Carti Carti de fictiune Recomandat

Războaiele Rusiei și mitul cazacilor: Donul liniștit, de Mihail Șolohov

donul-linistit”Donul liniștit”, de Mihail Șolohov

Editura Univers, București, 2014, vol I-IV, 432 p. + 432 p. + 464 p. + 496 p.
Traducere de Cezar Petrescu și Andrei Ivanovski

De la Don la Doneț

După o îndelungată carieră populară și chiar academică în cultura română, mulțumită unor circumstanțe nu neapărat literare, Donul liniștit de Mihail Șolohov (scris între 1929 și 1940) a intrat într-un con de umbră, astfel încât reeditarea de la Univers este prima după aproximativ 30 de ani.

Scriitorul și emblematicul său roman au fost în centrul atenției într-o Românie cvasi-sovietizată, în mai multe rânduri, dar și în centrul unei anumite părți a intelighenției occidentale, astfel încât Jean-Paul Sartre chiar a refuzat premiul Nobel pentru literatură (1964), cu argumentul că nu fusese acordat încă lui Șolohov. Academia suedeză își îndreaptă eroarea în anul următor.

Recenta apariție de la Editura Univers este așadar un mic eveniment, ce readuce în atenție o lume specială. Tributare romanului-fluviu, cele 1800 de pagini urmăresc destinul familiei de cazaci Melehov și în special a lui Grigori (Grișka), mezinul, între 1913 și 1920, cuprinzând așadar marea schimbare a lui 1917, focalizând pe o zonă dintotdeauna specială a Rusiei, Donul cu așezările (stanițele) sale, o zonă situată la doar 2-300 de km de actualul război al zonei, în paralel cu linia Doneț – Lugansk, războiul dintre Ucraina și Rusia.

Peregrinările lui Grigori sunt prilejul pentru crearea, din perspectivă realist-socialistă, a unui tablou ce cuprinde primul război mondial și luptele rușilor cu Austro-Ungaria și Germania, războiul civil dintre albi (monarhiști) și roșii (comuniști), într-un cadru în care mai apar secvențe din războiul ruso-polon (1920) sau din incursiunile unei armate a verzilor (ce se distingeau de bolșevici și de albi). În aproape toate armatele rusești slujește cazacul Grigori Melehov, cade sub un miraj sau altul, dar este nemulțumit, permanent trece dintr-o armată în alta, dintr-o tabără în alta, în căutarea unei justiții absolute.

Deși, în cele din urmă, Grigori nu se devotează unei cauze (orice stat sau organizare statală este fundamental coruptă, pare a fi un mesaj intrinsec al personajului), el are de luptat cu opiniile și lozincile unui narator ce adesea vrea să se afirme, în stil zolist, la suprafața textului, prin adjective și calificative ce îi subminează obiectivitatea.

Astfel, naratorul simte nevoia să comenteze nu doar prin diferite calificative („bravul vagmistru” / „artilerist”), ci să și arate cum trebuie înțelese anumite scene, prin exemplificări de tipul : „În realitate, situația fusese aceasta”, urmate de două puncte. (vol. I, partea a III-a, cap. 9, p. 322). Nu lipsesc caracterizări de felul: „Inima de femeie e nesățioasă când e vorba de milă și mângâiere”, precum nici caricaturizări ale imperialismului rus, realizate direct de către narator sau de personaje-narator; de exemplu, țarul, țareviciul și țarina, zugrăviți pe o mușama în casa unui cazac, au chipurile acoperite de castraveți acri și alte bucate; în momentul vizitei unui membru al familiei imperiale la spitalul din Moscova unde era internat Grigori Melehov, până și drapelul începe să fâlfâie în vânt, deși era zăduf, iar un frizer desenat pe o firmă parcă face și o reverență, ca să nu mai vorbim de gestul flatulent, nu flatant, al personajului.

Naratorul are și sentimente, manifestate prin declarația sa de dragoste pentru stepă: „Stepa mea iubită! (…) ca un fiu, sărut pieptul tău!” (vol. III, p. 67).

Românii și România

Mihail Şolohov
Mihail Şolohov

În marea lume rusă, a diferitelor obiceiuri și origini, printre hoholi (termen depreciativ pentru ucraineni), cerchei, chinezi, bulgari și alții își au locul lor și românii, iar felul în care Donul privește la România este semnificativ pentru dezideratele acestui roman; regimentul lui Grigori este surprins de revoluția din 1917 în România, iar imaginile de aici îl vor însoți în momente importante pe cazac.

Mai întâi, pământul românesc este un reper de graniță pentru peregrinările cazacilor: „leșurile cazacilor au putrezit pe câmpiile Galiției și ale Prusiei Orientale, în Carpați și-n România, peste tot pe unde se învâlvora văpaia războiului și unde caii cazacilor își lăsară urmele copitelor”. Apoi, o caracterizare directă o face un cântec popular, ce-i invocă pe români sub un nume aparent vag, ce îi cuprinde pe toți nevorbitorii de slavă („volohi”), dar recognoscibili prin emblema corbului; astfel, vulturul este țarul, porumbeii din pădure, cazacii din ural, moldovencele bibilici, iar corbii, volohi.

Aflat în marș spre România (pentru că „pe români îi copleșau mereu înfrângerile”), regimentul lui Grigori, compus din oameni diverși, inclusiv ucigași din pură plăcere (cum este Moțatul), se exprimă prin ceea ce este caracteristic războiului: jaful, cu varianta particular-rusească „davai ceas”, ce a făcut o penibilă carieră și mai târziu, în al doilea război mondial. Astfel, „chiar în apropiere de teritoriul românesc, ajuns într-un sătuc ceva mai înstărit, Moțatul izbuti să fure dintr-un hambar ca la o baniță de orz. Stăpânul hambaruli îl surprinse asupra faptului, dar Moțatul îl snopi în bătaie pe basarabean și duse tainul de orz calului.”; un altul „furase în timpul marșului un sac cu porumb de la un român”. Toți au suvenire; în timpul unui atac, acasă pe Don, „Grigori se uita îngrijorat la ceasul scos de la mâna unui ofițer german, omorât în România”[1]. România este și un loc al sălbăticiei ce face inima cazacului să tresare de bucurie: Carpații, ceața, zăpada, urmele de lupi, de căprioare, pădurile de pini, cârdurile de gâște sălbatice alcătuiesc o natură în variantă frustră, o natură ce poate avea și o dimensiune cultivată, cu „pământul sătul de ploi, însămânțat și mănos”. În România Grigori cade rănit, într-o luptă la Găvănești (loc vag localizabil). Revoluția din Octombrie îi prinde pe eroii romanului pe aceste meleaguri, în misiuni de rutină; regimentul lor alege să părăsească linia frontului, îndreptându-se „spre interiorul Rusiei, care fierbea de lupte”, de fapt spre casă.

Și mai târziu, la doi ani după această campanie, aflat în drum spre înmormântarea soției, cu aghiotantul său, „Grigori își aminti cum luptase în Regimentul 12, pe frontul austriac, cum fusese în România, cum se bătuse cu nemții.Vorbea neîncetat și, tot pomenind despre fel de fel de întâmplări năstrușnice câte se petrecuseră cu camarazii de regiment, râdea mereu…” (vol. IV, p. 173).

Tot pentru conturarea unui areal românesc, de consemnat și o prezență exotică, un oarecare Moldavski, aghiotantul lui Kaledin, comandant al Oastei Donului, ce luptă împotriva bolșevicilor; personajul, episodic, apare doar atunci când se descoperă sinuciderea acestui comandant. În aceeași ordine de idei, de notat și numele de Kantemirovka (moșia lui Dimitrie Cantemir), aflată la vreo 200 de km de Vioșenskaya, locul principal de desfășurare a acțiunii. Un zvon circulă pe la urechile cazacilor ce luptau de partea albilor: comandantul suprem al roșilor ar fi venit în apropierea frontului, aici, la Kantemirovka, pentru o ofensivă decisivă (III, 401). Apare astfel umbra lui Troțki.

Un roman realist-socialist

Atmosfera tulbure din preajma revoluției bolșevice, precum și anii războiului civil, au fost deosebit de dificile pentru alegerile oamenilor; a lupta sau a nu lupta, a trăi sau a renunța, a rămâne sau a pribegi, dileme în care aproape fiecare personaj este prizonier, iar Șolohov descrie toate acestea prin trăirile unei familii tradiționale de cazaci, a Melehovilor, alcătuită din doi feciori și o soră, alături de bătrâni și de soțioare, din satul Tatarski (stanița Vioșenskaia) de pe Don. În această lume, unde violența este decisivă, naratorul acoperă cu obiectivitate o mare parte a acțiunii; de pildă, primele înfățișări ale Gulagului, prin scenele în care prizonierii de război ai bolșevicilor sunt uciși fără judecată, cu patimă (vol. II, p. 290-1); Gărzile Roșii, vinovate pentru acest masacru, vor fi pedepsite similar spre finele volumului. Asemenea echilibrări au loc des de-a lungul romanului; unui protagonist îi este creat un antagonist; și totuși, figuri luminoase, moderate, cu simțul echității, se întâlnesc prepoderent la comuniști; un exemplu este Ilia Bunciuk, din echipa de mitraliori, ce o iubește pe Ania, bravă comunistă, ambii uciși doar pentru că sunt comuniști.

Unele scene pot fi explicate prin iraționalitatea războiului, care face ca în tranșee să se întâlnească doi tovarăși, doi muncitori: unul german, altul rus; rusul, în numele unei solidarități internaționale, îl lasă să fugă pe german, în care ghicise un brav muncitor, trimis să omoare, să se lupte, de alții, în ciuda voinței sale. Dar iraționalitatea vieții nu justifică lipsa de verosimilitate a romanului: ucigașul stă de vorbă cu mama celui ucis, pețind-o chiar pe sora acestuia, căreia îi bate inima după acest ucigaș al fratelui ei.

Cu tente de șarjă sunt adesea prezentate chipurile și deci motivele revoluției: proletarul invidios pe averea stăpânului, stăpânul nemulțumit de slaba muncă a angajaților, țăranul ce își dosește avutul, un mesaj reieșind limpede: adevărul nu se află de nicio parte, mereu apar oameni care abuzează de funcțiile sau puterile lor, fie gardiști, fie bolșevici. Acuzele întemeiate pe simpla opinie sunt frecvente: „Asemenea vorbe sunt curată trădare!”, judecă, la fiecare pas, un personaj sau altul.

Conștient de resursele sale, precum și de timpul în care scrie, Șolohov a devenit foarte repede și a rămas un scriitor oficial din stalinism, dotat și cu o puternică forță artistică, romanul său fiind valabil în felul în care Bietul Ioanide sau Moromeții sunt valabile în deceniul nostru obsedant. Câte o aluzie literară îi completează portretul, pentru că Șolohov scrie despre un mit literar rusesc, lumea cazacilor. Astfel, într-o scrisoare a statului-major, Grigori, comandant al răsculaților, este numit „leit Taras Bulba din romanul istoric făcut de scriitorul Pușkin”. Numai că autorul lui Taras Bulba este Gogol – prilej de caracterizare indirectă, prin acestă eroare culturală, a gardiștilor. Oricum, referința la epoca romantică în care cazacii au fost portretizați este un fapt obligatoriu în cazul lui Șolohov.

Cu un lexic dominat de arhaisme și regionalisme („Pocroave”, sărbătoare populară a primei brume, „chișiță”, încheietură deasupra copitei la unele animale, „plaivaz”, creion, „conovăț”, funie de care se priponesc caii etc), Donul liniștit spune povestea Grigori (Grișka) Melehov și a Axinia (Xiușa, Axiutka), a lui Stepan Astahov, a lui Pantelei Prokofievici și a Ilinișnei,

a lui Serghei Platonovici Mohov și Miron Grigorievici Korșunov, a lui Mișka Koșevoi, de-a lungul stanițelor Donului: Krasnokutskaia, Elanskaia și mai ales Vioșenskaia, cu tătărenii din satul Tatarski, o dublă poveste de acum și dintotdeauna: a personajelor și a receptării.

Puteți cumpăra cartea: Editura Univers/Libris.ro.


[1] Un comandant de pluton povestește despre o luptă pe Don: „Unul mai dibaci din plutonul meu s-a învârtit de optsprezece ceasuri de buzunar, luate de la ovrei, din care zece erau de aur, și le-a pus, neam de cățea, chiar pe piept, leit cel mai bogat negustor!”

Articole similare

“Moartea nu este modernă. Nici inima nu este modernă”: Cât de aproape sunt ploile reci, de Bogdan Coșa

Adriana Ruta Neagoe

Prizonierul cerului, de Carlos Ruiz Zafon

Delia Marc

”Firida rușinii”, de Ismail Kadare

Jovi Ene

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult