„Casa din Marea Azurie”, de TJ Klune
Editura Storia Books, București, 2020
Traducător: Irina Stoica
Aptitudinea de a citi sau de a scrie povești, de a inventa lumi și creaturi magice, mi se pare de-a dreptul fantastică. Creativitatea autorului devine, în această situație, o adevărată pârghie care declanșează toată emoția cititorilor, îi pune în fața unor stări pe care poate că le ignorau până în acel moment. Asta a făcut cu mine TJ. Klune prin romanul său, intitulat foarte poetic „Casa din Marea Azurie”.
Linus Baker este un funcționar mărunt, însărcinat cu monitorizarea orfelinatelor în care trăiesc așa numiții „tineri magici”, ființe supranaturale cu aptitudini magice, dornici să arate lumii ce pot. Viața sa tihnită și monotonă este tulburată de un ordin care vine de la superiorii săi: trebuie să ajungă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși și care este condus de enigmaticul Arthur Parnassus. Va putea acest bărbat anxios, ajuns la 40 de ani, să depășească fricile din mintea sa?
Am tot amânat, spre rușinea mea, această carte pentru că nu sunt neapărat fana SF-ului și mi se părea, până acum, că nu prea o am eu cu magia. Mă consideram un cititor adânc împământat în realitate, greu de surprins și dificil de mulțumit. Dar uite că un roman pentru adolescenți mi-a scos la iveală firea visătoare.
Trebuie să fac o mică precizare, romanul „Casa din marea azurie” spune mai multe povești, atât ale copiilor care trăiesc acolo, cât și a eroului nostru, Linus, care ajunge să iubească, să se îndrăgostească de un personaj misterios și învăluit în taine. Este o carte care face apel la foarte multă toleranță, empatie și la o deschidere aparte față de ceea ce semnifică iubirea. Lucruri care, luate la un loc, m-au cucerit.
Linus, un tipicar nițel anxios, face o muncă de echipă perfectă cu Arthur, care are alura personajelor desprinse din romanele lui Conan Doyle. Antagoniști în esență, aceștia se lasă prinși într-o misiune comună: să salveze orfelinatul de la o închidere iminentă și să îi ajute pe copiii deloc obișnuiți să rămână Acasă.
Pentru cei care îmi citesc cu regularitate textele nu mai e o noutate că îmi împart impresiile în bune și/sau mai puțin bune. „Casa din Marea Azurie” este un roman emoționant, care mi-a plăcut prin simplitatea sa narativă și stilistică, prin prospețimea cu care autorul a îmbrăcat ideea de acceptare și prin felul în care își învață cititorii că putem fi diferiți, dar uniți.
Un alt punct forte este mesajul central educativ, pe care fiecare adolescent sau adult îl poate extrage din această istorie emoționantă, hazlie, pe alocuri tristă, dar atât de… verosimilă (da, știu că sună discrepant în raport cu categoria literară).
Unica parte slabă a cărții a fost, din perspectiva mea, finalul, care putea fi cu totul altfel, dar înțeleg dorința autorului de a sincroniza cumva întreaga narațiune.
În linii mari, romanul „Casa din Marea Azurie” este perfect pentru momentele de deznădejde, de tristețe sau de apatie, când tot ce vrei e să te ascunzi într-o oază de liniște și să lași magia să-și croiască drum spre tine.
