Dispariția lui Josef Mengele (2025)
Regie: Kirill Serebrennikov
Distribuție: August Diehl, Maximilian Meyer-Bretschneider, Friederike Becht, David Ruland
Oamenii răi pot depăși limita doar pentru că cei buni sunt indiferenți. Am dat de această frază într-un volum de memorii și mi se pare foarte oportun să o includ în cronica filmului „Dispariția lui Josef Mengele”, noua peliculă a regizorului Kirill Serebrennikov.
Până să ne concentrăm pe esența acestuil film care ușor a intrat în topul celor mai bune filme ale anului 2026, haideți să aruncăm o privire pe figura lui Mengele. Născut în 1911 în Germania, Mengele a studiat medicina și antropologia, fiind atras încă din perioada universitară de teoriile rasiale care circulau intens în mediul academic german al anilor ’30. După venirea la putere a lui Adolf Hitler, aceste idei au devenit parte a ideologiei oficiale a statului, iar Mengele s-a alăturat organizației paramilitare naziste Schutzstaffel (SS), în cadrul căreia a avansat ca medic militar.
În 1943 a fost trimis la lagărul de concentrare și exterminare Auschwitz-Birkenau, unul dintre cele mai mari centre ale sistemului nazist de exterminare din timpul Al Doilea Război Mondial. Aici a devenit rapid cunoscut printre prizonieri pentru rolul său în selecția deportaților nou-sosiți. Pe rampa de la Auschwitz, medicii SS decideau în câteva secunde soarta oamenilor: un gest al mâinii trimitea o persoană la muncă forțată, iar altul direct spre camerele de gazare. Mengele a participat frecvent la aceste selecții, contribuind la trimiterea a mii de oameni la moarte.
Faima sinistră a lui Mengele provine însă mai ales din experimentele medicale pe care le-a realizat asupra prizonierilor. Fascinat de ideea de ereditate și de teoriile pseudo-științifice despre „puritatea rasială”, el a efectuat experimente pe copii gemeni, încercând să înțeleagă mecanismele eredității și să găsească metode prin care populația „ariană” să se poată reproduce mai rapid. Copiii erau supuși unor proceduri medicale brutale, adesea fără anestezie, inclusiv injecții cu substanțe necunoscute, intervenții chirurgicale sau infectări deliberate cu diverse boli. În multe cazuri, gemenii erau comparați după moarte prin autopsii, pentru a analiza diferențele anatomice.
Pe lângă aceste experimente, Mengele a realizat și alte teste considerate astăzi acte de tortură: încercări de schimbare a culorii ochilor prin injectarea de substanțe chimice, studii asupra bolilor infecțioase, amputări sau proceduri chirurgicale inutile din punct de vedere medical. Pentru victime, aceste experimente au însemnat suferință extremă, mutilare și, în foarte multe cazuri, moarte. Din cauza comportamentului său rece și a puterii pe care o avea asupra vieții prizonierilor, acesta a fost supranumit de deportați „Îngerul morții”.
După înfrângerea Germaniei naziste în 1945, Mengele a reușit să evite arestarea. Deși autoritățile aliate au început căutarea criminalilor de război, el a reușit să fugă din Europa folosind rețele clandestine care îi ajutau pe foștii naziști să se refugieze în America de Sud. S-a stabilit mai întâi în Argentina, unde a trăit o perioadă relativ deschis, apoi s-a mutat în Paraguay și în cele din urmă în Brazilia, unde a trăit sub identități false timp de mai multe decenii. În tot acest timp, a fost unul dintre cei mai căutați criminali de război naziști.
Josef Mengele nu a fost niciodată judecat pentru crimele sale. A murit în 1979, în Brazilia, după ce a suferit un accident vascular în timp ce înota în mare. Abia în 1985, după investigații și analize medico-legale, rămășițele sale au fost identificate oficial, confirmând că medicul nazist dispărut de zeci de ani murise deja.
Revenind la filmul lui Kirill Serebrennikov, o să spun câteva lucruri care m-au atins și m-au făcut să privesc în gol timp de câteva zile. Cred că este unul dintre cele mai bune filme cu și despre Mengele. Filmat la rece, în acea cromatică noir apăsătoare, acesta portretizează un răufăcător care parcurge viața de la glorie la moarte, într-o goană de toți cei care ar vrea să-i ia capul. Vedem un personaj prea plin de propriul său ego, dar extrem de volatil emoțional, încărcat de o groază de frustrări. Spune despre sine că a fost „doar un doctor” și face referință la alții care chipurile au făcut mai mult. Această enormitate se accentuează tot mai mult din clipa când acesta bătrân, dar lucid, își revede fiul. Acesta din urmă îl urăște din tot sufletul și face tot pentru a-și uita rădăcinile. De la un punct, pelicula devine un soi de dialog între generații, iar inserțiile reale din Auschwitz adaugă greutate narațiunii.
August Diehl a fost genial în acest rol deloc ușor. A reușit să se transpună din pielea unui tânăr nazist în cea a unui bătrân criminal de război, fără pic de scrupule. Jocul său artistic a fost un mix impresionant nu doar de fraze rostite cu spume la gură, ci și de priviri apăsate și de respirații grele.
