Interviu

Interviu Simona Antonescu: ”Hanul lui Manuc este romanul care m-a consumat cel mai mult”

Nu este  deloc usor sa chestionezi un autor asupra motivatiei sale de a scrie si asupra metodelor si practicile la care apeleaza pentru a se documenta, a-si croi arhitectura lucrarii si a pune in pagina psihologia personajelor. Pentru ca stiu ca fiecare scriitor pune in cuvantul scris ceva din sufletul lui, din viata lui, din devenirea lui… Prin urmare, intrebarile trebuie puse cu diplomatie, cu discretie minima macar si cu mult respect pentru travaliul creatorului.

Si, trebuie sa recunosc, ca primind raspunsurile Simonei Antonescu la intrebarile mele, pe care i le-am adresat si cu curiozitatea cititorului care a fost impresionat si cucerit de romanul Hanul lui Manuc, dar si cu grija de a nu-i agresa intimitatea laboratorului de creatie… deci trebuie sa recunosc ca am fost din nou cucerita de personalitatea domniei sale. Deschidere sincera, exprimare aleasa si motivatie psihologica explicata cu o simplitate profunda insa.

Si mi-a atras atentia in mod special, urmatorul citat din interviul solicitat,  care sper sa va atraga si voua atentia si pe care sper sa il apreciati, asa dupa cum am facut-o si eu:

„În fond, toate recomandările pe care, astăzi, psihologii le dau la nivel personal – să te întorci în copilărie, să îţi accepţi trecutul şi să te împaci cu părinţii, bunicii, unchii ori mătuşile, ca să devii mai puternic şi mai sigur pe tine – sunt perfect valabile şi la nivel de neam.”

In concluzie, ma bucur sa cunosc un om cu suflet special si cu un real talent creator. Si ma bucur si pentru voi, cititorii acestui interviu si al romanelor Simonei Antonescu.

-Care a fost traseul dumneavoastra de la „chimist” la „scriitor”. Care v-a fost imboldul, resortul?

Traseul a fost invers.

M-am rupt de la ceea ce mi-aş fi dorit dintotdeauna să fac – să scriu – ca să pot face faţă părţii financiare a vieţii. Aveam nevoie de un job stabil, aveam nevoie de o meserie pentru că îmi doream foarte mult o familie cu mulţi copii. Chimia a fost alegerea părinţilor mei. Am profesat foarte puţin, numai vreo doi ani, apoi m-am reorientat şi am avut tot felul de job-uri, din tot felul de domenii. În tot timpul acesta visam la vremea când lucrurile se vor fi stabilizat suficient de mult în viaţa mea, ca să mă pot ocupa de scris.

Deci, imboldul a existat dintotdeauna, dar am mai avut şi alte vise de împlinit.

-De ce v-ati aplecat spre tematica istorica?

Iniţial aceasta nu a fost o alegere intenţionată.

Obişnuiam să scriu pornind de la tablourile pe care le avea mama acasă, pe vremea când eram copil. Târziu, atunci când am hotărât că a sosit vremea să mă ocup serios de scris, mi-am luat ca ajutor, la fel ca în copilărie, câteva fotografii vechi şi foarte expresive – renumitele fotografii ale lui Franz Mandy care au stat la baza romanului Fotograful Curţii Regale.

Aceasta se întâmpla în urmă cu trei ani. Atunci am găsit rădăcinile tuturor subiectelor de care m-am ocupat în perioada următoare: l-am descoperit pe Malaxa, pe Manuc, căutând fotografii vechi pe net. Mi-au reţinut atenţia astfel de personaje care au avut un mare rol în istoria noastră, personaje pe care mai apoi aceeaşi istorie i-a nedreptăţit, părăsindu-i într-un colţ prăfuit. Mi s-au lipit de suflet. Mi s-a părut că aş putea face ceva pentru ei.

În fond, toate recomandările pe care, astăzi, psihologii le dau la nivel personal – să te întorci în copilărie, să îţi accepţi trecutul şi să te împaci cu părinţii, bunicii, unchii ori mătuşile, ca să devii mai puternic şi mai sigur pe tine – sunt perfect valabile şi la nivel de neam. Cred că putem avea mai multă încredere în noi dacă ne întoarcem în urmă cu o sută de ani, sau două, sau trei, să ne acceptăm rădăcinile de atunci, să le cunoaştem şi, eventual, să nu repetăm din necunoaştere greşeli din care ar trebui să învăţăm.

-Cum v-ati organizat documentarea pentru „Hanul lui Manuc” si care v-au fost sursele. Atat in privinta personajelor istorice, cat si in privinta bogatiei de detalii etnografice si cat timp v-ati dedicat acestei faze?

Romanul a fost scris într-un an şi jumătate, poate ceva mai mult.

Pentru documentare am avut două biografii ale lui Manuc – una dintre ele m-a ajutat foarte mult, este scrisă de Ştefan Ionescu – apoi Istoria hanurilor bucureştene a domnului George Potra, Între Orient şi Occident a domnului Neagu Djuvara, Podul Mogoşoaei de Gheorghe Crutzescu, o culegere de documente ale judecăţilor pe care le-au avut locuitorii din Chiojdele Buzăului cu domnia, începând de pe la 1500, chiar nişte articole scrise în presa vremii sale de Eminescu, despre pierderea Basarabiei.

Una dintre poveştile de dragoste din Hanul lui Manuc este inspirată de o poezie a lui Coşbuc – Numai una.

Sursele de inspiraţie au fost foarte multe. Documentarea a durat câteva luni, timp în care mă apucasem însă de schiţat câteva scene, câteva personaje. Tot ca parte a documentării am recitit Război şi pace de Tolstoi. Este greu să le enumăr pe toate.

-Cat timp v-a luat scrierea efectiva a romanului?

De fapt, cele două părţi nu au fost total separate una de cealaltă, la niciuna dintre cărţile pe care le-am scris. Cel mai corect răspuns la întrebarea aceasta ar fi că scrierea a durat tot acest timp – ceva mai mult de un an şi jumătate.

-Care este personajul dumneavoastra de suflet din acest roman?

Ca orice mamă care îi naşte cu durere, îmi sunt dragi toţi copiii mei.

Nu voi face o ierarhizare, dar pot spune pentru ce îmi sunt la suflet câţiva dintre ei: Ruxandra – pentru curaj şi pentru că-şi iubea moştenirea pe care i-o lăsa boierul Sămărghitan, adică livada aceea de meri şi pruni, cula bătrânească rămasă în picioare la marginile curţilor şi iazul care răspândea mirosuri, vara.

Jupâneasa Aristiţa – pentru înţelepciunea cu care îşi asuma rolul neplăcut de rădăcină pentru aripile fetei. Boierul Miron Sămărghitan – pentru generozitatea cu care hrănea douăsprezece sate, în vreme de război. Manuc – pentru ştiinţa de a prioritiza lucrurile şi pentru puterea de a se ridica chiar şi pentru a zecea oară de la pământ. Aurică – pentru că scria. Baba Niculina – pentru că tăcea atunci când se cerea. Alioşa – pentru că lupta cu gândul la surorile de acasă. Jamal – pentru că gândea. Bragagiul din Constantinopole – pentru că iubea viaţa, oraşul în care se născuse, copiii de pe străzile acestui oraş şi pe toate soţiile pe care şi le permitea. Cadâna Aisha – pentru că spunea poveşti ca o adevărată Şeherezadă.

-Cum scrieti? La masa, in pat? De mana? La computer? Elaborati „inginereste” un desfasurator al actiunii si o lista a personajelor  cu interconexiunile lor? Va notati pe parcurs idei? Reveniti asupra paginilor, le modificati? Apelati la consilierea familiei sau a prietenilor?

În cea mai mare parte a timpului scriu cuminte şi disciplinat, la birou, direct la laptop.

Aceasta însă se întâmplă numai după ce încep, cu creionul pe coli albe de hârtie, pe care le iubesc, primele fraze, poate chiar o pagină întreagă. Întotdeauna am pe lângă mine câte ceva de scris, pentru că mi s-a întâmplat să-mi vină ideea unui personaj în cele mai neaşteptate momente, şi atunci notez repede câteva cuvinte ca să fixez ideea, şi revin în weekend, ca să dezvolt.

Familia şi prietenii au rolul de cenaclu literar personal: când termin un capitol – cu totul, de scris, de corectat, de citit uneori cu voce tare, ca să văd cum sună cuvintele rostite – îl citesc soţului, tot eu, cu voce tare. Observ multe nepotriviri atunci când mă aud citind. Manuscrisul Hanul lui Manuc era cam pe la jumătate atunci când l-am pus într-o cutie de pantofi şi l-am dus mamei, să-l citească. Mama a fost profesoară de română. După ce a citit jumătatea aceea, mi-a spus: o să te omoare cartea asta. Sper că mănânci bine!

Prietenilor le dau manuscrisul atunci când el este terminat.

Există şi un desfăşurător al acţiunii – unul mare, pentru toată cartea, şi altele mai mici, pe capitole. Numai că nu întotdeauna ele sunt respectate. Personajele preiau câteodată frâiele şi evoluează cum vor ele.

Am avut chiar şi o axă a timpului, pe care notasem anii şi evenimentele istorice care s-au petrecut de-a lungul vremii, în perioada tratată în roman. Ba mai mult decât atât, am avut un tabel destul de complex în care notasem cine era sultan, cine era ţar, care erau domnitorii Principatelor şi ce titlu avea Manuc, în fiecare an în parte. M-a ajutat să-mi plimb personajele prin epocă, fără riscul de a scăpa lucrurile de sub control.

-Si, bineinteles, intrebarea clasica: ce aveti in lucru acum si planuri de perspectiva?

Sunt într-o perioadă în care nu scriu. Am nişte planuri, dar ele sunt foarte vagi şi este posibil să nu se concretizeze până la urmă în nimic. Hanul lui Manuc este romanul care m-a consumat cel mai mult, până acum. Încă nu am ieşit cu adevărat din el.

Mulţumim,

Delia – Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

Semnal TV filme: weekend 11-13 martie 2011

Delia Marc

Semnal TV filme: weekend 10 – 12 februarie 2012

Delia Marc

Extraordinary Measures (2010)

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult