„African Psycho”, de Alain Mabanckou
Editura Art, Colecția Musai, București, 2025
Traducere din limba franceză de Irinel Antoniu
Alain Mabanckou este un romancier francez de origine africană născut în 1966. În prezent predă literatura la University of California din Los Angeles. În 2007, Mabanckou publică o carte dedicată celui pe care îl consideră mentorul său, James Baldwin, intitulată “Letter to Jimmy”. În același an, scriitorul a participat la manifestul “Pour une ‘littérature-monde’ en Français” (Toward a World Literature in French) care se referea la schimbarea paradigmei conform căreia o cultură exercită un rol dominator asupra alteia. El își exprimă deschis preferința pentru schimbul cultural, pe care îl consideră benefic și militează pentru importanța literaturii mondiale (world literature). De asemenea, autorul recunoaște influența unor scriitori ce provin din culturi diferite de cea în care s-a format, asupra literaturii sale precum : Ernesto Sabato, Ernest Hemingway sau Gabriel García Márquez, cartea sa preferată fiind “Notebook of a Return to My Native Land” (Cahier d’un retour au pays natal) , de Aimé Césaire.
Publicat în 2004, romanul “African Psycho” are o stilistică aparte în conformitate cu crezul lui Mabanckou, acela că literatura se impune prin trezirea anumitor sentimente, dincolo de importanța istorică sau politică a sa. După cum mărturisește într-un interviu, ca autor african a avut o conexiune directă cu literatura latino-americană, datorită apropierii sale de realismul magic, acest stil literar pe care și-l însușește cu prisosință în scrierile sale.
Scriitorul spunea că: „Viața ne ajunge întotdeauna din urmă pentru că viața nu e un roman.”
Ipoteza de la care pornește romanul “African Psycho” poate părea șocantă pentru majoritatea cititorilor care intră în contact cu cartea. Cum planifici și mai ales cum săvârșești o crimă perfectă?
Cartea este împărțită în patru capitole cu titluri captivante : „Idolul și Marele meu Maestru Angoualima” , „Fata în alb”, „Omorârea lui Germaine” și „Crima”. Principalul scop în viața personajului central al romanului Gregoiré Nakobomayo este acela de a omorî. El își propune să o ucidă pe iubita lui Germaine pe data de 29 decembrie cu puțin timp înainte de începutul Anului Nou.
“ Într-adevăr, ieșind de la Beți, acesta este sângele meu, mă trezisem în mijlocul cartierului Cine-bea-apă-e-prost, în speranța de a alege o bucățică bună și de a pune primele jaloane ale muncii mele de salubritate publică. Mergeam pe strada Numai-o-sută-de-franci, cu cocioabele ei de scânduri și munții de gunoaie de la marginea parcelelor. Era o noapte întrunecoasă, foarte întunecoasă după o zi caniculară cum nu mai avuseserăm de mult în oraș. Renunțasem să mai muncesc în atelierul meu și îmi petrecusem ziua prin crâșme. La un moment dat trebuie totuși să mă întorc acasă și să nu-i mai îngraș pe comercianții care se felicitau pentru o zi în care tot orașul avea gâtlejul uscat. Instinctul îmi șoptea că n-o să fie o seară ca toate celelalte. Mi se umflau mâinile și simțeam că o să-mi explodeze venele dacă nu fac ceva, un șoc puternic care să mă calmeze. Trebuia să merg, să iau aer. Asta făcusem. La intersecția străzilor Numai-o-sută-de-franci și Eu-sunt-Tata- Fericire, în ciuda beznei opace și datorită hainelor ei albe, am distins silueta unei femei: înaltă, dreaptă, cu poșeta sub braț. “ (p.81-82).
Cine este de fapt acest personaj? Cu ce se ocupă el? Care este mediul în care s-a format, din care provine?
Personajul este un mecanic auto dezaxat care fumează Camel. Acesta se construiește dintr-o înșiruire continuă de gânduri, intenții și acțiuni care mai de care mai bulversante. El face parte dintr-o categorie socială defavorizată, alăturându-se așa numiților „ copii adunați” , copii care nu au avut o familie și au fost nevoiți să crească singuri pe străzi.
Din acest motiv, pentru Gregoiré Nakobomayo nu a existat niciodată o integrare socială în adevăratul sens al cuvântului. El este un marginal, care demonstrează prin acțiunile sale precoce că a apucat pe căi greșite, la început ocupându-se cu mici coțcării și furtișaguri, totul culminând mai târziu cu tentația și aplecarea sa spre criminalitate.
Putem observa în text, anumite structuri specifice limbajului poetic pe care Mabanckou (care scrie și poezie) le utilizează cu scopul de a atrage atenția cititorului, demonstrând că are capacitatea de a scrie în același timp lejer, fluid, dar și complex. Aceste structuri se prezintă printr-o suită de „cuvinte compuse” și fraze nonconformiste, care seamănă mai degrabă a incantații și care au funcția de a impresiona, de a spori expresivitatea mesajului transmis. De exemplu o serie de denumiri: a cartierului din care provine personajul principal „Cine-bea-apă-e-prost”, a formației muzicale – „Frații-Aceiași-inși-halesc-în-țara-asta-de-căcat”, cimitirului – „Morților-care-nu-au-dreptul-la-odihnă” sau a uneia dintre străzi – „Capete-de-negri”.
Cartierul devine un spațiu al sălbăticiei, incontrolabil, dezlănțuit, primejdios, inconfortabil pentru necunoscuți, un portal al incertitudinii, un amestec exotic în care secvențele narative sunt explicite, necenzurate și provocatoare, descriind o atmosferă incitantă dar în același timp periculoasă, care favorizează dezlănțuirea pornirilor primitive ale instinctelor masculine.
“Dețin și o drujbă. Oricât de înfricoșătoare ar fi, mă duce imediat cu gândul la cinema, la Scarface, un film care a fost proiectat timp de șase luni la Duo și pe care l-am văzut de șaptesprezece ori la matineu, de treizeci de ori seara. L-am văzut de la prima până la ultima scenă fără să-mi iau ochii de la ecran nicio secundă. Știu pe de rost dialogurile. Or, crima nu e cinema…” (p.127).
Pe alocuri, “African Psycho” devine o carte suprasaturată de clișee ale trivialității, de multe ori prezente aproape gratuit pe parcursul narațiunii, care tinde să cadă în păcatul prezentării promiscuității „de dragul de a epata” .
Prostituatele din cartier sunt privite duplicitar de către Gregoiré, cu o ipocrizie de nedescris. Pe de o parte ele sunt surse ale plăcerii, capabile să satisfacă orice dorință a unui bărbat, prin urmare necesitatea lor este indiscutabilă, pe de altă parte sunt considerate într-un mod cinic și meschin, niște ființe pierdute definitiv, reprezentante ale frivolității prinse într-un permanent și de neoprit dezmăț, alcătuind pleava societății .
Hotărât să eradicheze pe cei pe care îi consideră a reprezenta o categorie socială inferioară, din cauza nerespectării și nealinierii lor la o conduită morală adecvată, Gregoiré se erijează într-un jutițiar în mijlocul haosului! Mereu prezent la datorie, pregătit să se bucure de celebritatea sa, convins că face ceea ce trebuie, justificându-și actele criminale la fiecare pas.
Dezordinea în care trăiește provine dintr-o lipsă profundă de iubire, pe care nu o mai caută, totul reducându-se pentru el la carnalitate, la animalic, la instictual. Instinctul animalic și-l cultivă prin aceste interacțiuni repetate cu prostituatele de pe străzi, pe care ajunge să le urmărească, în căutarea unei victime care să cadă în plasa sa.
Paginile cărții se succed într-un delirum tremens continuu, demascând gândurile sale murdare și impulsurile distructive. Prins în spirala propriilor năluciri ce conțin descrieri amănunțite ale corpului feminin, cu „unduirile” și misterele lui, un monolog neîntrerupt și nesfârșit despre sexualitate și erotism, dar mai ales despre dorința de a ataca, de a sacrifica o viață, în timpul desfășurării unui „joc de putere” de tipul prădător versus pradă.
“Mi-am privit încă o dată trăsăturile în oglindă fără să clipesc. Chipul lui Angoualima a apărut în locul chipului meu. De asta m-am abținut să trag un pumn în oglindă pentru ca apoi să ling sângele care mi-ar fi curs din vene. Dar n-o să-l atac pe Marele Maestru! Unde-am ajunge? De altfel, e bine că idolul meu e în mine, asta mă liniștește, îmi dă aripi și îmi întărește ideea că gestul pe care-l voi comite peste câteva ore îl interesează și pe el…” (p. 158).
Reiterarea legământului sinistru făcut cu idolul său Angoualima, supranumit „Justițiarul tenebrelor”, pe care Gregoiré îl consideră Marele său maestru, are loc în timpul unei conversații de la Mormântul lui Angoualima. Un dialog tenebros menit să creeze o legătură stranie între cei doi, dar necesară, care trece dincolo de „ tărâmul morților”.
Virtuozitatea autorului reiese în special din aceste pasaje care compun discuția „ațâțătoare”, dar în același timp hilară a celor două personaje .
Morbidul se contopește cu hilarul în timp ce devine tot mai evidentă nebunia acestui bărbat disperat de a fi validat cu orice preț, acceptând chiar și o coborâre în infern, în căutarea unei confirmări, a unei „vorbe de duh” care să-i dea puterea de a-și duce la îndeplinire planurile malefice.
În timp ce Greg devenise prizonierul propriei sale minți, absentând din realitatea paralelă pe care și-o construise cu atenție și grijă, deschizând televizorul după scurta perioadă în care „i se rupsese filmul” , acesta rămâne perplex după ce află cu stupoare că altcineva pusese în aplicare planul lui omorând-o pe victima sa prostituata Germaine, pe strada Trei Martiri.
O răsturnare de situație, un deznodământ la care nu se aștepta nimeni și care conferă o ruptură în succesiunea de evenimente și relatări prezentate pe parcursul romanului, cu scopul de a ne face să regândim traiectoria personajului principal dintr-o perspectivă spirituală, mistică.
Cu cât te adâncești mai mult în poveste, cu atât ai impresia că îl vei întâlni pe acest „criminal feroce” și că vei afla ce se ascunde în spatele declarațiilor sale șocante, a grobianismului său, a descrierilor explicite și provocatoare.
Personajul rămâne bizar până la capăt, chiar dacă încercăm să înțelegem intențiile sale, să pătrundem în mintea sa, nu reușim să ne dăm seama dacă este capabil să discearnă între adevăr și minciună, între plăsmuire și realitatea care îl înconjoară, palpabilă, nefiltrată.
“African Psycho” este un roman lipsit de pudibonderii, atractiv și în același timp visceral.
