Îl neglijasem nepermis de mult pe domnul Voltaire. Citesc Zadig și chiui.

 

Sunt profund dezinteresat de ierarhiile imaginate din mica noastră lume balcanică. Am văzut și niște caricaturi care trec drept specialiști, păstrez distanța, e mai igienic.

 

Dacă mai trăiesc, îmi propun să ajung la îndrăgiții contemporani abia peste treizeci de ani, când vom fi cu toții bătrâni și, desigur, înțelepți.

 

Mărturisesc, deci: am lacune la literatura română contemporană, dar – dacă ajută la ceva – și la cea bulgară contemporană am. E adevărat, pe de altă parte, nu am mari regrete din această cauză.

 

În rest, rămân ziarist și a fost greu să-mi fac meseria de reporter din pricina restricțiilor de tot felul. Chiar și așa, m-am străduit.

-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?

În general, am participat de câte ori am fost solicitat, dacă am avut chef. Am fost chiar și la câteva lansări în librării, doar pentru că mi-au plăcut cărțile despre care am fost invitat să vorbesc, una de Liliana Corobca, una de poeta Cătălina Bălan, și o traducere din George Saunders. Pe zoom am vorbit mai puțin. Cred însă că e eficient și va rămâne în viețile noastre.

-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?

Nu știu să răspund acestor întrebări. Habar n-am. Nu știu dacă s-au citit mai mult chiar și cărțile mele. Sunt milioane de texte care ar merita parcurse înainte. Dar, dacă le-a venit rândul în viețile unora, să fie primit. Sper că a meritat efortul.

-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.

Am spus: urmăresc puțin spre deloc literatura română. Nu vreau să dau niciun titlu. Din literatura universală, de asemenea, nu sunt la curent cu anul traducerilor, nu mă interesează să țin pasul cu noul, dimpotrivă, vreau să rămân vechi.

 

Dar, dacă tot ai întrebat, fix azi citesc volumul “Jurnalul din anul Nobelului”, de Jose Saramago. În traducerea Siminei Popa. Abia a apărut. Și știu asta pentru că o cunosc pe Simina și tocmai ce mi l-a dăruit în fața blocului, la noi pe Academiei, unde ne-am întâlnit anume în acest scop. Îi mulțumesc încă o dată.

-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?

Scriu niște nuvele, să le numim așa. Am terminat deunăzi una – se numește Maeștrii, și e despre niște jucători de șah dintr-o lume dispărută. I-am oferit-o unui prieten nuvelist, nonagenar, care va rămâne nenumit, să o citească și să-mi spună cum i se pare. Merg cu încredere în trena urletului său de încântare.

 

Altfel, ar trebui să îmi apară, în primăvară și în toamnă, două cărți, așa era vorba. Sunt scrise înainte de pandemie, așa că par cu atât mai îndepărtate. Aproape că și eu le-am uitat.

 

Mai caut să scriu poezii despre tinerețea pierdută și un fel de roman în care se întâmplă tot felul într-un bordel nemțesc.

 

Dar, sincer, nu-mi propun nimic. La rigoare, sunt mulțumit dacă mai trăiesc și mâine.

Articole similare

Referințe cinematografice și nume alegorice într-un film românesc de impact: MO (2019)

Iulia Dromereschi

Scriitor în pandemie: Dan Lungu

Jovi Ene

Tatiana Niculescu Bran – interviu în exclusivitate pentru Filme-cărți.ro

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult