Carti Carti de istorie Recomandat

Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, de Norman Davies (VI)

Istoria Poloniei„Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (2 vol.) – Diaspora poloneză

Editura Polirom, Colecția Historia, București, 2014
Traducere de Carmen Bartl

Istoria şi evoluţia emigraţiei poloneze este cel putin la fel de interesantă precum a celei irlandeze de care ne-am ocupat mai demult. O altă asemănare, de altfel, între istoria poporului irlandez şi a celui polonez.  Împreună cu Irlanda, Sicilia şi unele regiuni din Germania, ţinuturile poloneze au produs o cotă disproporţionată de emigranţi polonezi. Aproape o treime din etnicii polonezi locuiesc în străinătate. La fel ca şi în cazul irlandezilor, succesivele înfrângeri politico-militare ale polonezilor au amplificat fenomenul imigraţionist pentru că, în fond, se pleacă din ţările supuse turbulenţelor politice şi unor condiţii economice nefavorabile şi nu din cele prospere şi care domină politico-economic alte teritorii. Polonezii au fost înfrânţi în mai multe războaie, revoluţii şi confruntari cu puterile expansioniste care o înconjurau (Prusia, Austria, Rusia) în 1795, 1831, 1846-48, 1864, 1905 şi 1944, iar apoi venirea la putere a regimului comunist de extractie stalinista si ocuparea Poloniei de către Armata Roşie (care a rămas cantonată în ţară până după 1991) a determinat sporirea membrilor din exil. Cealaltă mare motivaţie pentru a părăsi Polonia istorică a reprezentat-o, la fel ca şi în Irlanda, a fost cea economică: sărăcia.

„În secolul al XIX-lea, suprapopularea din mediul rural şi sărăcia urbană au forţat mase întregi să emigreze în America fără vreun gând de a se mai întoarce.”[1] În acea perioadă „nu era nimic neobişnuit ca ţăranii din localităţi învecinate să formeze un grup, să se pună în grija unui cleric şi să pornească în masă” către Lumea Nouă. Emigranţii economici erau detul de diferiţi faţă de cei politici pentru că „erau în mare parte analfabeţi, iar majoritatea erau ţărani, mici meşteşugari, mineri. Îşi părăsiseră casele din Polonia intenţionat, întorcând de bunăvoie spatele ţării care le oferise doar sărăcie şi opresiune. Nu aveau multe cunoştinţe despre tradiţiile culturale şi politice poloneze. Majoritatea dintre ei nu ajunseseră nici măcar până la Varşovia sau Cracovia şi cu siguranţă nu beneficiaseră vreodată de ce ar fi putut găsi acolo.” Chiar şi pentru cercetătorul avizat este deosebit de greu de distins între imigrantul polonez prusac şi germanii prusaci, între polonezii din Galiţia şi ucrainieni sau evreii din aceeaşi regiune. „Până în 1939 cifrele statistice sugerează că aproximativ 195.000 de polonezi s-au stabilit permanent în Brazilia, circa 450.000 în Franţa, circa 250.000 în Canada, aproximativ 1,5 milioane în SUA şi peste două milioane în Germania.” Între 9 şi 10 milioane de oameni au origini poloneze în întreaga lume. În plus, în anii 1980 mai existau încă 15 milioane de polonezi care locuiau în URSS, rămâne de văzut câţi îşi mai declară această apartenenţă etnică după 1991.

Wladyslaw Sikorski
Wladyslaw Sikorski

Polonezii, la fel ca irlandezii şi multe alte milioane de europeni dezmoşteniţi, au fost atraşi mai ales de Statele Unite care se aflau în secolul al XIX-lea într-o expansiune care părea atunci de neoprit. „Afluxul major de polonezi către Statele Unite a început după Războiul Civil. (…) Sosirea lor a coincis cu dezvoltarea oraşelor industriale din Vestul Mijlociu şi nord-est; aici, în Milwaukee, Chicago, Detroit, Clevland, Buffalo, Pittsburgh, Philadelphia, Baltimore, vor forma cele mai mari concentraţii. Alţii s-au îndreptat direct către mediul rural din New England sau către preerii. Nume de localităţi precum Warsaw (în Alabama) Kosciuszko (în Mississippi) şi Pulanski (în Tennessee) precum şi sute de alte oraşe mici trădează provenienţa fondatorilor lor.”[2] Chiar dacă au fost o minoritate consistentă (nu atât de numeroasă precum cea irlandeză şi nici atât de sudată şi puternică financiar precum cea evreiască), polonezii nu au reuşit să influenţeze marcant America, nici măcar politica externă a preşedinţilor americani ce au ţinut cont prea puţin de lobby-ul polonezilor din America chiar dacă fiind un popor foarte războinic, au participat din plin la eforturile de război ale Americii. Reprezentând doar 4% din populaţia totală, în 1917-18 polonezii au atins o cifră de 12% dintre pierderile americane din timpul Primului Război Mondial. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, 17% din bărbaţii înrolaţi în armata americană ar fi fost de origine poloneză.

Precum şi irlandezii, polonezii au fost ciuca bătăii de joc a celorlaltor grupuri etnice din America pentru că cei emigraţi erau în marea lor majoritate fără educaţie, săraci, înfometaţi, dispuşi la orice muncă, indiferent cât de penibilă, pentru a supravieţui, un fel de sclavi albi. De altfel, în secolul al XIX-a exista o practică destul de larg răspândită în Irlanda, dar şi în porturile germane de unde cei din Europa Centrală (Imperiul German, Austro-Ungar) de unde se faceau imbarcarile spre Americii ca în contul biletului de clasa a 3-a pe un pachebot, persoana respectivă care era atât de săracă încât nu şi-l permitea, să semneze un contract prin care se angaja să muncească gratuit 2-3-4 ani, o adevărată forma de sclavagie. „Comparativ, printre polonezii din Canada s-au numărat mai mulţi emigranţi politici decât printre cei ajunşi în Statele Unite” ei având de altfel de ales între a se stabili în zona anglofonă sau cea francofonă” Polonezii din Brazilia sunt concentraţi în provinciile Parana, Santa Catarina şi Rio Grande del Sul.” În ambele războaie mondiale, ei au detaşat trupe de voluntari pentru a lupta în armata poloneză în Europa.”

Emigratia poloneză din Europa s-a concentrat înspre vestul Europei şi, mai ales, Marea Britanie, unde de altfel au ajuns foarte mulţi dintre militarii miraculos salvaţi din Gulag[3] şi înrolaţi în celebra Armată a lui Andres, singura dată când Stalin, silit de împrejurările dezastroase de la începutul Războiului germano-sovietic, a dat drumul pradei. „Cei mai mulţi au sosit cu forţele armate poloneze, guvernul din exil sau ca refugiaţi de război şi alte persoane luate pe sus de valul războiului, care de-abia aşteptau să se întoarcă acasă după terminarea conflagraţiei. Aceştia erau în mod invariabil, anticomunisti; adesea aveau legături militare; şi, de obicei, proveneau din provinciile de Est. Au rămas în Marea Britanie pentru că au refuzat să recunoască preluarea Poloniei de către sovietici sau pentru că locuinţele lor fuseseră integrate în URSS.” Mult mai ghinionişti au fost polonezii care au ajuns în interiorul graniţelor URSS, fie din provinciile estice pierdute şi care au supravieţuit cumva amplei terori staliniste din această zonă, luptelor din cel de al Doilea Război Mondial între Rezistenţa poloneză din interior şi Wehrmacht, grupările de partizani comunişti sau ucrainieni-naţionalişti sau cei care au fost deportaţi în Gulag, fie în imensul sistem penitenciar stalinist fie în aşezările speciale de strămutaţi.

Sikorski
Sikorski

„Cei deportaţi politic au avut o istorie foarte lungă. Fiecare generaţie de polonezi azvârlită în adâncurile tundrei sau stepei în 1832, 1864, 1906, 1940 sau 1945 a povestit despre întâlnirea cu alţi polonezi dintr-o generaţie anterioară care avuseseră aceeaşi soartă. În fiecare dintre zonele tradiţionale de exil, nou-sosiţii erau bine primiţi de către foşti insurgenţi care uneori nici nu ştiau să vorbească polona, însă erau extrem de mândri de originile lor.”[4] De altfel, destui polonezi deportaţi în Siberia Orientală s-au implicat (mai degrabă în vremea ţarismului decat stalinismului, din motive evidente) fie în cercetarea ştiinţifică a imensei zone, fie în explorări geografice. Simpatic şi relevant pentru mimetismul sovietic aplicat de toate ţările satelizate după 1945 a fost şi apariţia Societăţii de Stat Polonia, înfiinţată de către autorităţile din RP Poloneză la care era asociată şi Agenţia Interpress pentru a seduce şi manevra emigraţia din Occident prin intermediul călătoriilor subvenţionate, şcolilor de vară etc. „Tactica politică era să denigreze memoria Mişcării Poloneze pentru Independenţă, în special în versiunea ei stângist-radicală, antirusă, pro-Pilsudski.” Cum i-ar fi putut ierta propagandiştii stalinişti din Polonia lui Pilsudski neruşinarea şi tupeul de a fi înfrânt Armata Roşie cu tot cu Divizia 1 de cavalerie a lui Budionoi[5] în faţa Varşoviei în august 1920? Însa succesul acestor încercări disperate şi destul de penibile a fost nesemnificativ.

Cel mai celebru exilat polonez rămâne cel care a ocupat Scaunul Papal, Ioan Paul al II-lea, si, probabil, cel care a dat cel mai mult de furcă atât cozilor de topor poloneze, cât şi stăpânilor de la Moscova. Polonezii plecaţi au avut bucuria să asiste la prăbuşirea acelei Polonii comuniste şi ataşarea ţării la structurile occidentale. De altfel, si Radosław Sikorski (nici o legătura cu generalul Wladyslaw Sikorski, premierul guvernului în exil şi liderul forţelor militare poloneze din Occident, care a murit în condiţii stranii în iulie 1943 într-un accident de avion in Gibraltar- mâna lungă a NKVD?), actualul ministru de externe al Poloniei, supus în prezent unei intense presiuni mediatice, care studia în Marea Britanie în 1981, in momentul declarării stării marţiale de către Jaruzelski, a cerut azil politic, făcând parte din exilul polonez din Marea Britanie. Sikorski a revenit in Polonia in 1989. Un alt exilat a cărui epopee a stârnit un adevărat val de reacţii a fost polonezul Slavomir Rawicz cu a sa carte The Long Walk (1956) şi care a preferat să moară acolo unde s-a stabilit, în Anglia, în 2004.

„Voi exilaţi, a căror rătacire prin lume nu are sfârşit/Când veţi gasi un dram de odihnă pentru trupul obosit?” (Julian Niemcewicz)

(va urma)

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro.


[1] ”Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies, Editura Polirom, Iasi, 2014, pag.231.

[2] Op. cit., pag.234.

[3] Cum a fost şi cazul lui Gustav Herlig Grudziński- vezi articolul Mirajul normalitatii din Revista 22.

[4] Pag. 238.

[5] Experienta descrisa de Isaac Babel in Armata de Cavalerie (1926) vezi Revista 22.

Articole similare

Porţile percepţiei. Raiul şi iadul, de Aldous Huxley

Jovi Ene

Replay

Codrut

Romanul lui Michel Houellebecq recompensat cu Premiul Goncourt 2010

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult