„Întotdeauna diavolul”, de Donald Ray Pollock
Editura Corint, București, 2020
Traducere: Lucian Popa
Povestea primului roman semnat Donald Ray Pollock începe cu întoarcerea unui veteran, Willard Russell, de la abatorul din insula Pacificului, din cel de-al doilea război mondial, unde a fost martorul unei scene de groază: un coleg soldat jupuit și răstignit în viață. El revine cu această viziune acasă, iar pe măsură ce romanul avansează familia Russell este asaltată de toate părțile de coșmaruri. Există imagini cu Răstignirea în aproape fiecare cameră a casei Russell și, pe măsură ce soția sa cedează în fața cancerului, Willard construiește mai multe cruci în spatele casei, împodobindu-le cu sacrificii de animale și scăldând pământul cu sânge.
Proza lui Pollock este construită din scene neliniștitoare, personajele sale sunt majoritatea bântuite de Hristos și încearcă să își găsească eliberarea din propriile vieți prin călătorii, crimă sau rugăciune, dar nu pot ieși de sub imperiul sărăciei, depravării sau disperării. Pe măsură ce desfășoară parada trădărilor, sacrificiilor, sinuciderilor, violurilor și execuțiilor, cititorul devine aproape saturat de violență și realizează că, pentru cele mai multe dintre personaje, salvarea este aproape imposibilă. Arvin Eugene Russell – fiul lui Willard, este singurul care oferă o perspectivă pozitivă și care ar putea evada din caruselul ororilor imaginate de Pollock.
Întotdeauna diavolul este alcătuit din mai multe povești, care par doar tangențiale la început, dar ulterior se îmbină din ce în ce mai strâns. Majoritatea sunt istorii tragice și întunecate, presărate cu elemente gotice sudice, iar comparațiile cu Cormac McCarthy abundă, proza tăioasă și tonul violent fiind prezente în ambele. În ciuda acestor asemănări, sunt suficiente diferențe pentru a afirma că avem totuși de-a face cu un text original, care combină excelent realitatea cu elemente aproape fantastice, un roman cu descrieri simple, dar cu replici complexe ale personajelor.
Tânărul Arvin Russell este urmărit de tragedii încă din copilărie, iar acestea se succed într-un ritm constant pe tot parcursul vieții sale. Povestea începe în Knockemstiff, iar romanul aduce în discuție în primele pagini relația dificilă a lui Arvin cu tatăl său, permanent bântuit de fantomele din cel de-al doilea război mondial. Acesta se căsătorește cu o femeie frumoasă, iar apoi o privește neputincios cum cum moare de cancer. Zilele sale alternează între rugăciune și alcool, fără ca durerea să se amelioreze însă. Arvin se dezvoltă ca un soi de erou rural, este fermecător și calm, dar nu se teme să folosească violența atunci când este necesar.
„Dacă nu avea whisky la bord, Willanrd venea în poiană în fiecare dimineață și seară, pentru a vorbi cu Dumnezeu. Arvin nu știa care era mai rău, băutul sau rugăciunea. De când își amintea băiatul, tatăl său se luptase cu diavolul.” (pg. 8)
”Se simți vinovat și rușinat că nu mai plângea, dar nu îi mai rămaseră lacrimi. Moartea îndelungată a mamei sale îl secătuise. Neștiind ce altceva să facă, ocoli trupul lui Willard și îndreptă lumina lanternei înaintea lui. Începu să își croiască drum prin pădure.” (pg. 82)
De-a lungul romanului însă perspectiva se tot mută de la un personaj la altul, îl avem în prim plan și pe Carl, fotograful care fumează, ucide autostopiștii împreună cu soția sa Sandy; apoi pe Roy, un predicator transformat în criminal, până la fostul șerif Bodecker, un alcoolic. Fiecare dintre povești analizează o singură o temă: dragostea unui soț pentru soția sa, credința unui bărbat în puterea lui Dumnezeu, capacitatea comunităților de a avea încredere în cei de la putere.
Arvin rămâne curând orfan. Pe măsură ce se maturizează, fiind crescut de bunica sa, schimbările de perspectivă includ un cuplu de predicatori care jefuiesc tinere, și pe cei doi ucigași, soț-soție, care își seduc victimele, pe care le numesc „Modele”. Singurul care pare realist este acest orfan, majoritatea celorlalți fiind mai curând caricaturi gotice, Pollock dovedind un talent de stilist singular pentru fiecare în parte și reușind să-i transpună pe cititori în scene halucinante, din care ies aproape gâfâind, doar pentru a continua cu alte căderi.
”Chiar atunci îl străbătu un curent electric ca o senzație, conștiința faptului că îi fusese hărăzit doar un timp limitat pe acest pământ și ceea ce făcuse cu el, ca și acești doi ticăloși bătrâni și legătura lor cu toate acestea. Era același sentiment pe care îl avea în legătură cu modelele. Aleseseră să călătorească într-o direcție sau alta și ajunseseră în mașina lui și a lui Sandy. Putea să explice asta, nu putea. «E un mister», asta era tot ce putea spune Carl. Mâine, știa asta, nu avea să însemne nimic. Sentimentul avea să dispară până data viitoare.” (pg. 211)
Dacă adăugăm și doza de umor negru de care aproape niciunul nu este străin, modificările de unghi din fiecare capitol și abilitatea cu care Pollock îmbină poveștile, Întotdeauna diavolul este un roman năucitor, care aproape nu te lasă să respiri, și pe care deși ai vrea să îl termini pentru a vedea cum curge povestea în capitolul următor, trebuie să îl lași din mână, să faci câteva pauze, mai ales din cauza violenței care e prezentă la tot pasul. Mi-a amintit de câteva povești din Un trandafir pentru Emily, de William Faulkner, dar mai ales de filme precum Seven, True detective sau Născuți asasini.
Puteți cumpăra cartea: Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: edituracorint.ro, anotherchicagomagazine.net)
