Prin blogosfera cinefila

Prin blogosfera cinefilă (25 – 31 decembrie 2017)

-Adrian Georgescu face un bilanț al celor mai bune thrillere văzute în 2017 și ne recomandă 6 filme. Primul dintre ele este Good Time: ”Un bărbat își ia fratele handicapat să-l ajute la jefuirea unei bănci, apoi încearcă să-l scoată din spitalul unde a ajuns. Se spune că frații Safdie l-au avut mereu în minte pe Robert Pattinson când au gândit filmul. Se vede asta: îi vine mănușă. E cel mai bun rol al lui Pattinson de până acum și sper ca el să obțină măcar o nominalizare la Premiile Oscar. Are aici ceva din intensitatea lui Pacino în Dog Day Afternoon. De fapt, cam de-atunci n-am mai văzut genul acesta de personaj, cu atâta forță și care să facă praf tot ce atinge, ca o versiune de doi lei a regelui Midas. Tehnica aceasta a dezorientării pe care o folosesc frații Safdie – ca filmare sau dezvoltare a narațiunii, că nu explică cine sunt și de unde vin personajele – este o imitație a vieții, care nu respectă niciodată regulile, și pe care, când e să se facă praf, nimic nu o mai poate lipi. În atmosfera aceea deprimantă, sunt câteva creații actoricești foarte bune. De exemplu, este o negresă în vârstă cu care Pattinson împarte o ambulanță și care-l găzduiește în apartamentul ei. Gladys Mathon nu e actriță profesionistă, dar wow!, face un mic rol memorabil.”

-Tot bilanț face și Georgiana Mușat pe Scena9.ro, atunci când vorbește despre ”Anul 2017 în 14 capitole de cinema”: ”Probabil filmul meu preferat de anul ăsta, Call Me by Your Name (r. Luca Guadagnino) e un coming-of-age cu un subiect banal (fascinația sexuală a unui adolescent din Lombardia față de un american cu mult mai în vârstă decât el) regizat și filmat impecabil. La fel ca în precedentul său film, A Bigger Splash (2015), totul gravitează în jurul unor culori saturate, vii, care transformă natura într-o entitate erotică. De fapt, tot filmul este o meditație asupra ideii de frumusețe – cum altfel să pornești, decât de la greci și cum altfel să termini, decât cu niște părinți foarte progresiști?”

-Tot pe Scena9.ro, descoperim ”Cele mai bune seriale din 2017”, dacă tot a fost anul ăsta și în cazul meu anul serialelor (după nebunia cu Lost de acum câțiva ani, făcusem o pauză lungă). Iată alegerile lui Mihai Iovănel, care coincid și cu ale familiei mele: ”Anul ăsta, din lipsă de timp, n-am văzut prea multe seriale (Game of Thrones și Twin Peaks sunt de rigueur, așa că mi-e și jenă să le mai amintesc). N-am putut însă să ratez al doilea sezon din Stranger Things, continuarea deloc dezamăgitoare a unei prime serii care n-o să iasă niciodată din top 3-ul meu. Deși Stranger Things e un omagiu adus anilor ’80 (ET meets Stephen King meets The Last Starfighter), se poate spune și că e un film de actualitate, dat fiind că azi anii ’80 sunt din nou la modă. Este un serial foarte evazionist (ceea ce nu mai trebuie să explic) și foarte nostalgic – ceea ce e oarecum ciudat, dat fiind că copilăria noastră/a mea în anii ’80 nu prea are nimic de-a face cu lumea din Stranger Things: n-am avut nici console, nici prieteni atât de buni, nici prea mulți monștri de înfruntat.”

-Despre unul din filmele anului, ”The Killing of a Sacred Deer”, a scris Marius Oliviu pe CeFilmeVad.com: ”Deși mult mai dificil de urmărit decât precedentul său Homar, Uciderea unui cerb sacru este un film care oferă totuși plăcere vizuală spectatorului: sunt multe transparențe în el, multe cadre frumoase, deși povestea ascunde și mai multe decât dezvăluie obiectivul camerei de filmat. Dar acesta este singurul preț pe care Yorgos Lanthimos înțelege să-l plătească spectatorilor săi pentru răbdarea de a-i urmări filmul până la capăt. Sau poate că, dacă scormonim bine distribuția, alegerea Aliciei Silverstone și a lui Nicole Kidman (care a jucat în trei filme lansate în acest an la Cannes) să facă parte din aceeași rețetă compensatoare. Dar acesta a fost, ca de obicei la greci, un cadou „otrăvit” – pentru că spectatorul venit în sala de cinema (doar) pentru cele două s-a trezit terifiat (sau poate nu) de prestația unui hipnotizant Barry Keoghan, care face un rol de excepție alături de Colin Farell. Dacă The Killing of a Sacred Deer n-a fost chiar filmul anului, premiul pentru scenariu cu care a fost recompensat la Cannes certifică totuși prezența sa în topul celor mai relevante filme din 2017.”

-În cea de-a treia parte a topului filmelor anului 2017 pe FilmReporter.ro, editor este Cătălin Meșaru. Printre alegerile sale, Twin Peaks: The Return: ”Îl așteptam de aproximativ 25 de ani, dar nu știam dacă va exista sau dacă va fi o ciorbă reîncălzită (deși, știindu-l pe Lynch, ne era cam clar tuturor ca nu aveam cum s-avem parte de ceva prost). Ce am primit, însă, rupe orice bariere între cinema și TV, și ducându-se și mai departe, rupe barierele dintre realitate și ecran. Nu dau spoilere, pentru cei care au avut ghinionul să nu îl vadă încă, însă acest Twin Peaks: The Return este, totodată, cel mai bun lucru care i s-a întâmplat TV-ului vreodată, capodopera supremă a anului 2017, dar și cel mai bun construct lynchian.”

(Jovi)

Marian Radulescu scrie la liternet despre ‘Cristi Puiu, pescarul de inefabil’: ‘Discursul ad-hoc rostit de Cristi Puiu trimite, cu fiecare idee a sa, către alte şi alte orizonturi. Numitorul comun al mărturiei sale este căutarea acelei “stări de inefabil” care – printr-un limbaj cinematografic – spune ceva extrem de personal despre lumea în care trăim. Cinematografic, adică aşa cum înţelege Cristi Puiu cinema-ul: fără muzică originală (pentru că “muzica manipulează”) şi fără imagine “calofilă”, cu interpretări actoriceşti “corecte” (adică deloc afectate, ci cât se poate de “nemincinoase”) ce dau viaţă “fragmentelor de adevăr” sau “prezenţei”. Dar, surprinzător şi îmbucurător, Cristi Puiu consideră, de la o vreme, că toate acestea (“adevărul”, “prezenţa”) – dacă şi când există în filmele sale – se datorează Bunului Dumnezeu, nicidecum lui, regizorului. Doar El (sau, dacă vreţi, Big Bang-ul, pentru “necredincioşi” – adaugă regizorul) îngăduie momentele de “epifanie” dintr-un film – singurele care, cu adevărat, ne emoţionează. De ce ne emoţionează? Pentru că nu le putem citi ori analiza din prima. Pentru că – la fel ca filmele clasicilor “calofili” cu “muzică originală” – ascund un sens ori o mulţime de sensuri ce se lasă desluşite doar în timp.’

-Adriana Gionea scrie PostModern despre ‘Le Redoutable’: ‘Le Redoutable se înscrie în noua modă a filmelor biografice în care nu mai contează atât de mult respectarea unei succesiuni a faptelor din viaţa unei personalităţi pentru a oferi o imagine cât mai apropiată de adevăr, asemenea unui documentar. Le Redoutable face parte din categoria filmelor în care un anumit eveniment biografic este decupat apoi reconstruit în cheia unei noi reinterpretări ce se îndepărtează de continuitatea unei biografii, apropiindu-se mai mult de un amestec al genurilor. Mulţi vor spune că nu este un film despre viaţa lui Godard, ci despre mintea lui, sau mai degrabă un film în care un regizor oferă propria perspectivă asupra frământărilor cărora le-a căzut pradă un alt regizor.’

Emil Calinescu a vazut noua editie a lui ‘Jumanji’ si nu a fost entuziasmat: ‘Scenaristii din 2017 (ma rog, filmul a fost gandit si turnat prin 2015 probabil) au pastrat fix partea care nu trebuia pastrata si au modificat fix partea care nu trebuia modificata. Asadar, in noul film nu mai avem board-game (chiar se spune, in mod direct, „cine mai joaca board-game-uri in ziua de azi?”), ci avem un joc pe consola. Acest joc pe consola, insa, ii arunca tot intr-o jungla, caci scenaristii nu au avut inspiratia sa gandeasca alta locatie (puteau, habar n-am, sa-i trimita la Polul Nord ori sa-i trimita in Atlantida). Repet, in loc sa pastreze ideea de board-game, eventual sa-l fi gasit pe acelasi, sa schimbe personajele si locatia si eventual sa gaseasca urme ale fostilor jucatori, sa faca o legatura cu vechiul film, ei au schimbat fix partea importanta. Au vrut, de fapt, sa faca un reboot, dorind probabil sa si continue, candva, ideea.’

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan

Articole similare

Vine Crăciunul! – Elliot: O poveste de Crăciun (2018)

Jovi Ene

Rezistența prin sport: Miekkailija (2015)

Dan Romascanu

Maria Tănase în arhiva serviciilor secrete românești: ”Maria Tănase. Artista, omul, legenda”, de Stejărel Olaru

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult