Le dernier métro (1980) – Ultimul metrou
Regia: François Truffaut
Distributia: Catherine Deneuve, Gérard Depardieu, Jean Poiret, Heinz Bennet
”Le dernier métro” este unul dintre filmele turnate spre finalul carierei lui Truffaut – cred că este chiar ultimul care a fost prezentat în premieră cât timp regizorul încă trăia. Perioada în care a revoluţionat şi a adus inovaţii în cinematografia franceză, încălcând convenţii şi evidenţiind o nouă metodă de a ”face” filme şi un nou stil de transmitere a mesajului de la regizor (indiscutabil, autorul filmului) către spectatori se afla deja în urma sa. Avea, aşadar, timp (şi, nu mai puţin important, bani) pentru a crea filmele care îl reprezentau cel mai fidel. Este semnificativ că una dintre temele pe care a ales să le trateze în acea perioadă finală a vieţii şi creaţiei sale (deşi este posibil să nu fi ştiut că avea să fie unul dintre ultimele sale filme) a fost Rezistenţa Franceză şi Holocaustul – mai precis, atitudinea Franţei şi a poporului francez faţă de populaţia sa de origine evreiască.
Filmul spune povestea unui triunghi amoros clasic, respectând ”tradiţia franceză”. El (Heinz Bennet) este un scenarist faimos; ea (fabuloasa Catherine Deneuve) este o actriţă frumoasă, care tocmai a preluat administraţia teatrului. Rivalul la inima sa este un tânăr star fustangiu (Gerard Depardieu într-unul din primele sale roluri de excepţie).
Vremurile nu sunt obişnuite: directorul Lucas Steiner se ascunde în propriul teatru ca într-o vizuină, pentru că este anul 1942, iar el este evreu şi nu are nici drepturi civile, nici dreptul de a deţine proprietăţi, nici dreptul de a-şi profesa vocaţia – în curând, va fi privat de dreptul la viaţă. Soţia sa şi câţiva prieteni apropiaţi îi rămân aproape, pentru a-l ascunde şi a-l apăra. În acest timp, întregul sistem colaboraţionist este pe urmele sale, ale familiei sale şi ale însăşi vieţii sale. Dragostea interzisă va fi consumată doar după ce datoria de onoare, de a proteja pe cei persecutaţi, este îndeplinită. Povestea salvează onoarea francezilor, arătând că unii dintre aceştia s-au împotrivit, specificând însă suficient de clar că au fost doar câţiva.
Unii critici nu consideră acest film printre realizările de seamă ale lui Truffaut, dar menţionează şi succesul de care s-a bucurat, precum şi nenumăratele premii Cesar care i-au fost decernate. Nu este nimic rău în a avea succes la public, iar dacă acestuia i se transmit emoţii reale, dacă noi, spectatorii, ieşim din sala de cinematograf şi continuăm să ne gândim cu afecţiune la personaje, atunci filmul – din punctul meu de vedere – a fost reuşit.
Există o dublă poveste de dragoste între femeie şi cei doi bărbaţi din viaţa sa, însă există şi o altă poveste, cea a unei iubiri şi a unui respect profund, în acest film: este vorba despre iubirea de teatru, de arta care a înfruntat cenzura în timpul războiului şi a ţinut în viaţă spiritual naţional, care a fost capabilă să adune publicul şi să îl facă să rezoneze la emoţiile umane şi să împărtăşească speranţa. Într-un fel, ”Le dernier métro” are, în cinematografia lui Truffaut, acelaşi rol pe care îl deţine ”Pianistul” în cariera lui Polanski: o capodoperă aparte, purtând un mesaj semnificativ şi beneficiind de o execuţie sobră, dar elaborată.
