Interviu

Interviu cu Olivier Nakache si Eric Toledano

Material preluat din Mapa de presa a filmului Invincibilii

De unde v-a venit ideea pentru realizarea filmului INVINCIBILII?

Olivier Nakache: Totul a început în anul 2003. Într-o seară ne uitam la un documentar care ne-a marcat pe amândoi: DESPRE VIAŢĂ ŞI MOARTE. Era vorba despre întâlnirea foarte improbabilă dintre Philippe Pozzo di Borgo, rămas invalid în urma unui accident de parapantă şi Abdel, un tânăr dintr-un ansamblu de locuinţe sociale, angajat să aibă grijă de el. La acel moment, abia terminasem de filmat „Je prefere qu’on reste amis” (cunoscut şi sub numele de „Just friends”). Probabil că nu eram suficient de maturi să abordăm subiectul la vremea aceea, însă documentarul ne-a rămas în minte. De multe ori ne uitam la el repetitiv…. şi, după „Tellement Proches” (cunoscut şi sub numele de „So close”), am considerat că poate a sosit timpul pentru a începe să scriem scenariul.

Eric Toledano: Circumstanţele au fost destul de  speciale după acel film, în care Omar a jucat rolul unui doctor. A fost o mare plăcere pentru noi să îl avem în distribuţie în filmul „Nos jours heureux,”(cunoscut şi sub numele de „Those happy days”) : evident că am vrut să continuăm această aventură împreună cu el. Ne-am dat seama că Omar încă nu şi-a evidenţiat adevăratul lui potenţial pe marile ecrane. Iar relaţia dintre Philippe şi Abdel a revenit ca un bumerang pentru noi, ca ceva evident. Drept urmare, i-am arătat lui Omar documentarul, să vedem dacă îl interesează. În aşteptarea unui răspuns pozitiv din partea lui, ne-am dat seama în cele din urmă că acest film avea tot ceea ce ne doream: o poveste incredibilă, un subiect puternic, o mare doză de umor… Şi mai presus de toate acestea, tot ceea ce Olivier şi eu admirăm: oameni care în situaţii extreme îşi păstrează simţul umorului şi au în continuare o atitudine pozitivă. Aşa lucrăm oricum în viaţa de zi cu zi, ştiam că vom aveam multe lucruri de spus cu privire la acest subiect.

Odată ce aţi primit acceptul lui Omar, cum aţi procedat?

O.N.: Înainte de a începe să lucrăm la scenariu am vrut să îl întâlnim pe Philippe Pozzo di Borgo în Essaouira, Maroc, unde se recăsătorire. Pentru a vedea dacă dorinţa noastră de a face un film despre povestea lui se va intensifica odată ce îl vom cunoaşte.

E.T.: Am reuşit să îl contactăm cu uşurinţă pentru că şi-a scris adresa de email chiar la sfârşitul cărţii pe care a scris-o, „Le second souffle.” A răspuns foarte repede, spunând că nu era prima dată când regizorii vroiau să facă o adaptare după povestea lui pentru a o ecraniza, că a citit chiar şi scenarii, dar că ar fi încântat să ne întâlnim.

O.N.: Acea întâlnire a fost decisivă!

E.T.: Pentru că ne-a spus sfârşitul poveştii, tot ceea ce nu era în documentar. Şi o serie de lucruri pe care ni le-a spus, ne-au marcat. Philippe nu vorbeşte prea mult dar, atunci când o face, spune cuvinte foarte puternice… Prin urmare, ne-a spus, „Dacă faceţi acest film, trebuie să fie amuzant. Pentru că această poveste trebuie să fie tratată cu umor.” Eram încântaţi şi liniştiţi când am auzit acest lucru. Apoi a adăugat, „Dacă nu l-aş fi întâlnit pe Abdel, aş fi murit.” Acea conversaţie ne-a permis să reflectăm asupra unor lucruri. De exemplu, cum cele două clase ale societăţii franceze, reprezentate de Philippe şi Abdel, generează noi relaţii şi sentimente în momentul în care interacţionează. Aceşti doi oameni, unul doborât de un handicap fizic, celălalt victima unui handicap social, dau dovadă de o complementaritate ciudată şi neaşteptată care a reuşit să determine acest schimb.

Philippe Pozzo di Borgo v-a dat imediat acceptul de a începe lucrul pentru INVINCIBILII?

O.N.: Întâlnirea i-a oferit prilejul de a vedea cine suntem. De asemenea, i-am arătat filmele anterioare pe care le-am făcut. A fost un schimb cinstit. Şi ne-a îndemnat să facem pasul hotărâtor.

E.T.: Şi-a dat seama imediat că îi vom permite să citească totul. Am observat că era nerăbdător, că vroia să vorbească despre asta cu noi… A fost generos şi extrem de politicos în ceea ce priveşte felul în care ne-a primit, precum şi în toate emailurile pe care a continuat să ni le trimită din acel moment.

O.N.: A avut încredere în noi. Iar atunci când întâlneşti pe cineva asemeni lui, rămâi marcat.

E.T.: Ne-a dat pagini cu notiţe pentru fiecare ciornă din scenariu. De exemplu, obişnuia să remarce situaţii tehnic imposibile având în vedere condiţia lui. Pe scurt, a dat o tentă veridică filmului, spunându-ne uneori despre o realitate care era mai nebună şi mai amuzantă decât cea pe care o scriam noi.

Întotdeauna menţinea  o stare de normalitate într-o situaţie anormală. Iar această abilitate de a ne face să uităm de starea lui ne-a ghidat de-a lungul filmului. Tocmai de aceea, odată ce Omar şi François Cluzet erau gata să pornească alături de noi în această aventură, ne-am organizat propriul „curs de integrare”.

Ne-am dus înapoi în Essaouira să îl vedem pe Philippe împreună cu ei. Şi încă o dată, ne-a mai dat o temă de gândit…

O.N.: Acela a fost momentul în care François a început să se inspire de la el, observând felul în care trăieşte, se mişcă, vorbeşte. Înainte de a recrea toate aceste lucruri în film. La sfârşitul acelor 3 zile François  ne-a spus pur şi simplu, „Eu o voi face.” Este atât de dornic şi devine atât de captivat în momentele în care joacă, încât această întâlnire l-a copleşit total.

De ce l-ati vrut pe François Cluzet în rolul lui Philippe?

Olivier Nakache

O.N.: Iniţial, pentru acest rol, căutam un actor mai în vârstă decât Omar, implicit actori de un anumit calibru. Apoi am aflat că François citise scenariul mulţumită agentului lui, fără ca noi să ştim. Apoi a cerut să se întâlnească cu noi. Iar de aici  a început totul!

E.T.: Entuziasmul lui imediat a fost de-ajuns să ne facă să ne dorim o colaborare cu el, când a explicat că vroia să experimenteze situaţiile şi nu doar să joace, de exemplu. Ulterior, după ce am început să îl cunoaştem puţin câte puţin, am devenit nerăbdători să vedem scânteile care aveau să iasă la întâlnirea cu Omar, care, la fel ca şi el, mai mult experimentează situaţiile decât le interpretează. Ne-a depăşit cu mult aşteptările.

O.N.: François  este un actor cu adevărat puternic. Acest rol a presupus foarte multe pregătiri. Nu putea să vină înainte de ziua filmării, să se aşeze într-un scaun cu rotile şi să interpreteze suferinţa… fără să fi exersat dinainte. Aşa cum promisese, a acceptat provocarea.

Pe ecrane, nu vedem niciodată doi  „actori” jucând, fiecare concentrat la el însuşi. Ei într-adevăr joacă împreună şi creează un fel de personaj cu două capete. A fost acest lucru evident, încă din primele zile de filmare?

O.N.: Să fiu sincer, nu ne-am dat seama imediat. Pentru că François  este un actor care păstrează o anumită distanţă la început. Abordează lucrurile din punct de vedere intelectual înainte de filmare. Pentru el, cea mai importantă parte a muncii este gata în momentul în care ajunge pe platoul de filmare, unde tot ceea ce a pregătit este foarte bine pus la punct. Astfel, partea evidentă pe care o căutam nu ne-a frapat imediat. Dar îndată ce am realizat că se află acolo, a devenit o plăcere permanentă de a vedea. Omar şi François , fiecare în felul său, au încercat să îşi folosească rolul pentru a face personajul să pară cât mai real posibil şi să evite o competiţie.

Cum anume te-a surprins Omar în acest film comparativ cu altele la care aţi lucrat împreună?

E.T.: Nu am fi demarat un proiect precum INVINCIBILII, dacă nu am fi avut o idee clară asupra distribuţiei pe care ne-o doream. Omar a reuşit să ne surprindă în mod constant. A avut iniţiativa de a slăbi 10 kg şi de a-şi întări musculatura fără să ne întrebe, pur şi simplu pentru că, în mintea lui, un tip din ghetouri ar fi mai slab în realitate. Când l-am văzut ras în cap, îmbrăcat cu un hanorac şi geacă de piele, am rămas uimit de felul în care a reuşit să intre în pielea personajului.

O.N.: Apoi, pe platou, în timp ce juca, Omar s-a dovedit a fi minunat. Am ştiut mereu că în el se ascunde un adevărat actor. Dar de data asta ne-a lăsat cu gura căscată.

E.T.: Omar dă dovadă de umor de calitate şi de o atitudine prietenoasă, lucruri nepreţuite pentru scenă. Dă dovadă de o formă rară de modestie. Uneori lumea îl aştepta în apropierea platoului de filmare, pentru că filmam în apropierea unei şcoli generale din Bondy, iar el se lăsa fotografiat împreună cu toţi copiii, fără să-şi piardă vreun moment entuziasmul. Nu se ia niciodată în serios. Relaţia lui cu faima este absolut naturală.

Cum ai lucrat cu el şi cu François  înainte de filmări?

O.N.: Ne-am documentat foarte mult împreună. Iar asta ne-a adus un mare câştig, deoarece, la momentul acela ne plăcea la nebunie să furăm de la alţi actori lucruri care le scăpau total. Avem diferite etape în „stilul” nostru de lucru. Mai întâi scriem scenariul, după care îl rescriem în timpul filmărilor. Într-adevăr, nu ştiam cum va reacţiona François pe platourile de filmare, pentru că vorbim tot timpul, chiar şi în timpul dublelor.

E.T.: Făcând asta, încercăm să tulburăm interpretarea actorilor şi să strecurăm lucruri neaşteptate, accidente, întâmplări neprevăzute.

O.N.: Pregătim totul până la cel mai mic detaliu desigur, dar atunci când se filmează ne place să punem în practică toate ideile care ne vin. Iar asta este cu adevărat tulburător, chiar şi pentru echipă, care de multe ori ne cere să lăsăm scena aşa cum a fost scrisă ultima dată!

E.T.: Dar tot o facem, pentru că am pregătit totul împreună şi ştim că va ieşi bine. Vine un moment când trebuie să schimbăm totul, deoarece ne este teamă că actorii s-ar putea plictisi. Avem nevoie de o stare de entuziasm pe care sa o împărţim, este principalul lucru pe care il avem în comun.

După două filme de colecţie, „Nos  jours heureux (Those happy days)” şi „Tellement roches (So close)” acest film se concentrează pe două personaje, la fel ca primul vostru film „Je prefere qu’on reste amis (Just friends)”. Care stil din cele două îl preferaţi?

E.T.:  Distribuţia filmului a fost, involuntar, influenţată de succesul producţiei „Nos Jours Heureux,” şi am vrut să continuăm în acelaşi ton cu „Tellement Proches”: lucrând cu grupul, dar în special cu fiecare personaj în parte. Pe lângă asta, ne plac poveştile în care se îmbină totul, filmele italiene în care personajele vorbesc tot timpul.

O.N.: Suferim de fobia plictisirii publicului! Având o mulţime de personaje şi poveşti putem evita acest risc.

E.T.: De aceea, INVINCIBILII a fost un experiment complex pentru noi. Dar am putut conta pe producătorii noştri extrem de precauţi, care au ştiut cum să ne stimuleze încă de la primele ciorne ale scenariului, să îndepărtăm personajele secundare pentru a ne concentra pe cei doi şi am avut dreptate deoarece, datorită dorinţei de a vorbi despre acea relaţie dintre cele două persoane, ne-am decis să scriem şi să regizăm filmul INVINCIBILII. Drept urmare, ne-am decis să credem în poveste şi în această relaţie, încercând să nu ne abatem de la subiect.

O.N.: În filmul INVINCIBILII, sunt puţine personaje secundare care oferă o pauză comediei, lucru ce permite poveştii să meargă mai departe, fără ca noi să pierdem firul poveştii.

E.T.: Dar, desigur, pentru a avea succes trebuie ca ei să existe, iar noi să le dăm viaţă. Datorăm enorm de mult actorilor care joacă aceste roluri şi tuturor celor care au acceptat ceva ce nu îi pune în valoare atât de mult: puţine zile de filmare, în care nu au jucat foarte mult, decât în momente cheie, când trebuiau să contribuie la intrigă, cât mai modest posibil. Am fost foarte norocoşi să găsim acest lucru în Ann Le Ny, Clothilde Mollet, Audrey Fleurot, Gregoire Oesterman şi toţi ceilalţi care au data dovada de un talent incredibil.

Muzica joacă un rol foarte important în filmele voastre, mai ales în acesta.      În ce etapă gândiţi acest detaliu?

Eric Toledano

O.N.: În fiecare etapă. De exemplu, imediat după ce am început să scriem scenariul, ne-am gândit la cântecul „Eart, Wind and fire”, pe care Driss dansează la petrecerea aniversară a lui Phillipe. Cât despre melodiile care acompaniază secvenţele de montaj, ne gândim la ele în timpul filmării şi al editării. Să fiu sincer, devenim un pic nevrotici când vine vorba de muzică. Petrecem foarte mult timp gândindu-ne la ea. Apoi urmează migrenele până la obţinerea drepturilor de folosire.

E.T.: În ceea ce prieşte compozitorul pentru partitura filmului, ne-am gândit la Ludovico Einaudi, în timp ce navigam pe site-uri de muzică de pe internet. Operele compuse pentru pian, similare compoziţilor fără cusur semnate Michael Nyman sau Thomas Newman au acompaniat de asemenea scrierea numeroaselor scene în care ne-am dorit atât emoţie cât şi păstrarea unei anumite distanţe. Apoi, într-o zi,   l-am sunat pentru a-i cere să scrie partitura filmului iar el a acceptat.

Au existat scene pe care ţi-a fost frică să le filmezi?

O.N.: Când te afli pe platoul de filmare zilnic există ceva de care să-ti fie frică…

E.T.: Scenele cu scaunul cu rotile pe care Omar trebuie să-l poziţioneze înainte de a-l ridica pe Francois şi de a-l aşeza în el. Scena în care Francois suferă, din cauza „durerilor fantomă” spunând că parcă îşi simte din nou membrele. În ultimul caz nu am simţit că trebuie să-i dăm indicaţii, aşa că am fost destul de tensionaţi. Celelalte scene dificile au fost acelea care presupuneau mult echipament.

O.N.: Apoi a urmat un lucru foarte important pentru noi : scenele cu urmăririle de maşini. Au fost nişte momente nebuneşti, însă eram mai mult entuziasmaţi decât stresaţi.

E.T.: De fapt, în film sunt multe scene pe care aşteptăm cu nerăbdare să le filmăm ca doi copii nerăbdători, mai ales cea in care Omar dansează pe melodia „Earth, Wind and Fire”. Probabil că am început să vorbim cu el despre asta cu vreo patru zile înainte. Obişnuiam să dormim în cameră, iar el începea să danseze. La sfârşitul fiecărei zile, înainte de filmarea acelei scene, puneam acea melodie astfel încât fiecare să îşi dea seama de starea pe care o vroiam pe platou.

O.N.: Apoi erau zilele acelea cu adevărat speciale care începeau într-unul dintre ghetourile de la periferia Parisului şi se terminau în casele luxoase ale celor mai elegante cartiere din oraş.

E.T.: Lucrul acesta reprezintă rezumatul perfect al filmului : ne mutăm dintr-o lume intr-alta, dintr-o sferă vizuală în alta.

Este de asemenea o ocazie de a utiliza o nouă abordare cu privire la viata din ghetouri…

E.T.: Când te duci în ghetouri, imaginile de acolo sunt de-a dreptul şocante. Însă am avut grijă să rămânem concentraţi pe subiect. În primele minute ale filmului nu dorim să realizăm un tablou al periferiei marelui oraş, ci să arătăm cine este Driss, de unde provine şi, cu ocazia aceasta, să evidenţiem contrastul cu locuinţa urbană unde locuia Phillipe, din Saint Germain des Pres. În ziua de azi, publicul este conştient de realitatea cruntă din ghetouri. Drept urmare, o singură scenă este de ajuns pentru a ilustra lumea în care trăim.

O.N.: În plus, prezenţa lui Omar face ca filmul nostru să pară cât mai real. Din cauza faptului că provine dintr-un ghetou la fel ca şi Driss, din Trappes, drept urmare era în măsură să ne spună dacă ceea ce făceam era bine sau nu. Avându-l pe el nu aveam cum să dăm greş…

A fost o mare parte din film scrisă in timpul editării?

O.N.: Când am văzut prima versiune a editorului – el lucrează în timp ce noi filmăm – încă mai era de lucrat la film, desigur, dar filmul era deja acolo. Am rescris mult mai puţin în timpul editării în comparaţie cu lung-metrajele anterioare.

E.T.: Pentru că am improvizat mult mai puţin pe platoul de filmare în timp ce am încercat să ne rupem de realitate în celelalte filme ale noastre. Aici, lucrurile au fost mai concentrate. Totuşi, chiar dacă au fost schimbări mai puţine, ultima etapă a scrierii chiar are loc în timpul editării. Din cauza faptului că există o mare cantitate de spontaneitate şi improvizaţie pe platou, poate să dureze un timp stabilirea formei finale ale filmului.

E.T.: Aici, provocarea a fost să se menţină acel echilibru fragil dintre râs şi emoţie. În timpul filmărilor am combinat adesea totul, fapt pentru care nu existau două duble care să semene. Editarea ne-a permis să alegem dintre diferitele stări ale fiecăruia, pentru a clădi ceva coerent, făcând tranziţia între comedie si emoţie. Editarea a fost un moment foarte plăcut: asemenea unui puzzle in care piesele se aşează foarte uşor la locul lor. Acesta a fost un semn deosebit de încurajator şi liniştitor pentru noi: eram pe drumul cel bun.

Din momentul în care ai bazat INVINCIBILII pe o poveste reală, ai simţit o altă responsabilitate,  mai specială?

E.T.: În ciuda faptului că ne-am simţit foarte liberi în toate privinţele, da. Nu am filmat un documentar, fapt pentru care chiar nu am avut limite. După citirea variantelor diferite ale scenariului, Philippe ne-a spus că au existat momente când ne-am apropiat foarte mult de realitate. În acelaşi timp, chiar am avut impresia că am fost responsabili moral de ceva…

O.N.: Şi nu cred că am trădat povestea lui Philippe, chiar daca a fost absolut necesar să adaptăm anumite părţi din ea.

E.T.: Mai mult decât atât, nu a fost un accident faptul că am simţit nevoia să mergem să îi arătam imagini din film imediat după filmări. Am fost invitaţi la petrecerea surpriză de ziua lui. Abdel a fost acolo, alături de mama lui Philippe, familia şi toţi prietenii lui.

Articole similare

Semnal TV filme: weekend 14 – 16 septembrie 2012

Delia Marc

Un film, două păreri: L’Atelier (2017) – Atelierul

Delia Marc

Semnal TV filme: weekend 3 – 6 mai 2011

Delia Marc

1 comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult