Hannah and Her Sisters (1986)

Hannah and Her Sisters (1986)
Regia: Woody Allen
Distributia: Mia Farrow, Dianne Wiest, Barbara Hershey, Michael Caine, Max von Sydow, Woody Allen, Carrie Fisher

Exista un farmec in filmele lui Woody Allen de care nu ma pot desparti niciodata. Daca a trecut de la SF-ul Sleeper la filmele serioase fara a se vedea urmele, tot ce a facut dupa acel moment este realizat pe fagasul sinceritatii si al reliefarii realitatii inconjuratoare. Oamenii sunt construiti exact dupa normalitate, sunt in acelasi timp extrem de reali, dar si versatili, schimbatori, dar si calzi, sentimentali si suferinzi. Nimic nu pare construit formal, iar regizorul-scenarist (de multe ori si actori in propriile filme) este chiar intruchiparea realitatii pe care o descrie: ipohondru, timid, vorbaret, balbait, este sincer si il ia gura pe dinainte, cu consecinte deseori catastrofale. Imi place viata din filmele lui, este viata pe care o traim fiecare dintre noi.

Hannah (Mia Farrow) este perfectiunea intruchipata: o gazda model, o persoana care coaguleaza in jurul ei viata unei familii largi, cu parinti, bunici si multi copii si nepoti, cea care da sfaturi si este femeia de succes. Dar poate ca toate acestea sunt si defectul ei. Cum se spune, nu are decat o calitate: aceea ca nu are niciun defect. De altfel, versatilul ei sot Elliot, interpretat de Michael Caine, ii si reproseaza aceasta senzatie de perfectiune: „E dificil sa stau cu o persoana care da atat de mult si are nevoie de atat de putin.” Şi atunci ea devine liantul filmului (dar si persoana centrala din titlul sau), desi actiunea se concentreza pe celelalte personaje, diferite si in acelasi timp unite peste timp prin diferite imprejurari.

Apoi avem o inlantuire de evenimente in care, aparent, fiecare se indragosteste de fiecare, fiecare isi vindeca sau isi accentueaza propriile frustrari (inclusiv boli). Elliot se indragosteste de Lee (Barbara Hershey), Holly, cealalta sora (Dianne Wiest), se indragosteste de fostul sot al lui Hannah, Mickey (Woody Allen), totul intr-o amestecatura careia initial parca nu ii deslusim itele, dar totul devine simplu din cauza interesantei idei oferite de scenarist: fiecare poveste are un narator, personajul care ii determina sensul, si atunci descoperim personalitati diferite, dar atat de reale. Zambim des, umorul lui Allen se intrezareste in fiecare scena si personaj, este acelasi gen de comedie care l-a consacrat, iar ideile geniale si memorabile se ivesc la fiecare pas.

O viata de familie sincera, asa cum se intampla si in realitate, fara exagerari si fara inflorituri inutile. O viata de familie care ne dovedeste ca atat barbatii, cat si femeile se pot indragosti si la varsta a doua sau la a treia si pot face aceleasi greseli pe care noi credem ca se pot intampla numai inainte de varsta intelepciunii. Iata ca Woody Allen ne face o surpriza: nebunia iubirii se intampla oricand si oricui si ne lasa cu multe semne de intrebare: ne poate pandi dupa colt, pe noi sau pe cei de langa noi?

Nota: 10/10