Carti Eseuri

Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute, de Bogdan Suceavă

”Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, de Bogdan Suceavă
Editura Polirom, Iași, 2017

”Ne fascinează istoriile despre pierzanii, le găsim întru câtva interesante, vrem să ascultăm povești despre biblioteci care ard, despre pustiiri și distrugeri, despre bătălii din vechime, despre ticăloșiile pe care oamenii și le pun la cale unii altora. Ne atrage spectacolul arderii. Ne atrage să contemplăm spectacolul ratării noastre, îi conferim aură de elegie și rămânem curioși până la final, ca să vedem până unde pot aluneca lucrurile.” (pag. 173-174)

Probabil că mulți dintre cititorii acestei cărți vor avea aceste gânduri atunci când o vor alege de pe rafturile librăriei, alături de cei care citesc de obicei literatură română sau pe Bogdan Suceavă. Manuscrisele pierdute, ca orice alt lucru sau civilizație pierdute pentru omenire, reprezintă o fascinație pentru cititorii dintotdeauna. Construit sub forma unui eseu în zece părți, fără o structură propriu-zisă, volumul lui Bogdan Suceavă discută felul în care au dispărut, de-a lungul mileniilor istorice, cărți și manuscrise importante, fie că vorbim de distrugeri voluntare, prilejuite de incursiuni inamice sau de dorința autorului, fie involuntare, atunci când au dispărut în pământ sau în incendii devastatoare.

Așa cum o spune chiar din primele pagini, rostul acestui volum este tocmai speculația, iar Bogdan Suceavă ”lucrează” mult pe tărâm speculativ, ajutându-se, desigur, și de suficiente mărturii istorice asupra unor manuscrise dispărute, dar și de propria specializare din domeniul matematicii. Speculația înseamnă aici acoperirea lacunelor, pentru că acestea împânzesc această știință a lucrurilor dispărute, omenirea fiind pline de lacune care au rămas după ce un manuscris a dispărut. Iar aceste găuri în știința cunoașterii pot fi îndreptate, cel puțin parțial, fie prin noi descoperiri (mai ales când vorbim de fizică sau matematică, de exemplu), fie prin scrierea de cărți care să ficționalizeze – cât mai apropiat istoric – contextul sau fapta istorică. Această distincție funcționează, pentru că una este să pierzi o carte de astronomie, care poate fi ”recâștigată”, și cu totul alta să pierzi un poem sau un cântec:

”Un poem pierdut pentru totdeauna e un lucru grav, nu ne putem imagina cine l-ar putea scris întocmai la fel și într-un același moment istoric. Dacă un cântec precum Let It Be nu ar fi fost compus atunci când a fost compus, lumea ar fi fost mult mai săracă și nu cred c-am fi avut cum să înlocuim un cântec ce surprinde atât de bine spiritul timpului său, al acelui moment istoric. Or, tocmai poemele, cântecele, documentele care ne sosesc din sfera subiectivă a umanioarelor reprezintă cel mai mult din identitatea noastră și din spiritul timpului nostru.” (pag. 17)

Autorul pornește de la un exemplu celebru, cel al lui Umberto Eco și a celui mai cunoscut roman al său, ”Numele trandafirului”, inspirat tot de o lacună a unui manuscris pierdut, respectiv de ceea ce el numește a fi ”o ipoteză nobilă” și anume că partea a doua a Poeticii lui Aristotel a supraviețuit până în Evul Mediu. Este doar primul exemplu al unei sarabande de exemple, dovadă că Bogdan Suceavă a fost pasionat de aceste scenarii și ipoteze de mult timp: el continuă cu cărți precum ”Viața curvelor celebre”, de Suetoniu, ”Amasie”, de Jean Racine, multe cărți semnate de Molière, Memoriile  lordului Byron, sau cu autori din care s-au păstrat prea puține opere: Diphilus (a scris peste o sută de comedii, toate pierdute), Judith Shakespeare (sora geamănă prezumtivă a marelui dramaturg), Eudem, . Nu sunt uitați nici românii: Caragiale, de exemplu, nu și-a terminat niciodată ultima comedie, cea în care apăreau, după douăzeci de ani, personajele arhicunoscute din ”O scrisoare pierdută” și ”O noapte furtunoasă”, așa cum nici Mateiu Caragiale nu și-a terminat ”Sub pecetea tainei”, George Topârceanu ”Minunile Sfântului Sisoe” sau Marin Preda ”Delirul”.

Dincolo de exemplele numeroase, de referințele la documente și la arhive, la cărți și tratate studiate, eseul lui Bogdan Suceavă este, așa cum se spune de altfel și în text, ”o explorare a istoriilor alternative”, a felului în care istoria ar fi arătat dacă aceste manuscrise și cărți pierdute n-ar fi dispărut. Numai că, de multe ori, autorul se exploarerea efectivă a istoriei manuscriselor pierdute pentru a pune multe întrebări și a oferi câteva, mult mai puține răspunsuri. De altfel, nu pot nega că este un eseu  interesant, dar parcă nu am mai întâlnit niciodată un eseu pe o temă atât de importantă în care să existe, la aproape fiecare paragraf, așa de multe întrebări. Probabil ar mai trebui scrisă o carte, poate a aceluiași autor sau chiar a altuia, care să conțină mai multe răspunsuri, mai multe concluzii.

Până la urmă, totuși, este important că, indiferent că multe dintre documente nu au fost pierdute aleatoriu, ci chiar din voința omului, consecințele sunt ireparabile, atât din punct de vedere intelectual, cât și moral:

”Ne doare fiecare pagină pierdută, ne doare ca o poveste de dragoste pe care ne-am fi dorit-o și pe care nu am trăit-o niciodată.” (pag. 80)

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Un an de studiu, de Anne Wiazemsky

Jovi Ene

Filme preferate de la A la Z

Jovi Ene

Revista presei culturale (26 decembrie 2014 – 8 ianuarie 2015)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult