Carti Memorii jurnale Recomandat

Străbătând cu demnitate Drumul Crucii: ”Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi si din gulaguri”, de Aurel State (II)

state-aurel-drumul-crucii-amintiri-de-pe-front-i-din-gulaguri-11055”Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi si din gulaguri”, de Aurel State

Editura ROST, Fundatia Sfinţii Închisorilor, Ediţia a III a Bucureşti-Piteşti, 2013

Prima parte aici.

Trimis cu un lot de bestii fascisto-germane (nemetki-fasciski-zlodei) în regiunea penitenciară Vorkuta, unde regăseşte în lagărul 27 o atmosfera apolcaliptică, tipică lagărelor artice din Gulag, fiind afectat ridicării unei mine aflată la doi kilometri depărtare: „Eram puşi la târnăcop, la descărcatul vagoanelor de linie îngustă cu piatră, saci de ciment, fiare sau la transportatul materialelor de construcţie. Ciornaia robotă (muncă necalificată) Constructorii ruşi, interesaţi în îndeplinirea obligaţiilor, zoreau, înteţind ritmul: douăsprezece, paisprezece, şaisprezece ore, atât cât se putea stoarce de la străinii care, după opt-zece ore se mişcau somnambulic.[1]

Bolnav de TBC pulmonar, a fost internat în secţiunea sanitară, zbătându-se două săptămâni între viaţă şi moarte: „În a treia lună de muncă nenormată, din lotul de o mie mai rămăseseră pe picioare câteva zeci.” Distrofici, morţi de foame, românii au fost trimişi într-un lagăr sanitar (poate unde fusese şi Julius Margolin?), unde puteau să se odihnească, fără să mai muncească. Un român care muncise în mine şi cunoscuse mai bine viaţa din zonă, ajungând în lagărul sanitar, le spune colegilor de suferinţă despre „balticii, mai ales estonienii, altă stofă: solidari, ţinută. Impun. Şi alt nivel. Parcă-s toţi intelectuali.Gândesc despre viitor, deşi sunt doar o mâna de oameni. Pe ruşi, sovietismul i-a trezit, dar i-a ţinut prea strâns, în pas forţat, i-a sărăcit şi i-a stricat pe dinăuntru, i-a îmbătrânit: au trecut din somnolenţă în nervozitate cu ticuri.[2]

Aurel State, militar
Aurel State, militar

Din nou norocos mutat din Vorkuta către sud, la Brianka, unde se afla un lagăr de prizonieri de război şi unde o doctoriţă nemţoaică s-a amorezat de el, luându-l sub aripa ei protectoare, păstrându-l în spital, însă odiseea ofiţerilor români (a unuia din aceste grupuri) a continuat la Beketovka, în apropierea Stalingradului, unde românii erau amestecaţi cu maghiarii: „Majoritatea brigăzilor lucrau la magistrala Stalingrad-Moscova. La întoarcerea în lagăr, flămânzii ascundeau sub cămaşă târnăcoapele scoase din cozi, ascuţite de ei, iar noaptea le puneau sub saltea, ca să aibă a două zi cu ce depăşi normă de muncitori necalificaţi.” Dar şi aici „lupta pentru posturile cheie în lagăr aprinse din nou vechea animozitate dintre cele două popoare[3] Încercasem, ieşit la lucru, să pun mâna pe targă, pe lopata. Era muncă de pământ: mii şi mii de metri cubi de mutat. Se aşezau pe fundul văgăoaiei un şir de inele de beton de înălţimea omului.”[4]

Fiind foarte firav, a fost lăsat de colegii lui să stea pe margine, intrând în vorba cu copiii sovietici care roiau în jurul lucrărilor. Cu unii dintre ei s-a împrietenit, considerându-l aviator datorită cozorocului pe care-l aveau chipiele militarilor român din fosta armată, aducându-i un pachet de ţigări. Copiii ştiau de la şcoală că ofiţerii români erau fii de moşieri, iar soldaţii erau ordonanţele lor. „Când a aflat că nici unul din ofiţerii de faţă nu avusese moşie, copilul întrebă chinuit de ce ne ascund adevărul? Doar fiica unui colonel din MGB pregătea bulgări de pământ pentru a-i arunca, cu răutate, în deţinuţi.”[5] O delegaţie de ziarişti germani din Vest şi din Est a făcut o vizită la Stalingard pentru a observa cât de repede progresa construirea noului oraş (cel vechi fusese distrs în întregime), fără să ştie că forţa de muncă era formată din prizonieri de război germani[6], români, maghiari etc. Însă în ciuda tuturor măsurilor de prevedere luate de MGB pentru a înlătura orice prezenţă stânjenitoare, rambleul căii ferate urca la un moment dat oferind generos privirii un lagăr din Gulag. „În ziua vizitei, prizonierii au fost închişi în barăci, cu pază de antreu. În schimb, câteva formaţii de pionieri au împânzit tot spaţiul cu joc şi cântec. La trecerea trenului au fluturat copilăreşte din mânuţe. Dar nu salutul lor i-a adus pe străini la ferestrele vagonului. De pe acoperişul bucătărei, se ridicase un panou pe care scria SOS Aici se găsesc 4.000 de prizonieri de război germani chestie meşteşugită de bucătării germani. Evident, a două zi forţele de securitate au năvălit în lagăr căutăndu-i pe responsabili.”

Nemţii primeau pachete fabuloase din Germania Federală [7]care-i ajutau să reziste mai bine regimului penitenciar a cărui alimentaţie era dezastroasă, împărţind uneori pachetele cu românii care nu primeau nimic de acasă. Aurel State a trimis două proteste la Moscova, declanşând şi o altă grevă a foamei, fiind bătut cu sălbăticie de ofiţerii locali, băgat în izolator, transferat la o închisoare ţaristă din Novocerkassk‚ fosta capitală a căzăcimii libere de pe Don, vomită cu sânge, băgat în spital, supravieţuieşte din nou. Trimis într-un lagăr din Urali, în regiunea Sverdlovsk (Ekaterinburg), într-un lagăr predominant austriac, grupul român a refuzat să muncească, provocând represiunea oragnelor, baraca greviştilor fiind înconjurată, luată cu asalt de bătăuşi înarmaţi cu saci de nisip şi bâte.

Odiseea lui a continuat, căci grupul de români era transportat acolo unde Gulagul avea nevoie de forţă de muncă. Se construia un alt lagăr şi cum se proceda de obicei, „infrastructura” lagărului era ridicată chiar de deţinuţii înşişi după ce fuseseră ridicaţi mai întâi pereţii de sârmă ghimpată. Lagărul urmă să deservească ridicarea unei topitorii de cupru: „Continuau să sosească grupuri mici de români şi de unguri, fie prizonieri, fie civili. Ridicaţi de acasă şi trimişi de sovietici spre îndepărtatele ţinuturi siberiene din Karaganda, Kolîma sau Magadan[8], cei sosiţi, cu toată deosebirea de experienţă dobândită între timp, căutau să se lipească de foştii soldaţi, mai solidari, mai nealteraţi de înstrăinare şi chiar mai maturi, mai combativi, deşi erau oamnei simpli, fără şcoli înalte, cariere politice sau avuţii.[9] La 3 septembrie 1955 (după 11 ani de captivitate!!), au fost anunţaţi că vor fi repatriati. Nu şi când „Şesimea asta a lumii e în stare de orice, mă gândeam. Mâine ar putea să spună că înştiinţarea despre repatriere e o născocire duşmănoasă.”[10] În noiembrie, grupul s-a pus în mişcare: „Pentru fiecare dintre cei cinci sute care ieşeau în zorii tulburi pe poartă lagărului, cel puţin două sute de confraţi prizonieri muriseră, visând această plecare.[11]

Transportul a fost însoţit de escortă sovietică aparţinând probabil MVD până în R.P. Romînă, când căpitanul i-a predat confraţilor săi, fericit că partenerii săi semănau izbitor de mult cu el! Aceasta era marea tragedie a acestor oameni, întorşi într-o republică sovietică, după atâta pătimire! Luat în evidenţa Securităţii, i se completează dosarul cu care venise din URSS. „Localnicii ne priveau ca pe nişte străini.” După 12 ani, se întoarce în satul argeşean Godeni unde constată schimbările timpului şi timpurilor. Cu sănătatea distrusă. se reface în sanatoriile de la Brebu şi Moroieni.[12] Iubita lui din Câmpina nu l-a mai aşteptat, căsătorindu-se, crezându-l mort la asediul Sevastopului în 1944.

Aurel State
Aurel State

Arestat în 1958 din căminul studenţesc din Bucureşti, Securitatea urmărind, după cum o atestă şi Radu Mărculescu, întâlnirile foştilor camarazi potenţiali periculoşi, doar pentru că supravieţuiseră prizonieratului sovietic (foşti militari, cu o largă experienţă militară). Acuzat încontinuu că este legionar chiar dacă doveziile nu erau chiar concludente, se pare că ar fi fost membru al organizaţiei legionare din satul său natal înainte de 1940, în cartea memorialistică nu exista indicii deosebite în această privinţă, dar la acest aspect şi dorinţa autorului poate să lucreze asupra trecutului propriu. În timpul instrumentării dosarului a încercat să se sinucidă, pentru a nu trage după el alţi oameni, aruncându-se de pe acoperiş, dar nu a reuşit decât să se rănească grav (ambele picioare fracturate, bazinul fisurat etc.). Chiar şi aşa, a fost recuperat de Securitate pentru a fi folosit la proces.

Condamnat de autorităţile comuniste la 18 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică şi 650 lei cheltuieli de judecată. Regimul penitenciar din Republica Populară era însă mult mai dur decât cel din Gulagul sovietic, unde totuşi se bucura de un statut superior (ofiţer, prizonier de război etc.), trăind în lagăre deschise, spre deosebire de celulele suprapopulate din cel românesc, mai ales din durul Aiud. Unde „le povesteam întâmplări de dincolo. La început câtorva (ziarişti moşieri), a doua şi a treia zi cercul se mări şi, fără să ştiu cum, vorbeam pentru suta de deţinuţi despre soarta mormintelor celor căzuţi în Răsărit, peste care intraseră tancurile sovietice, călcând în şenile crucile cu numele lor, răscolind şi nivelând împrejurimile şi brazdele sub care, după ce li se smulsese viaţa, li se surpă şi liniştea, vecia.[13] La Aiud a dat şi peste „stirpea mândră a păstorilor aromâni din Pind,[14] materialul uman cel mai rebel şi mai greu de domesticit de regimul închisorii care se comporta în ciuda grindinii de pedepse, neînduplecat, după legea firii proprii, continuând, ca programat, să iasă duminica după amiza la fereastră, să-şi strige cunoscuţii şi să tăifăsuiască despre: turme, neamuri, morţi şi botezuri.[15]

Aurel State a fost eliberat în 1964 de la Aiud, odată cu ultimii deţinuţi politici din RPR, după ce a îndurat stoic aproape o viaţă de om în Gulagul sovietic şi în cel românesc: 17 ani. Moartea în 1983 este suspectă (la numai 62 de ani), după ce a fost urmărit şi anchetat (bătut de Securitate, i s-ar fi spus să afirme dacă ar fi fost întrebat de contuziile de pe faţă că, beat fiind, s-ar fi lovit de un copac!) pentru că îşi scrisese memoriile şi, mai mult, un exemplar fusese strecurat în Occident.

La puţin timp de la moartea pe patul de spital, apărea la Freiburg primul volum al „Drumului crucii” „Captivitatea este o imensă camera cu lucruri care nu se mai poartă, deşi nu-s întotdeauna vechituri.[16] Unul din martirii anticomunişti cunoscuţi (prea puţin respectaţi) de poporul român.


[1] Pag. 316.

[2] Pag. 328.

[3] Pag. 352.

[4] Pag. 355.

[5] Pag. 356.

[6] Se credea că fuseseră toţi repatriaţi chiar dacă nici germanilor nu prea le ieşeau socotelile.

[7] Supraveghetorii sovietici începuseră să colecţioneze cutii de conserve colorate, după cum şi noi colecţionam în anii 80 pachete de ţigări, cutii de bere din Occident.

[8] Confuzia lui State, căci Magadan era oraşul port capitala al “insulei” (in sensul lui Salamov) Kolima, iar Karaganda nu este situata in Siberia, ci in deserturile Kazahstanului.

[9] Pag. 407.

[10] Pag. 413.

[11] Pag. 416.

[12] TBC, bolnav de stomac etc.

[13] Pag. 501.

[14] Care a avut o atractie deosebita catre Miscarea Legionara.

[15] Pag. 524.

[16] Pag. 332.

Articole similare

Marele jaf comunist (2004)

Jovi Ene

Despre Iuda şi Iudeea: Iuda, de Amos Oz

Codrut

O istorie a lumii în douăsprezece hărţi, de Jerry Brotton (II)

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult