Jaws (1975)

Jaws (1975) – Fălci

Regia: Steven Spielberg
Scenariul: Carl Gottlieb&Paul Benchley
Muzica: John Williams
Distribuţia: Richard Dreyfuss, Roy Scheider, Robert Shaw, Lorraine Gary

Asta e. Mi-am făcut într-un final curaj şi m-am uitat. Din experienţa mea destul de inexistentă cu filmele horror, ştiam că un astfel de film mi-ar putea fura multe nopţi de somn şi poate chiar dragostea faţă de înot, însă auzisem prea multe laude la adresa lui şi prea mulţi oameni spunând cum a schimbat cinematografia acelui moment. Aşa că, înarmată cu o pătură, m-am uitat la ceea ce pot mărturisi că este o capodoperă.

Dacă vă aşteptaţi la Saw sau Scream, vă veţi plictisi. Dacă vă este frică şi de propria umbră, riscaţi mici atacuri de cord. Pentru oamenii fără palpitaţii, acest film este combinaţia perfectă între un scenariu inteligent, regia unui viitor maestru recunoscut în toată lumea, muzica unui geniu şi reprezentaţiile unor actori mari. Jaws a marcat primul succes al lui Spielberg, primul Oscar al lui John Williams şi începutul unei terori ce mai dăinuie şi astăzi. Un documentar despre cărţile adaptate spunea că: ”Jaws avea să facă din apă ceea ce Psycho a făcut din duş.”

O tânără fată este ucisă cu brutalitate în timp ce înota. Poliţistul Martin Brody (Roy Scheider) vrea să închidă plaja, după ce află că ea fusese mâncată de un rechin, însă primarul, îngrijorat de daunele economice pe care absenţa turiştilor ar fi putut-o cauza pe insulă, refuză şi chiar îl obligă să schimbe cauza morţii. Curând, mai mulţi oameni, un băieţel şi un câine dispar în ape însângerate iar Brody cheamă în ajutor un biolog marin, Hooper (Richard Dreyfuss, în prima sa colaborare cu Spielberg), şi un pescar, pentru a pleca la vânătoarea acelui rechin gigant, care ameninţă vieţi şi traiul unei populaţii dependente de marea care aduce turişti.

Cartea de la care a pornit întreaga aventură nu a fost o capodoperă sau un nou roman american. A avut o idee interesantă, care însă nu s-a materializat pe hârtie cum a apărut pe ecran. Filmul aduce o nouă dimensiune poveştii: diversitatea. Sunt multe scene dominate de mulţimi, majoritatea petrecute în apă. Cumva, numărul mare de oameni oferă aerul uşor ironic al ameninţării: o insulă doldora de oameni, înfricoşată de un singur rechin (bineînţeles, aflăm curând că acel rechin putea trage un vas mare de pescuit, îl putea scufunda şi putea distruge o cuşcă de metal solidă).

Filmările au fost o provocare pentru toţi, temperaturile mari, umezeala şi camerele pe bărci fiind motive permanente de îngrijorare. Există chiar un episod relatat de Steven Spielberg, în care acesta povestea cum munca de o zi a fost pierdută, după ce unul din rechinii robotici a sărit pe barca greşită, scufundând camera în apă şi distrugând negativul. S-a depăşit bugetul, au existat întârzieri şi multe certuri între producători şi regizor, Spielberg chiar luând în considerare renunţarea la proiect din pricina presiunii şi a oboselii. Era primul său film mare şi nu dorea să îl strice.

Cu toate aceastea, Jaws a fost un succes uriaş, inventând titlul de blockbuster, film lansat vara şi susţinut de o campanie de promovare colosală. Marketingul nu a fost singurul motiv pentru care oamenii au venit la film. Milioanele de dolari au apărut deoarece oamenii l-au adorat. Era nou, era proaspăt, era un thriller de cea mai bună calitate, cu actori geniali şi scene memorabile. Absenţa din motive tehnice a rechinului din majoritatea scenelor a lucrat în folosul filmului, păstrând ambiguitatea monstrului din adâncuri şi creând o anticipare dureroasă, care se sfârşeşte într-o reluare a luptei dintre Ahab şi Moby Dick, cel puţin la nivelul simbolistic.

Jaws merită văzut măcar o dată în viaţă, pentru Richard Dreyfuss cântând mort de oboseală, pentru replica arhicunoscută ”We’re gonna need a bigger boat”, pentru muzica inovatoare, sumbră şi plină de forţă, care a inspirat generaţii întregi de compozitori, pentru umorul deştept şi bine interpretat, pentru rechinii care şi astăzi par reali, pentru o regie superbă, care l-a catapultat pe Spielberg la nivelul de astăzi.

În momentul în care John Williams cânta cu două degete la pian, prezentând echipei tema filmului, probabil că producătorii nu se aşteptau să aibă un film inclus în Arhivele Naţionale pentru ”valoare culturală, istorică sau estetică” Aici este tot geniul. Să ai încredere că imposibilul va fi posibil.

Nota: 10/10