Interviu

”Cea mai mare provocare: cum să fac istoria accesibilă și prietenoasă pentru oameni care în mod normal nu au tangențe cu ea” (interviu cu Radu Oltean)

V-am tot povestit pe aici cât de entuziasmat am fost de cele două volume ale lui Radu Oltean din seria ”Cetăți, castele și alte fortificații din România”, care au apărut la Editura Humanitas: volumul 1, o reeditare, a apărut în 2020, cuprinzând perioada De la începuturi până către anul 1540, în vreme ce volumul 2 a fost publicat în 2019, având ca perioadă descrisă ”Secolul al XVI-lea”. Realizări excelente, atât grafic, cât și la nivel de informații, așa că mi-am adunat întrebările și am discutat cu autorul acestora, Radu Oltean, despre felul în care au fost create aceste volume, cum a devenit ilustrator și pasionat de istorie, la ce lucrează acum și cum vede protecția monumentelor istorice de către statul român.

— Ați absolvit Academia de arte din București, Secția grafică, în 1997. Ați fost pasionat mereu de ilustrația documentară, de grafica istorică sau această pasiune a început din timpul facultății?

Nu, am fost atras dintodeauna de ilustrația educațională, ca să folosesc un termen din domeniu, care este diferită de ilustrația de ficțiune. În plus, întodeauna, încă din copilărie, îmi plăcea să mă documentez temeinic când desenam ceva. Dacă vroiam să fac un avion sau un vulcan, nu încercam să copiez neapărat un avion sau un vulcan desenat din imaginație de vreun coleg, ci căutam să mă documentez cât mai bine. Eram așa de preocupat să reprezint realitatea cât mai corect, încât nu acceptam în desenele mele nici măcar „licențe artistice”. După ce am terminat liceul de arte plastice m-am angajat la Muzeul de Geologie, care tocmai se organiza în acea perioadă. Deși fusesem angajat ca muncitor necalificat, munca mea era cât se poate de calificată. Am pictat panouri cu viața în diferite ere geologice, care cred că încă decorează și azi unele vitrine din Muzeu. Fusesem în copilărie mare fan al acelor cărți minunate numite Atlasul Botanic și Atlasul Zoologic. Și totdeauna mi-am dorit să ajung să fac și eu astfel de picturi precum cele din aceste atlase.

 

Un alt vis îndeplinit a fost oportunitatea de a face grafică de timbre. Ca mulți dintre adolescenții anilor ‘80, am avut și eu o colecție solidă de timbre, din care am învățat o grămadă de chestii. Dar mi se părea fabulos să fii tu însuți cel ce le pictează. La începutul anilor 2000 am ajuns să concurez la Romfilatelia cu proiecte de grafică de timbre, iar de-a lungul anilor mi-au fost aprobate mai multe emisiuni. Din păcate, nivelul calității grafice a timbrelor românești a scăzut enorm de când cei de acolo au ales să folosească aproape exclusiv niște fotografii prelucrate puțin în Photoshop.

— ”Cum s-au născut” primele colaborări, pentru volumele de istorie ale lui Neagu Djuvara, la începutul anilor 2000?

Eu am cochetat cu istoria, ca hobby, încă din anii ’90. Îmi petreceam verile umblând prin țară după castele și cetăți. În mod special m-au fascinat bisericile fortificate ale sașilor. Mergeam de nebun prin sate, cu autobuzele locale sau cu autostopul, și fotografiam monumentele. Începuse să se formeze un gând: o carte de istorie fără naționalism, liberă de clișee patriotice. Cu detalii despre multe alte monumente și descoperiri, nu doar cele exclusiv românești de care se folosea propaganda tradițională moștenită din ceaușism. Tatăl meu, geolog, a fost un mare pasionat de istorie și aveam multe cărți de istorie în casă. Trecusem prin aproape toată colecția de Magazin istoric. De prin anii ’90, începuse să mă irite foarte tare istoria prezentată naționalist. Și așa mi-am propus, prin anii terminali din facultate, să fac o carte bogat ilustrată despre Istoria României. O carte pentru copii. Dar o istorie bună, serioasă, care să acopere toate epocile. Și m-am apucat să citesc cărți și articole legate de antichitate. Despre Evul Mediu, mai ales cel ardelenesc citisem din perioada bisericilor săsești. Și, în timp, s-au adunat vreo 20-30 de ilustrații care acopereau Neoliticul, Epoca Bronzului, epoca geto-dacilor, romanii. L-am rugat pe tata să scrie textele, dar rezultatul a fost prea minuțios și elaborat. Eu aveam nevoie de narațiuni simple și limpezi, să îi atrag pe copii.

 

Tocmai în perioada aceea am aflat că editura Humanitas caută un ilustrator pentru ceva cărți de basme. Tema concursului era o ilustrație din Albă ca Zăpada. M-am dus cu Albă ca Zăpada și nu le-a plăcut. Dar peste vreo alte două săptămâni m-am dus cu teancul de ilustrații să văd dacă nu sînt interesați de o carte de istorie pentru copii.

 

Atunci redactorul cu care am vorbit, o domnișoară, a sărit în sus că exact pe mine mă căuta pentru cartea lui Neagu Djuvara. Eu nu știam cine e Djuvara; știam doar că domnișoara care acum era plină de entuziasm mă trimisese acasă când cu concursul cu Albă ca Zăpada. Ca să aflu de fapt că prin concursul cu Albă ca Zăpada voiau să găsească ilustratori pentru cartea lui Djuvara. Am întrebat-o de ce a dat ca temă pentru un concurs de ilustrator de istorie un basm cu vrăjitoare, dar mi-a ridicat din umeri.

 

Nu mi-a venit să cred cum a apărut cartea lui Djuvara în viața mea, tocmai când căutam un text pentru a susține ilustrațiile proiectului meu, cel cu istoria României. Iar Djuvara avea exact o carte pentru copii, care se numea Cum s-a născut poporul român. Coincidența a fost extraordinară. Am fost acceptat imediat în echipă. Problema era că o altă artistă realizase deja niste desene, până să vin eu, dar erau tulburător de naive. Nu ca lucrătură grafică, ci ca concept. Eu desenasem reconstituiri de viață, cu oameni, războinici, călăreți, împărați, pe care mă străduisem din greu să îi îmbrac și echipez cât mai corect. Ea desenase niste vârfuri de săgeți, o suliță, o sabie, un topor și alte obiecte dintr-o perioadă indefinită.

— Primul volum din Cetăți, castele și alte fortificații din România a apărut în anul 2015. Cum a fost receptat acesta, ce reacții ați primit?

Primul volum din Cetăți, castele și alte fortificații din România a fost marele meu succes ca editor. Timp de câțiva ani am încercat să îmi editez singur cărțile. Cu această carte am dat lovitura. Într-un singur an am tipărit două tiraje de câte 2500, respectiv 2000 exemplare. Cu o singură excepție, venită dintr-o zonă ultranaționalist-ortodoxă, lumea a primit-o foarte bine. Mulți pasionați de istorie s-au ghidat după ea pentru a descoperi și vizita unele monumente. Cartea a fost foarte utilă și profesorilor, deoarece tratează succint și foarte corect istoria militară din Antichitate până spre 1500, dar și ghizilor turistici.

— Al doilea volum din serie, care are în centru secolul al XVI-lea, a apărut în 2019 la Editura Humanitas. Ați simțit nevoia trecerii la o altă editură, care să promoveze mai bine această serie?

Nu am vrut să trec la altă editură, ci am vrut să trec de la propria editură la Humanitas. Întâi și întâi din cauza efortului mult prea mare legat de managementul editurii mele, Art Historia. Eu voiam să fac și cărțile (și sunt perfecționist), să le scriu, să le desenez, să le machetez, să mă duc la tipar și să urmăresc tot procesul de producție, apoi tot eu să le distribui la depozitele de librarii, uneori în alte localități, să fac facturi etc. etc. Un timp a mers, dar mi-am dat seama că nu pot să le fac pe toate bine. Cel mai greu îmi era cu distribuția.

 

Apoi am mai avut două cărți care au fost eșecuri financiare. După două titluri care au avut mare succes și care mi-au dat o mare încredere în mine, au urmat două cărți cu care am pierdut cam toți banii câștigați cu cele dintâi. Și mi-am dat seama că nu mai am chef să mă joc de-a editorul. Așa, bazându-mă pe relațiile personale vechi și foarte bune cu redactorul-șef al editurii, Radu Gârmacea, am ales să mă mut, să devin autor Humanitas.

 

Când am început lucrul la al doilea volum al cărții despre cetăți, nici nu mă gândeam să îl public la altă editură. Dimpotrivă, voiam să îl public singur și cu ajutorul acestui volum să îmi reabilitez propria editură. Dar spre finalul lucrului la volum m-am hotărât să-mi mut toate proiectele la Humanitas. Mi-am făcut niște calcule și am hotărât că așa e mai bine.

— Ați publicat în 2020 ”ediția revăzută” a volumului I din Cetăți, castele și alte fortificații din România. Ați făcut modificări importante, structurale față de prima ediție?

Nu-s modificări profunde. Au fost mai multe corecturi și reformulări. Câteva completări, dar și ceva îmbunătățiri ale unor ilustrații. În două cazuri am înlocuit niște stampe de epocă cu niște reproduceri mai bune, la care nu avusesem acces acum cinci ani.

— Cum s-a format această serie? V-ați gândit de la început la o monografie în patru volume sau aceasta s-a format de la sine?

Nu m-am gândit de la început. Strânsesem foarte mult material documentar, dar și destul de multe ilustrații, fotografii, imagini de epocă pentru unele proiecte pe care nu le-am finalizat niciodată. Așa că mi-a trecut prin cap să mă folosesc de tot acest material iconografic bogat și să fac o mică enciclopedie pentru tineret a fenomenului construcțiilor militare și de apărare de pe teritoriul României. Mi-am propus să nu insist pe caracteristicile de arhitectură, să nu pun planuri și relevee, pe care le vedeam prea tehnice. În schimb, să prezint o istorie militară a României și să prezint fortificațiile ca pe un capitol al acestei istorii. Să prezint contextul în care au apărut construcțiile de apărare, fie ele castele sau modeste cetăți de lemn și pământ. Voiam inițial să am câte un capitol pe epocă. Dar erau atâtea de spus, iar informațiile la care avea acces marele public erau atât de puține, încât am hotărât să fac două volume. Puteau fi utile și profesorilor de istorie, nu doar tinerilor. M-am gândit și din punct de vedere practic. O carte mai mare înseamnă mai mult de lucru, mai mulți bani cheltuiți pe tipar, un preț mai mare la librărie. Asa că în prima fază am gândit proiectul în două volume. Ulterior, cu cât avansam în timp cu povestea cetăților, mi-am dat seama că sunt și mai multe de spus. Așa că până la urmă am ajuns la ideea celor patru volume.

 

Astfel răspund și celor care m-au criticat că în primul volum trec prea repede prin istorie și că las deoparte o mulțime de cetăți: primul volum fusese gândit ca parte a unui proiect din două volume.

— Care este povestea din spatele seriei: când ați început scrierea ei, cât a durat concepția, cât durează munca de concepție a fiecărui volum?

Eu sunt foarte pedant și riguros în ceea ce lucrez. Lucrez încet și cu atenție. Tot timpul îmi imaginez că sunt nevoit să explic unui adolescent de 17 ani, care nu e pasionat neapărat de istorie. Iar asta este cea mai mare provocare: cum să fac istoria accesibilă și prietenoasă pentru oameni care în mod normal nu au tangențe cu ea. Apoi mai sunt preocupat de prezentarea unei istorii cât mai neutre ideologic. Din cărțile mele lipsește propaganda patriotică. Prezint evenimente politice și militare la modul neutru, așa cum au fost. Nu încerc să îi acuz pe turci sau unguri și să îi scuz sau să îi laud pe ”ai noștri”. Asta e ideologie naționalistă și este extrem de toxică pentru mințile noastre. Iar de prin 1860, la noi, istoria pentru popor a fost scrisă mai întodeauna în felul acesta „patriotic”, deoarece se considera că o istorie măsluită ideologic ar fi fost utilă pentru formarea caracterului patriotic și a iubirii de țară ale tinerei generații. Felul acesta de a prezenta istoria, unidirecțional, Noi – buni, ne apărăm doar sărăcia, râul, ramul, nu râvnim la pământul altuia, Ei – străinii de neam, alogenii, răi și hărpăreți, care se bucură să-i împileze pe ai noștri, este folosit și azi în propaganda din zona militară. Și din păcate nu doar acolo. Mulți politruci se folosesc de un discurs naționalist în care istoria este prezentă în mod distorsionat. Mai grav – extrem de grav – este că acest discurs se practică și la nivelul Academiei Române.

 

Ei, bine, eu încerc să evit cât pot aceste derapaje facile. Am trecut printr-o bibliografie cât se poate de bogată, citesc articole și lucrări științifice, încerc să nu merg pe drumuri bătute. Chiar insist să citesc cât mai multe publicații științifice, deoarece de acolo pot afla o mulțime de detalii extrem de interesante. Mi-am asumat ideea asta – de a reda marelui public informații preluate din bibliografia științifică, la care oamenii obișnuiți nu au niciodată acces. Din cauza unui sistem prost, care-i obligă pe cercetători să publice cât mai mult în reviste de specialitate, dar cu vizibilitate redusă, aceștia nu mai au timpul și dorința de a mai scrie și cărți de popularizare. De aceea s-a creat o falie uriașă între nivelul cercetării istorice și arheologice de la noi, care are standarde de înalt profesionalism, și nivelul foarte jos al culturii generale istorice a marelui public. Între specialiști și public nu există comunicare, nici măcar la nivel de mass-media. De aceea eu, atât cât pot, încerc să sintetizez în lucrările mele informațiile preluate din literatura academică istorică și arheologică. Bineînțeles, citând întodeauna așa cum se cuvine.

— Cum a decurs documentarea pentru fiecare volum? Bănuiesc faptul că ilustratorul și artistul Radu Oltean a fost dublat în ultimii ani de un avid cercetător istoric.

Da, am descoperit cum e să fii istoric, cum e să faci cercetare la modul serios. V-am vorbit mai sus despre tatăl meu, care după o viață de scris lucrări științifice, cu un limbaj specific, nu reușea să ajungă la o scriitură pe un ton colocvial, cald, limpede. Eu zic că am avut două avantaje. Nu am fost nevoit să public în reviste academice, în care este obligatoriu un limbaj specific, și, în felul acesta, nu am rămas ancorat, blocat în formulările scorțoase ale cercetătorilor. Pe mine m-au inspirat Djuvara, cu limbajul său cald și prietenos, dar și unii istorici din lumea anglo-saxonă care știu să scrie frumos pentru mare public.

 

Și, da, am făcut cercetare la modul cel mai serios. Eram nevoit să caut zile întregi pentru o singură informație. Trebuia să citesc zeci de pagini ca să înțeleg un fenomen sau o situație istorică, pentru ca în final să sintetizez totul în două fraze. Și am mai descoperit ceva. Cititorul simte dacă nu stăpânești subiectul. Când nu înțelegi la modul profund, când nu vizualizezi cu claritate evenimentele despre care scrii, se simte imediat în scriitura ta. Devii stufos, neclar, faci abuz de cuvinte și lași cititorului o imagine confuză. De aceea citeam cât mai mult pe un subiect și lăsam ideile să se sedimenteze câteva zile, chiar săptămâni. Abia apoi scriam.

— Există o diferență între România și Occident în privința durabilității cetăților? Sau e vorba doar de o punere diferită în valoare a acestora în prezent?

În primul rând nu putem face comparația între România și Occident cu privire la construcțiile medievale, deoarece până în modernitate a fost vorba de trei țări, respectiv trei situații diferite. Ardealul, atât ca parte din regatul maghiar, cât și ca principat autonom sau inclus în Imperiul Habsburgic, a făcut parte din spațiul central-european, cu influențe din lumea germanică. Istoria cetăților ardelenești e o poveste în sine. Ele au fost construite în anumite condiții economice și politice, care nu se regăsesc în celelalte principate care au format România modernă. Pe scurt, Ardealul a avut foarte multe cetăți și castele, căci a fost teatru de război perioade îndelungate. Cetățile din Ardeal se aseamănă într-o oarecare măsură cu cetățile din Europa Centrală și de Est, dar nu și cu cele din țări care erau foarte bogate în evul mediu, precum Franța, Anglia, Italia. În plus, multe cetăți au ajuns în modernitate părăsite și ruinate. După un secol de dispreț pentru patrimoniul construit în general, și în special pentru monumentele considerate de regimurile naționaliste (cele interbelice, dar și cel ceușist) ca ne-românești, deci fără valoare națională, multe ruine s-au degradat și mai mult sau au dispărut aproape complet. Mai nou, o altă nenorocire paște monumentele: restaurarile proaste, cu fonduri europene, dar după proiecte ale unor firme fără experiențe, aprobate în mod dubios și puse în operă de constructori slabi.

— Aceeași întrebare poate fi pusă și în privința diferenței dintre Ardeal și Muntenia/Moldova (dar parcă Muntenia este cea mai văduvită de monumente istorice)?

Politica, dar și capacitățile economice din veacurile XV–XVII din principatele extracarpatice au fost vinovate de lipsa de fortificații. Două au fost motivele principale pentru care nu avem castele și cetăți în aceste zone. Cetățile erau extrem de costisitoare. Aveau nevoie de meșteri calificați – mulți! – și de fonduri. Principatele române erau niște țări sărace, cu o economie slabă. În Muntenia abia voievodul își putea permite să ridice o casă domnească mai de Doamne-ajută, cu meșteri aduși de la Brașov. Mircea cel Bătrân este singurul domn care a construit, cu mari eforturi, un castel de nivelul unuia occidental, cu meșteri pietrari aduși din Bulgaria și cu piatră tot de acolo. E vorba de Giurgiu. Moldova a fost o țară mai bogată în veacurile XV–XVI, cu o economie funcțională, care aducea venituri la buget. Ei, bine, în Moldova au fost construite niște cetăți grozave. Al doilea motiv principal pentru care avem puține castele în principatele extracarpatice, pe lângă cel economic, au fost turcii, care au descurajat sau au interzis de-a dreptul construirea de cetăți în aceste țări.

— Cât de greu este să cercetezi, arheologic, istoric sau măcar din perspectivă artistică, locuri precum Brazda lui Novac sau cele trei valuri dobrogene?

Nu este atât de greu. Ideea este să pornesc și de la ceva cercetări făcute de arheologii profesioniști. Acum, de când există drone și fotografii aeriene și din satelit, cercetarea fortificațiilor liniare sau care au lăsat urme slabe la nivelul solului a fost mult ușurată. Accesul la imagini aeriene de calitate a dus la descoperirea a noi monumente și a impulsionat cercetarea altora despre care se cunoștea prea puțin.

— Ați întâmpinat dificultăți sau ați avut probleme în a cerceta, pentru aceste volume, anumite locuri sau monumente istorice?

Pot spune că am avut noroc. Nu am avut mari probleme niciodată. Am colaborat excelent cu istorici de artă, arhitecți, arheologi, istorici, care m-au ajutat cu inima deschisă. Câțiva m-au lăudat sincer. Unul dintre cei mai mari specialiști în domeniul fortificațiilor medievale mi-a spus că eu – un om din afara breslei – am publicat lucruri pe care mulți alți profesioniști din domeniu nu le-au făcut într-o viață. Asta m-a încurajat mult. Am avut prieteni care mi-au facilitat obținerea de materiale rare, planșe cu cetăți din secolele XVI–XVIII, din arhive străine. E drept că am plătit pentru ele, dar cel puțin nu am fost nevoit să mă duc acolo personal, să le caut.

 

Fără să îmi fie foarte clar, cred că cel puțin într-un caz am deranjat un specialist în vârstă, foarte conservator în opinii. Dar asta e bine. Înseamnă că publicațiile mele au contat. Ar fi fost rău dacă eram ignorat. Iar în lumea specialiștilor Istoriei este firesc să existe reacții de toate felurile.

— Ați tras mai multe semnale în cele două volume apărute în privința pericolului degradării și distrugerii multor monumente istorice. Ne puteți prezenta câteva soluții, măcar pe termen scurt, pe care le putem adopta, ca societate? Sau e totul pierdut?

Așa cum am tot repetat, la noi istoria nu a fost percepută ca o știință riguroasă prin care cei de azi încearcă să redescopere sub toate aspectele viața și lumea oamenilor din trecut, ci aproape exclusiv ca apendice ideologic al puterii politice. Istoria a fost văzută la noi ca sursă de propagandă naționalistă. Iar monumentele istorice au urmat, o perioadă îndelungată, această logică. Erau îngrijite și restaurate doar monumentele utile în discursul propagandistic. Asta a fost filosofia moștenită din comunism. De aceea, un patrimoniu arhitectural uriaș, în special conacele boierești, castelele nobiliare, unele mănăstiri, nenumărate biserici de lemn, mult prea modeste pentru gusturile clericilor de azi, bisericile fortificate săsești, ruinele de cetăți au fost lăsate să se degradeze, deoarece nu își găseau locul în mitologia istorică oficială națională. Cultura noastră nu prea este compatibilă cu ideea de salvare a patrimoniului. Pentru salvarea lui se agită o mână de oameni din toată țara, provenind exclusiv dintr-un mediu urban și educat. Cred că nu există nici 500 de oameni în toată România cărora să le pese și care să și facă ceva. Ies în evidență entuziasmul și eficiența grupului de la Alba Iulia, un ONG numit ”Ambulanța pentru Monumente”, care are de luptat nu doar cu găsirea de fonduri și a mâinii de lucru pentru a salva vreo bisericuță sau vreun turn de cetate, dar și cu reaua voință și obtuzitatea factorilor de decizie locali.

 

Da, avem o cultură (în sens larg) primitivă, needucată astfel încât să poată aprecia valorile trecutului. Mai suntem și extrem de cabotini și ipocriți. Totul se reduce la propagandă. Toți urlă (mai ales politicienii, iar unii au și câștigat locuri în parlament cu aceste narațiuni) că vrem să ne păstrăm tradițiile și valorile, dar când e vorba de pus umărul la salvarea acestor valori, dintre care patrimoniul cultural e cel mai palpabil, totul se blochează. Brusc, când e vorba de salvat un conac, o biserica de lemn, o ruină, o casă veche, nici un ”patriot” dintr-ăsta de mucava, cu drapelul tatuat pe piept și cu Mihai Viteazul pe deltoid nu ar mișca ceva.

— Cum a decurs pandemia pentru Radu Oltean, măcar din punct de vedere artistic?

Radu Oltean a lucrat de i-au ieșit peri albi la un volum foarte complex și extrem de bogat ilustrat despre geți și Burebista. Șase secole de istorie și arheologie adunate într-o carte minunată. Care cred că va schimba percepții la modul profund. Este exact ce trebuia scris despre geți în ultimii 50 de ani, dar nu s-a scris niciodată, lăsând spațiu liber teoriilor aberante și protocroniste ale dacopaților. Adică o sinteză a istoriei și arheologiei acestor locuri pe care trăim azi. Și nu doar a acestor locuri, căci discut istoria într-un context mult mai larg, balcanic, context din care lumea geților și lumea dacilor au facut parte.

— Pe când să ne așteptăm la următoarele volume din această serie?

Din seria „Cetăți și castele“ voi mai publica, sper, în 2022. Mă voi apuca de lucru după ce termin cu geții.

— Mulțumim!

(Sublinierile ne aparțin. Fotografie autor de Ionuț Macri)

Articole similare

Prin blogosfera literara (19 – 25 martie 2012)

Dan Romascanu

Surâsul jaguarului, de Salman Rushdie

Jovi Ene

Aventuri în Imperiul Țarist: Pelerinul vrăjit, de Nikolai Leskov

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult