Carti Carti de istorie Recomandat

Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, de Bogdan Murgescu

Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, de Bogdan Murgescu
Editura Polirom, Colecţia Historia, Iaşi, 2012

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Cartea lui Bogdan Murgescu se diferenţiază de istoriografia clasică românească în analizarea relaţiilor dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman pentru că pune accentul pe ideea de nuanţare, de ne-prezentare meniheistă (alb-noi /negru-turcii) a unei lungi istorii, intrată în conştiinţa româneasca cu precădere prin latura ei conflictuală (minoritară). Ceea ce este aberant căci muntenii, moldovenii şi transilvanenii au trait cu o prezenţă otomană puternică în regiune timp de patru-cinci secole – cine ar fi putut să ducă un război atât de lung?

Varianta clasică este că Imperiul Otoman a subjugat şi crunt exploatat economic cele două ţări. [1] Nu că nu ar fi facut-o dar, pe lângă această perspectivă, mai apare şi o alta, care este bine dezvoltată de istoricul Universitatii din Bucuresti. Se stie mai puţin sau deloc ca Tarile Romane au fost obligate din acest motiv (plata obligatiilor financiare catre Poarta) sa se interegreze in economia europeană a timpului, depăşind faza de autarhie, devenind economii axate cu predilecţie pe export. Din aceasta perspectiva devine absolut clar interesul Portii de a exploata economic cele doua entitati, deloc sarace din perspectiva economiei medievale, decat sa le subjuge si includa politico-administrativ in hotarele Imperiului Otoman. Nu mai este nici un dubiu că Imperiul Otoman a stors cât a putut cele două ţări însă care mare putere nu a făcut la fel!?

“Datorită amplasării geografice a Tarilor Române, ele au trebuit adesea să contribuie cu bunuri la efortul militar al Porţii. Produsele româneşti erau necesare pentru a completa proviziile armatelor otomane atunci când acestea luptau pe o arie extinsă, care includea malul stâng al Dunarii, regiunea de la nordul Marii Negre, Caucazul şi chiar Moreea (1715)”[2] Ţările Române au avut şi beneficii vizibile din această cedare şi ne-transformare în simple paşalîcuri : nu s-au ridicat minarete la nord de Dunare iar în acea perioadă chestiunea religioasă era cât se poate de serioasă căci “până în secolul al XVI-lea, atât în Ţările Române, cât şi în Imperiul Otoman religia era cu mult mai importantă decât etnia în definirea solidarităţilor”[3] (…) creştinismul era foarte important pentru muntenii şi moldovenii din secolele XIV-XVI, în vreme ce identitatea etnică era, în cel mai bun caz, marginală”, domnii au fost aleşi din rândul creştinilor, marea majoritate de confesiune ortodoxă dar şi, poate, faptul că atunci cand refluxul otoman a fost evident, în secolul al XIX-lea, reconstrucţia unei formule statale noi, iniţial autonome iar apoi complet independentă a fost posibilă mai repede decât la sud de Dunăre.

Chiar şi perioada domniilor fanariote este pusă sub semnul întrebării căci “ideea propagată de mulţi istorici români şi străini că în 1711 (1716) a avut loc o schimbare de regim politic prin înlocuirea domnilor pământeni cu domni fanarioţi reprezintă doar un mit istoriografic. Nici unul dintre istoricii care au legat această ipotetică decizie otomană de a numi fanarioţi de experienţa nefericită a trădării lui Dimitrie Cantemir, care s-a alăturat Rusiei în războiul antiotoman din 1711 nu a reuşit să identifice vreun izvor în epocă care să ateste o asemenea decizie. De altfel, o asemenea decizie principială nici nu era în practica otomană iar sultanul nu avea nici un interes să-şi restrângă libertatea de a alege pe cine socotea mai potrivit pentru a deveni domn al Moldovei sau al Ţării Româneşti.”[4] Având în vedere religia comună a românilor şi grecilor şi faptul că aceasta conta mai mult decât apartenenţa etnică, domnii din Fanar au fost respinşi de familiile boiereşti din Ţările Române pe considerentul că nu erau “pământene” care a devenit central în ideologia politică a  boierilor romani. Dar nu a împiedicat ca aproape toate familiile vechi boiereşti româneşti să se înrudească cu cele greceşti, fără discriminare, într-o simbioză foarte interesantă.

Bogdan Murgescu se referă şi la un alt mit istoric românesc: noi am fi apărat Creştinătatea. Vechea poveste axată asupra teoriei În timp ce ei îşi construiau catedralele noi luptam cu turcii. Cea care a apărat Europa Centrală şi Occidentală de penetrarea otomană a fost dinastia de Habsburg care a fost ajutată şi de alţi actori europeni, după cum o dovedeşte bilantul contabil al conflictului de 15 ani (la care au luat parte şi Ţările Române- în frunte cu domnitorul Mihai Viteazu). “Istoricii au calculat că, pentru Habsburgi, costurile frontierei militare care avea în jur de 21.000-22.500 de soldaţi şi peste 120 de fortificaţii, se ridicau la 1,7-2,1 milioane de florini chiar şi în anii 1570 şi 1580, o perioadă de pace armată (…) În perioadele de război deschis, numărul soldaţilor şi costurile totale se dublau cel puţin, iar nevoia de subsidii creştea şi mai mult. S-a estimat că în timpul războiului din 1593-1606 Habsburgii au primit subsidii în valoare de aproape 27,5 milioane de florini, principalii contributori fiind Imperiul german (cca 20 milioane de florini) Spania (3,75 milioane) şi papalitatea ( 2,85 milioane) ceea ce duce la o medie anuală de aproximativ 2 milioane de florini. Putem afirma cu destulă siguranţă că totalul cheltuielilor Habsburgilor în decursul acestui război s-a ridicat, în medie, la aproximativ 4 milioane de florini pe an, restul fiind acoperit de veniturile provenite din teritoriile stăpânite direct de Habsburgi şi de credite.”[5] De altfel chiar şi Mihai Viteazu a primit generoase subsidii pentru a creea diversiunea de la Dunare care a jucat un rol benefic din perspectiva Habsburgilor căci ţinea mobilizate numeroase trupe otomane la Dunăre, în dreptul Ţării Româneşti şi nu în Ungaria, unde era teatrul principal al războiului. Armata lui Mihai Viteazu era alcătuită din foarte mulţi…mercenari care trebuiau plătiţi! Greu de acceptat că acţiunile lui Mihai Viteazu au fost minore in contextul larg al razboiului dintre cele două mari puteri!

Bogdan Murgescu

Un accent deosebit este pus pe analiza economică, marea majoritate a studiilor reunite în volum axându-se pe aceasta latură mai tehnică. Suntem încă tributari istoriei politice care, de foarte multe ori, este doar vârful icebergului unor curente şi tendinţe economice. “Creşterea economică şi demografică a Ţărilor Române în secolele XVII-XVIII a fost favorizată de stabilizarea la niveluri relativ reduse a presiunii financiare otomane comparativ cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În acelasi timp, un element deosebit de important a fost adoptarea culturii porumbului, mult mai productivă decât cea a cerealelor tradiţionale. Aceasta a îngăduit atât extinderea terenurilor cultivate în zone mai înalte, cât şi creşterea productivităţii agricole. Pe această bază a fost posibilă o creştere apreciabilă a populaţiei”[6] căci “sporul demografic a fost un factor crucial al creşterii economice de ansamblu în societăţile preindustriale.” “Mulţi istorici din regiune consideră că otomanii au fost responsabili pentru întârzierea economică din ţările lor, însă, în realitate, sud-estul Europei pierdea teren în faţa economiilor mai dinamice ale Europei Apusene şi Centrale încă din timpul Evului Mediu, declinul economic al Bizanţului în faţa oraşelor-state italiene Genova şi Veneţia fiind simptomul cel mai vizibil al acestei evoluţii. De aceea, este rezonabilă afirmaţia că Europa de Sud-Est începuse să fie relativ înapoiată economic încă dinainte de cucerirea otomană.” [7]

Tangenţial, Murgescu atinge şi un spinos subiect cam eludat de către istoriografia românească contemporană : filorusismul unor segmente importante din societatea moldo-munteană. Pe lângă Dimitrie Cantemir care s-a alăturat deschis ruşilor, chiar şi  Brâncoveanu îl compara pe ţarul Petru cel Mare cu un al doilea Mesia şi îl ruga “să ne izbavească de robia diavului în carne şi oase şi de chinuitorul celor pravoslavnici.”[8] Pusă în contexul epocii, opţiunea rusă nu mai pare atât de antinaţională (concept care, evident,  nici nu exista în epocă!), iar unii reprezentanţi ai elitei politice a Principatelor (boierimea)  chiar a luat în calcul şi solicitat alipirea la Rusia, fapt prea puţin cunoscut. Chiar dacă Rusia şi-a urmat propriile interese în zonă, acestea au ameliorat soarta Ţărilor Române căci “Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunsocut oficial prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774).” “Rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească în cursul secolului al XIX” fiind apoi alimentată de diverse discursuri naţionaliste.”[9] Evident, Imperiul Otoman încetase să mai reprezinte un pericol în timp ce Rusia nu, astfel încât colaborarea militară ruso-romană din 1877-78 nu mai apare ca fiind excepţională.

Un capitol deosebit de interesant este cel în care profesorul Murgescu se concentrează asupra ponderii cerealelor româneşti în comerţul european (secolele XVI-XX) şi în care istoricul întreprinde o analiză demitizanta, distrugând un alt mit românesc atat de bine înşururbat în mentalul nostru (atingerea lui este considerată un sacrilegiu national) : România, grânarul Europei. Se demonstrează că în Evul Mediu aportul cerealier al Ţărilor Române la hrănirea Imperiului Otoman a fost nesemnificativ, el concentrându-se mai degrabă pe livrări de animale şi alte produse (miere, sare, lemn etc.) ”nici Ţara Românească şi nici Moldova nu contribuiau cu mai mult de 5% din cantitate consumată de Istambul. În consecinţă, ponderea combinată a Ţărilor Române nu depăşea 10% din consumul de creale al capitalei otomane.”[10] De altfel, nici Ţările Române nu produceau prea multe creale, de vină fiind atât instabilitatea geo-politică (desele războaie purtate atât de domnii români care recurgeau la bine-cunoscuta tactică a pământului pârjolit în calea inamicului dar şi de marile puteri zonale: Imperiul Otoman, cel Habsburgic, Polonia, Rusia-mai târziu) cererea europeana puţin semnificativă cât şi populaţiile lor, înca destul de modeste.

Abia în secolul al XIX-lea “comerţul internaţional cu cereale a crescut cantitativ. În cazul particular al României, sporul producţiei agricole şi al exporturilor de cereale constituie aspectele cele mai frapante ale evoluţiei economice.” Din păcate, tipic românesc “sporul producţiei a fost îndeosebi extensiv, fiind realizat mai ales prin extinderea suprafeţelor cultivate cu cereale. Astfel, în perioada 1831-1850 în unele judeţe suprafeţele însămânţate cu grâu au crescut de trei-patru ori.” Chiar şi aşa, în anul 1860 România asigura 4,4% din importurile europene de cereale iar în 1913 cota sa de piaţă sporise la 8,7% ceea ce nu era deloc rău dar foarte departe de accepţiunea de grânar al Europei. În fond, România nici nu avea cum să concureze din punct de vedere al întinderii geografice cu Statele Unite, Argentina sau Rusia! Însă există şi un revers al medaliei, care va fi descoperit în timpul Marii Crize “dacă pentru Europa Apuseană însemnătatea cerealelor româneşti a fost secundară, pentru România exporturile de cereale au avut o însemnătate decisivă. Astfel, cerealele reprezentau (cu variaţii de la un an la altul, care puteau ajunge şi până la +/-10%) circa trei sferturi din valoarea exporturilor româneşti din anii 1860-1914, asigurând nu doar excedentul balanţei de plăţi externe, ci şi finanţarea funcţionării statului român, a eforturilor de modernizare a ţării şi consumului elitelor.”[11]

Chiar şi astfel “cvasimonocultura cerealieră constituia astfel o fundatură economico-socială, generând un sistem oneros pentru majoritatea producătorilor (să ne gândim la situaţia socială deplorabilă a ţărănimii de dinainte de primul război mondial) şi blocând totodată orice tentative de schimbare modernizatoare a structurii economice a ţării”. În perioada interbelică, chiar dacă structura economică a României s-a mai schimbat întrucâtva prin unirea unei Transilvanii mai industralizată cu Vechiul Regat, productivitatea agricultrii româneşti a scăzut prin împroprietăririle masive din acest motiv “exporturile interbelice nu au depăşit nivelurile atinse în deceniul premergător primului război mondial decât în anii 1927 “, iar “exporturile au fost complet defazate în raport cu conjunctura economică mondială(…) Romania nu a avut prea multe cereale de exportat când preţurile erau ridicate, dar a exportat masiv atunci când preţurile s-au aflat la nivelul lor cel mai scăzut din întreaga perioadă interbelică.” Reducerea considerabilă a ponderii exporturilor cerealiere (0,7 milioane tone în perioada 1981-89) prin dezvoltarea industrială din timpul regimului comunist ar fi fost notabilă dacă dezvoltarea industrială ar fi fost făcută cu cap, raţional, luând în considerare mai degrabă criteriile economice decât pe cele politice. Nefiind cazul, în 1990 ne-am trezit atât cu o agricultură sufocată cât şi cu o industrie falimentară, lungul drum al revenirii/însănătoşirii continuând şi astăzi (o simţim pe propria noastră piele doar)!

Am remarcat faptul că anumite informaţii şi citate sunt repetate, preluate, se plimbă dintr-un studiu-capitol într-altul, aceasta fiind şi capcana pe care o implică volumele realizate astfel, prin contopirea unor materiale apărute disparat, în diverse reviste de specialitate, comunicări în cadrul colocviilor etc. Din altă perspectivă, mai puţin academică, această repetio nu poate servi decât cititorului, prin simplul motiv că repetare ajută la o mai bună şi rapidă memorare! Lăsând la o parte această observaţie subiectivă, volumul lui Bogdan Murgescu reprezintă o contribuţie importantă la destramarea multor locuri comune dubioase din concepţia noastră asupra istoriei noastre, venind în continuarea efortului de primenire iniţiat de Lucian Boia încă de la apariţia celebrei sale lucrări “Istorie şi mit în conştiinţa românească” (1997) pentru că este greu să concepem un viitor trainic şi european continuând să ne minţim. În plus, impactul unor astfel de comunicări ştiinţifice este unul limitat, în timp ce adunarea lor în copertele unei cărţi o garanţie a unui impact semnificativ mai mare.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.


[1] Cu atât mai surprinzatoare apare informaţia ca de multe ori, de nevoie, otomanii aflaţi în trecere prin Principate preferau să cumpere de pe piaţa locală oferind preţuri foarte bune decât sa ia cu forţa (animale sau grâne care ar fi dispărut rapid în natură). Pentru că a hrani o armata de minimum 100.000 de oameni (militari şi auxiliari) nu era deloc un lucru uşor.

[2] Ţările Române, între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Editura Polirom, Iasi, 2012 Pag.128

[3] Pag.53

[4] Pag. 315

[5] pag. 137

[6] Pag. 284

[7] Pag.292

[8] Pag.66

[9] Pag. 78

[10] Pag.246

[11] Pag. 257

Articole similare

Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului, de Alexandra Laignel-Lavastine (II)

Jovi Ene

Amorțire, de Florin Lăzărescu

Jovi Ene

”Nu poate exista poezie fără ca o parte importantă a poetului să nu fie în centrul acesteia” (Sjón, interviu, FILIT 2019)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult