Filme Filme europene

„The Old Oak” (2023) – sălaş al solidarităţii şi al dragostei de viaţă

„The Old Oak” (2023) – La stejarul bătrân
Nominalizat pentru Palm d’Or la Festivalul de Film de la Cannes
Regia: Ken Loach
Distribuţie: Dave Turner, Ebla Mari, Claire Rodgerson, Trevor Fox

Nu de puţine ori, timpurile ne-au demonstrat că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Pe de o parte, ele s-au scris și spus prin intermediul unui noian de legende, cărora nu le putem demonstra veridicitatea, dar prin care descoperim, cu nesfârşită uimire, că multe dintre personalităţile unor vremuri îndepărtate vor să ni se înfăţişeze ca personaje ale unei lumi aflate sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău. La polul relativ opus, se află tot atât de numeroase pagini importante ale trecutului care ne confirmă,  fără putinţă de tăgadă, că în destinul fiecărui om dăinuie, pentru totdeauna, schije ale unui război nemilos care, deși pare că a fost odată, a răpit dreptul omului la viață, fără vreun prealabil drept la replică și a lăsat în urmă numeroase victime colaterale, rămase tot atât de încremenite şi neputincioase în faţa suferinţelor şi a morţii.

Deloc întâmplător, ca o formă de reconstituire a unor timpuri îndepărate şi deopotrivă condamnate la o iminentă repetare, diversele manifestări ale societăţii contemporane pun în lumină zgomotele timpurilor şi din perspectiva unor importante îndemnuri la solidaritate şi speranţă. Şi aşa cum era, cu siguranţă, firesc, ele s-au regăsit şi continuă să se întrezărească nu doar printre paginile unor cărţi, ci şi într-o serie de producţii cinematografice, dintre care The Old Oak aduce în prim-plan o serie de fapte despre care cu toţii am aflat câte ceva, pendulând, mai mult sau mai puţin atenţi, printre diversele ştiri care înconjoară, zilnic, lumea.

Fără vreo formulă magică în prealabil, plonjăm direct în anul 2016, când un anume orăşel din nordul Angliei a fost bombardat, ca multe alte ţinuturi ale Europei, de o armată numeroasă de refugiaţi sirieni, captivi în nesfârşita luptă pentru supravieţuire. Descinderea lor în această comunitate minieră deja scufundată în agonia nostalgiei după viaţa înfloritoare care a fost odată este privită, desigur, cu suspiciune şi chiar cu ostilitate, cu atât mai mult cu cât proaspeţii musafiri tind să devină clienţi fideli ai singurului loc în care oamenii se mai puteau întâlni, la un pahar de vorbă sau de bere. Aşa se face că, în scurt timp, tihnitul The Old Oak, unde „uităm de griji şi suntem noi înşine”, îndepărtaţi, parcă, de norul greu şi ameninţător al unui prezent în care lumea a uitat să mai zâmbească, devine o veritabilă arenă. Rând pe rând, în ea pătrund diverse spirite, foarte puternice în lupta lor acerbă pentru a-şi apăra cel din urmă şi mai subţire fir de aţă al vieţii sau pentru a dobândi o nouă şi fericită şansă la existenţă.

Iar atunci când disputa teritorială depăşeşte în mod vizibil graniţele unor relaţionări civilizate cu cei din jur, un strigăt răsunător pare să se desprindă. Căci în mjlocul unui veritabil cor de oameni angrenaţi în războiul prejudecăţilor, o voce gravă şi îmbătrânită îşi află nebănuite ecouri într-un glas deopotrivă îndurerat şi plin de speranţă. Cea dintâi îi aparţine lui TJ Ballantyne – patron al barului şi în acelaşi timp martor viu al acelor timpuri în care orăşelul minier a cunoscut, fără îndoială, şi o altă înfăţişare decât aceea a unei gropi de gunoi deloc prietenoase. Pe urmele lui păşeşte cu hotărâre Yara, o adolescentă crescută în cultura şi tradiţiile Siriei, acolo unde a învăţat nu doar limba engleză, ci şi o lecţie preţioasă despre cum poţi dobândi speranţa, printr-o simplă privire prin obiectivul unui aparat foto.

Inevitabil, cele două drumuri se împletesc, îngăduind rănilor dureroase ale trecutului să se lase, măcar pentru puţină vreme, uitate şi vindecate. Şi astfel, o cameră încuiată cu foarte mulţi ani în urmă îşi redeschide uşile, pentru a ne reaminti că „uneori, în viaţă, nu este nevoie de cuvinte, ci doar de mâncare”, ca sursă incontestabilă de hrană, dar mai ales de unire între oameni. De dincolo de zidurile ei, penetrând ecranul inert, se îndreaptă către noi o poveste pe cât de simplă, pe atât de cutremurătoare. Ea se aseamănă oricărei alte fapte desprinse dintr-o istorie în care toate acele  insuportabile grămezi de suferinţe şi lacrimi s-au împlinit, la vremea lor, într-un deznodămând plin de lumină. Sub blându-i adăpost, sfidând orice formă de violenţă şi minciună, Binele pare să prindă, din nou, puteri nebănuite, răspândind peste tot în lume nevoia omului de a a se uni cu cel de lângă el, în numele dragostei pentru tot ceea ce se arată aducător de pace, speranţă şi adevăr.

Disponibil in cinematografe din 5 ianuarie 2024, distribuit de Independența Film

Nota: 10/10

(Surse imagini: https://www.cinemagia.ro/)

Articole similare

The Words (2012)

Delia Marc

The Chronoscope (2009)

Delia Marc

Adevărul e undeva la mijloc: La Vérité (2019)

Tudor-Costin Sicomas

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult