Carti Literatura romaneasca

Prietenie, feminitate și boală: „Puzzle cu pețitoare”, de Ohara Donovetsky

„Puzzle cu pețitoare”, de Ohara Donovetsky
Editura Trei, București, 2020

Două femei, precum o planetă și un satelit natural, o mitologie cu zei dintre cei mai neobișnuiți, personali și încărcați de fantasme purtând nume găsite de o Haia xenomaniacă, precum Ena, Tantoror, Mamaguda, Damlauna, unde discipole strigoaice din templul Sis se răsfiră în aerul încărcat de aburii poțiunilor din plante, o întâlnire sub pecetea păgânei Marseara sau Marțolea care avea să fie una vampirică, când te doare capul de parcă ai avea mai mult de unul… nu, nu e poveste, nici o carte cu vrăjitoare, este o carte înșelătoare ca o Fata Morgana care se unduiește în fața ochilor tăi, unde trei idei se împletesc, se răsucesc ca într-o cosiță înnodată sub descântec: prietenia, feminitatea și boala. În această cosiță se amestecă fire și panglici care poartă numele de Wagner, Cântecul Nibelungilor, Nietzsche, Solomon, legenda Verei Renczi, Leonardo da Vinci, Phantom Arhitecture, sânzienele și solomonarii, Atropa belladona adică însăși mătrăguna, Kant și schimbatul țevilor, cojile de portocală confiate, Chiron, Templul Petra, sindromul Charles Bonnet, regina din Saba, Ellington, Moody Waters. Și încă atâția. Și mai cineva. Ohara. Ohara Donovetsky. Când Ava, ca o amforă prea plină, își varsă conținutul în Haia, o amforă prea goală, în șuvoiul acela de substanță , ca un fir de apă vie (sau moartă?) între cele două guri, se întrezărește Ohara, cu frânturile ei de suflet, cu gândul ei spre mirajul unui dincolo care dă un sens ascuns tuturor lucrurilor, acolo se văd ochii ei flămânzi de frumusețe și un etern feminin reinventat, distilat, o esență unică, de mit ancestral cu infuzie orientală, emancipată și mistică în același timp.

Puține cărți m-au păcălit atât de tare. Ohara Donovetsky s-a jucat cu mintea mea, un joc impecabil și plin de sinceritate, căci a fost cinstit. Într-un interviu, scriitoarea menționa că intuiția este calitatea pe care o caută în cititorii ei, iar eu n-am fost la înălțime. N-am văzut, nu mi-am dat seama. Eram preocupată să înregistrez nepotrivirile, dinamica stranie care mă intriga, accentul obsesiv așezat pe schimbul acesta nefiresc dintre protagoniste, profilul lor sofisticat și capricios care se potrivea atât de puțin cu al meu. Dar era nefiresc? Această alinare pe care o femeie o găsește în altă femeie și, pe de altă parte, această captare de substanță pe care cealaltă o absoarbe din cea dintâi. Este nefirească?

Ce e prietenia dintre două femei, aceasta este una dintre cele trei idei care îți preocupă mintea după ce intri în romanul hipnotic al Oharei Donovetsky. O mare lecție despre prietenie ne este predată aici. Acest teritoriu fragil, dar paradoxal, incredibil de rezistent, este ca o pânză de păianjen unde cea mai mică vibrație a unuia îl străbate pe celălalt, unde contactul nu este decât foarte rar direct, dar mesajul întotdeauna trimis prin rețeaua complexă precum una neuronală. Prin sutele de fire nevăzute, tot ce face și ce simte celălalt este primit și decodat, este asimilat și procesat într-o fărâmă de timp, timp în care reacția de răspuns se naște firesc, fără gestație. Prietenul pare că are mereu vorba potrivită și tonul corect și consistența pământului ferm pe care poți călca. Poți călca nu pentru că îl domini ci pentru că te salvează. De unde știu ei, prietenii, de unde scot liniștea și lucrul acela bun, de nenumit, care ne face să ne umplem interiorul sufletului cu forma noastră cea mai frumoasă?

Aceste două femei din roman, pe care le-am suspectat , le-am privit printre gene cu neîncredere, le-am bănuit neverosimile, Haia și Ava, ascundeau un secret, în prietenia lor se ascundea ceva care avea să le schimbe iremediabil, dar înainte de asta, demonstrația despre prietenie avea să fie completă. Ca cititor, mi-am lărgit toate limitele pentru a încăpea această pereche de femei, și odată cu ele bornele prieteniei s-au mutat în niște pietre umblătoare care au pășit odată cu mine și astfel, oriunde m-am îndreptat, ele tot departe s-au aflat, lipite pe linia orizontului, făcând loc larg acestei noțiuni , ca să încapă tot ce a dus cu ea. Și după ce a încăput cu totul, Ohara Donovetsky a venit să sape la temelia ei. Și de fiecare dată când lovea în carnea acestui mare lucru, prietenia, întrebări mici începeau sa mișune ca șoarecii. Ce trece dincolo de această noțiune și devine altceva? Când poate deveni prietenia nocivă? De ce o parte din noi se poate răni în ceva atât de frumos? Ne poate parazita un prieten, oare, și dincolo de care moment se întâmplă deja asta? Este Ava prietena Haiei? Dar Haia se poartă prea puțin responsabil?

„Totul mă atrăgea la Ava, dar nu neapărat pentru că îmi plăcea, ci pentru că mă incita și mă intriga. Am observat imediat că, după întâlnire, când nu mai eram împreună, vocea ei încă mă urmărea, iar imaginile îmi rulau repetat în minte. De-abia așteptam să ne vedem iar.”

 

„Ce m-a fermecat de-a dreptul încă de la începutul întâlnirii a fost felul în care vorbea. Ocolit cu schepsis, un fel metaforic și indirect de a aduce la temă o idee. Poveste după poveste sau poveste în poveste, parabole diverse, imagini din filme, spunea prin povești și imagini ce ar fi trebuit să spună direct. O povestitoare, mi-am zis și mi-a plăcut grozav.

În seara aceea am stat la un club de jazz, undeva pe Gabroveni, ceasuri bune, mult după miezul nopții, poate până spre zori.

Încălzită de coniac, a vorbit mult. Întâi despre planul ei, apoi despre defecțiunea ei, și iar despre planul ei.”

Ava s-a dovedit o mare povestitoare, într-adevăr. Gura ei a înflorit, s-a făcut izvor, dintre buzele ei răsăreau stelele, zilele aduceau minunate povești. Ea a fost elementul activ, și cel tulburat, și cel bun de compătimit, lăsând-o pe Haia în urmă și în umbră, drept elementul pasiv, cel cu mintea limpede, care receptează nu doar farmecul Avei, mitologia ei, traumele ei, tăcerile ei, defecțiunea ei, ci și dorința de a o ajuta să pețească un soț. Ca să găsești bărbatul potrivit, trebuie să stabilești ce fel de femeie ești. E un prilej excelent pentru a invita în scenă f e m e i a. Iar femeia pe care ne-o prezintă Ohara Donovetsky este una pe care o ții minte.

Nu știu dacă am mai citit un roman atât de profund feminin. Feminitatea este într-o doză atât de masivă încât devine ca o supradoză, una care nu te ucide, însă, doar te dispersează, oricine ai fi, într-un trup, o minte și un suflet de femeie. Mereu m-am gândit că sunt multe forme de feminitate. Forma pe care o alege scriitoarea se înscrie oarecum în tiparul primar al conceptului de feminitate, peste care se așterne ca o aură un strat consistent de inteligență si sofisticare. Astfel nu te poți desprinde de a doua idee, al doilea fir din roman, feminitatea. Ce este o femeie? În ce fel se exteriorizează o feminitate încă mai profundă decât definiția ei? Ce este o femeie în secolul 21, ce dorințe are, care sunt spaimele, așteptările și angoasele ei? Ce există criptat în inima ei și undeva adânc în mintea ei?

Nu doar în femei, ci în toate făpturile, sunt părți ascunse privirilor pe care nici goliciunea totală a trupului nu o poate dezvălui. Există o intimitate a minții pe care oamenii nu o dezvăluie nicicând uzual, în viața curentă, chiar dacă sunt foarte sinceri cu cei din jur. Nu vorbim de integritate și corectitudine, de onestitate ci de ceva similar cu confesiunea. Există aici o confesiune a feminității. Nu una care definește toate femeile din lume, ci un anume tip de femeie, dar să recunoaștem, există în noi toate un numitor comun. Toate poveștile și monologurile Avei și toate observațiile și gândurile Haiei, conturează o femeie care poate fi mai intim dezvăluită decât ați văzut vreodată. Femeia e un teritoriu sclipitor, capricios, intuitiv care caută dragostea într-o formă unică, una care i se potrivește numai ei, căci nu degeaba condurul din poveste nu se potrivește decât într-un picior dintre toate picioarele din lume. Ea are spaime care au chip de om și înțelepciune adunată în povești fără sfârșit, dorințe cu forme și miros perfect definit. Ea poartă în codul ei genetic toate strămoașele vrăjitoare și toată transcendența din filosofia bărbaților, ea știe cum se simte neputința, ea poate plia timpul, ea duce mintea dincolo de nori și trupul dincolo de limitele lui. Ea e o simplă femeie fragilă, e un cufăr ferecat, o scrisoare de 100 de ani. Femeia Oharei Donovetsky e tăcută, exuberantă, ea cântă și scrie, ea te poate păcăli, ea se rătăcește în pădure. Oare pentru totdeauna? Ea e și o femeie care nu-i ca mine, nici ca tine, exigențele ei nu sunt și ale mele, salonul ei, în care e o vană cu cărți, nu seamănă cu al nimănui și, deși e diferită, deși ea nu poartă niciodată pijamale din finet, pe când eu da, da, mă reprezintă.

„…. adevărul este că îmi plac bărbații, chiar mult, dovadă că nu m-am oprit din căutări, și nu mă interesează deloc dacă sunt frumoși sau nu, dar mă interesează să nu fie urâți, nu știu dacă reușesc să mă fac înțeleasă. Iar pentru mine, am stat bine să mă gândesc, un bărbat urât este un bărbat care se dovedește slab, fie și numai o singură dată.”

Pe măsură ce parcurgi filele, zilele, te pătrunde certitudinea că ceva nu e în ordine, oricât de frumoase poveștile, care vin într-un ritm și într-un cadru egal, static, monoton, ai conștiința că lucrurile alunecă într-o zonă nefirească. A treia idee din roman își îngroașă prezența, boala apare ca o hoașcă la orizont, sănătatea mintală a Avei este pusă la încercare de fragilitatea ei. Ce se întâmplă e veșnic neclar și imprecis. Cu Ava se întâmplă ceva ciudat sau Haia își pierde din capacitatea de analiză? Cele două femei ocupă poziții bizare, preocuparea fiecăreia pentru cealaltă capătă valențe neobișnuite. Apoi Ava ia, din ce în ce mai evident, conturul unei femei puternic tulburate, cu schimbări de dispoziție, consumând cu preponderență trecut și prea puțin prezent, proiectând într-un viitor incert un improbabil soț. Haia se mulțumește s-o privească cu precauție, rămânând în fundal , încercând să o descifreze, fără să izbutească.

Erau seri în care era tăcută și apatică. Nu numai că părea obosită și lipsită de vlagă, dar în astfel de momente nici măcar nu mai înțelegeam ce mă atrăsese la ea. Atunci nu stăteam prea mult împreună, preferam să nu o văd, era o Ava străină și ostilă, deloc seducătoare.”

 

„Însingurarea era cea periculoasă, și prin asta înțelegea detașarea de toți, lipsa de încredere din cei din jur. Însingurarea însemna dezechilibru. Singurătatea e in regulă. Mai ales in doze mici, în momente în care vrei sa te aduni după o încercare, sa te gândești sau să te încarci. Credea sincer că accesul la singurătate ar trebui păstrat…..

În poveștile Avei, traumele ei personale se zăresc cu intermitențe; de la o poveste la alta, în sufletul ei devin vizibile tot mai multe cicatrici. Ava nu e cine pare că e și se pare ca nici măcar Ava nu înțelege cine e. Adevărul, când vine, te izbește violent. El răstoarnă toată dinamica din carte. Când înțelegi totul, puzzle-ul din roman se recompune diferit. Și tot ce părea o stângăcie de construcție, o forțare a firescului în carte, se transformă în cu totul altceva. Această fostă colegă de generație pe care Haia și-o amintea vag din facultate, pe care o întâlnește întâmplător într-o nefastă zi de marți într-o farmacie, ascunde o identitate tulburătoare, ascunde faptul că Ava și Haia împart ceva foarte apropiat de fiecare din ele.

Lectura cărții Puzzle cu pețitoare a fost o surpriză pentru mine, ea mi-a dat mai mult decât am crezut că poate să-mi ofere. Poate faptul că n-am început cu Casting pentru ursitoare a fost o greșeală, poate că poziția mea față de text ar fi fost poziția unui om mai pregătit să simtă vibrațiile fine care se strecoară printre idei. Ohara Donovetsky este mult mai mult decât te lasă prezența fizică a cărții să înțelegi, și chiar decât mi-a îngăduit titlul să ghicesc. Titlul este singurul element din carte care cu care nu m-am putut împrieteni, iar coperta a fost una care m=a împiedicat să încadrez cu precizie cartea într-un gen literar. Deși nu sunt un om superstițios, simt că această carte m-a ales pe mine, nu eu pe ea, iar pentru asta sunt recunoscătoare universului, căci a fost un dar frumos. Și încă ceva, este exemplul perfect de carte care demonstrează că un text nu se poate judeca decât după ce ai citit și ultimul cuvânt din el.

Mulțumesc, Ohara Donovetsky!

Puteți cumpăra cartea: Editura Trei/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: EdituraTrei.ro, ElitaRomaniei.ro, )

Articole similare

Incursiuni în abisul neîmblânzit: Mare amară, de Dan Stanca

Carmen Florea

Povestiri cu și despre sex: ”Whoreshop”, de Jean-Lorin Sterian

Jovi Ene

Tintin au pays des soviets, de Hergé (I)

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult