Carti Carti de istorie Recomandat

Raptul Basarabiei 1940, de Ion Şişcanu

“Raptul Basarabiei 1940”, de Ion Şişcanu

Editura Libertas, Ploieşti, 2012

Recenta reeditare a lucrării lui Ion Şişcanu[1], cu prilejul Cursurilor de vară din perioada 19-24 august 2012 ale Universităţii Populare Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte, apărută pentru prima dată în anul 1993, la Chişinău, reprezintă un gest important menit a împiedica aşternerea uitării şi blazării peste nişte evenimente care au marcat profund atât conştiinţa naţională a poporului român, cât şi geografia statului român. Căci fără raptul teritorial implicat de înaintarea notei ultimative din 26 iunie 1940 (prezentată hoţeşte de Molotov reprezentantului Regatului Român, nefericitul Ghe. Davidescu, la ora 10 seara-însa care dintre gesturile autorităţilor sovietice nu a putut fi caracterizat ca fiind unul banditesc, cu mult în afara oricăror norme legale de drept internaţional?), cursul istoriei României ar fi fost, fără îndoială, altul. Căci cel de-al Doilea Război Mondial a început pentru România în acea seară de 26 iunie 1940, declanşarea ostilităţilor în mod deschis, la 22 iunie 1941, nefiind decât recunoaşterea acestei stări de război de facto între România şi URSS, întreţinută în acel an prin nenumărate incidente de frontieră.

Cartea nu ne aduce acum multe informaţii noi, probabil că în 1993 a avut un alt impact, căci s-a scris mult asupra subiectului în ultimii douăzeci de ani. Se ştie că Pactul de neagresiune dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică stalinistă, semnat la 23 august 1939, a dat mână liberă lui Hitler în declanşarea celui de al Doilea Război Mondial prin agresiunea asupra Poloniei, începută la 1 septembrie 1939 care a determinat reacţia ezitantă a Franţei şi Marii Britanii. Se cunoaşte mai puţin faptul că Stalin de fapt ar fi dorit întreaga Bucovină drept „compensaţie” pentru cele două decenii de exploatare a Basarabiei de către burghezo-moşierimea română, pretenţii moderate de “surprinderea” germanilor care ştiau la fel de bine ca şi noi că Bucovina nu aparţinuse niciodată Imperiului Ţarist, ci celui Austro-Ungar. Iar Hitler, de origine austriacă, era destul de receptiv la moştenirea/patrimoniul austriac pe care îl revendica mai mult sau mai puţin făţiş. Foarte interesant a fost şi răspunsul oficial al guvernului român la nota ultimativă sovietică : “pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, (Guvernul României) se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. România a acceptat doar evacuarea ţinuturilor, nerecunoscând de jure acest act samavolnic. Acest lucru s-a făcut în urma Congresului de Pace de la Paris din 1947 care a reglementat frontierele din Europa postbelică însă şi în acest punct apare întrebarea dacă cei care au reprezentat o Românie ocupată de trupele sovietice aveau reprezentativitatea de a semna un astfel de document care angaja România.

Ion Șișcanu, alături de Gheorghe Cojocaru și Marian Voicu

O altă notă care reiese din cartea lui Ion Şişcanu ce evită cu diplomaţie să ofere un verdict, este atitudinea lui Carol al II-lea faţă de tragicele evenimente. Părerea noastră este că regele român a făcut tot posibilul să se spele pe mâini, precum Pillat din Pont, faţă de soarta celor două provincii româneşti. Odată patentat mecansimul, el va fi aplicat şi altor provincii abandonate în acea sumbră vară a anului 1940 (vorbim de Transilvania de Nord şi Cadrilater). Carol al II-lea a convocat de urgenţă Consilii de Coroană a căror componenţă era una carlistă (nu apare nici Maniu, nici Constantin sau Gheorghe Brătianu, ca să nu mai menţionăm de vreun lider legionar sau social-democrat!), cărora le-a pasat decizia. Carol a redevenit democrat, după ce la 10 februarie 1938 a pus capăt oficial şubredei democraţii româneşti. Care însă oricum avea o altă reprezentativitate decât ceea ce a urmat (regimul său personal). Iar pentru posteritate, Carol al II-lea scria în jurnalul său “consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de Ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc mâhnit şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru Ţară”[2].

Printre cei şase care au votat pentru rezistenţă s-a numărat şi marele istoric Nicolae Iorga. Scorul a fost de 6 voturi pentru rezistenţă şi 20 pentru cedare. Este evident că Armata Română nu ar fi avut nici o şansă de a respinge sau măcar de a rezista mai mult timp asaltului sovietic căci “În conformitate cu informaţia depusă în Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, către 26 iunie 1940, pe frontal de sud au fost concentrate 32 de divizii infanterie, 2 divizii infanterie moto, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi desant aerian, 16 regimente de artilerie, 14 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie” existând pe acest potenţial (şi viitor) front “o superioritate de mai bine de trei ori în forţe şi mijloace de luptă”[3]. Şi acest raport nu credem că stabileşte cu precizie superioritatea în tancuri a Armatei Roşii care era mult mai mare decât doar de trei ori. Tancurile cehoslovace şi franceze pe care le avea Armata Română nu ar fi rezistat nici o oră în faţa celor sovietice.[4] Dificultăţile Armatei Române în faţa acestui adversar redutabil au apărut şi în iunie-septembrie 1941 când, în ciuda înaintării germane din nord şi centru, trupele române, după un an de pregătiri, instrucţie şi reînarmare, a avut serioase dificultăţi în a recucerirea Basarabia şi nordul Bucovinei în condiţiile în care sovieticii erau forţaţi să se retragă pentru a nu fi încercuiţi prin nord de forţele Wehrmachtului. Ce să mai spunem de greutăţile şi preţul în vieţi omeneşti plătit pentru cucerirea Odesei?[5]

În vara anului 1940 sovieticii au concentrat însemnate trupe pe frontierea comună “fără nici un camuflaj: armonicele, cântecele răsunătoare, larma, iar noaptea lumina farurilor miilor de maşini de diverse modele şi feluri comunicau clar românilor de pe celălalt mal al Nistrului, şi ziua şi noaptea, că aduceam spre Nistru forţe enorme. De aceea nu a existat elemental surprinderii, totul se făcea deschis.[6] În mod tipic sovietic, propaganda stalinistă făcea caz de o posibilă agresiune a României contra Uniunii Sovietice pe care “Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”. Înţelepciunea populară românească are şi pentru acest gen de situaţii absurde o sentinţă plină de adevăr “hoţul strigă hoţul.” Retragerea trupelor române s-a efectuat în condiţii extrem de dificile pentru că trupele sovietice, în general, nu au respectat nimic din ceea ce se decisese (etapele punctuale ale retragerii) de multe ori fie capturând militarii români cu tot armamentul, românii având ordinul să nu tragă, fie doar dezarmându-i şi lăsându-i să plece. În plus, elemente comuniste din regiune, constituite şi din evrei (probabil ca nu in exclusivitate) care oricum nu aveau nici un motiv să iubească stăpânirea românească, instigate de noua situaţie, au umilit suplimentar trupele române dezorganizate. Tot acest proces de retragere dezonorantă avea să-şi spună din plin cuvântul pe atitudinea aceloraşi trupe române care au revenit în Basarabia şi Bucovina de nord după numai un an. Însă ne îndoim că răzbunările să îi fi afectat pe aceeaşi vinovaţi de evenimentele din iunie 1940 care, în mare măsură, s-au retras cu trupele sovietice, având timp berechet pentru aceasta. „La ora 14:00 în ziua de 3 iulie 1940, la termenul indicat de guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. Toţi soldaţii şi ofiţerii armatei române care nu au reuşit să plece au fost reţinuţi şi dezarmaţi.” În mai puţin de o săptămână, s-a dus pe apa sâmbetei un efort naţional de două decenii. “În cursul zilelor de 3 si 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate, au avut lor parade de triumf ale armatei roşii[7]

Interesant este tabelul care atestă superioritatea demografică a românilor în Basarabia încă din 1817 când erau 419.240 români (86%) până în 1940 când la o populaţie de 2.864.402 de oameni, românii reprezentau 1.610.757 (56%). Celelalte grupuri entice îşi împărţeau restul procentelor, nici dacă s-ar fi unit neputând să depăşească elemental românesc (11% ucrainieni, 12% ruşi etc.) Chiar şi în ajunul unirii cu România, în 1918 românii basarabeni (formula cea mai echilibrată de desemnarea a lor, după cum sunt români transilvăneni, români bucovineni, români timoceni pentru că nimeni din România nu poate accepta formula existenţei unui popor moldovenesc inventat de sovietici!) erau majoritari, şi aceasta după un secol de rusificare.

Din nefericire, evenimentele din intervalul 26 iunie-4 iulie 1940 au constituit doar începutul odiseei româneşti din cel de al Doilea Război Mondial, cu lungul şir de pierderi teritoriale şi umane, dar şi cu aruncarea ţării pe orbita Imperiului Sovietic şi, implicit, bolşevizarea ei. Deturnarea destinului său. Pentru a putea şti de unde am plecat şi unde trebuie să mergem, este imperios necesar să nu uităm ceea ce ni s-a întâmplat iar pentru aceasta, pentru menţinerea memoriei, astfel de lucrări, chiar şi reeditate, constituie iniţiative lăudabile care merită o difuzare cât mai largă, mai ales în rândul tinerilor.


[1] “Raptul Basarabiei 1940” de Ion Şişcanu, Ploieşti, Editura Libertas, 2012

[2] Pag. 51

[3] Pag.24

[4] A se vedea analiza lui Mark Solonin Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, Editura Polirom, Iaşi, 2012.

[5] A se vedea si Dennis Deletant “Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său 1940-1944” Traducere din engleză de Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.

[5] Armata a 4-a, în efectivele căreia au luptat, între 8 august și 16 octombrie, 340 223 de combatanți, a suferit o pierdere de 92 545 de soldați (17 729 morți, 63 345 răniți și 11 471 dați dispăruți). Sovieticii au raportat 41 268 de pierderi: 16 578 morți și dispăruți și 24 690 răniți. Conf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Odesa

[6] Pag.25

[7] Pag.74

Articole similare

I Was a Slave in Russia. An American Tells his Story, de John Noble

Codrut

Ultimul rege al Scoţiei, de Giles Foden

Jovi Ene

Bucureşti-Arhipelag, de Cristian Popescu

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult